Extraordinary appeal for annulment rejected, final conviction for driving without a license upheld

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 811 din data de 16.10.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 335 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 43 alin. (5) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În baza art. 398 raportat la art. 274 alin. (1) teza I din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 de RON (din care suma de 850 RON, aferentă fazei de urmărire penală, iar suma de 650 RON aferentă judecăţii), cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut, pe situaţia de fapt, următoarele:

La data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, inculpatul A. a condus autovehiculul marca x, cu nr. de înmatriculare x în Bucureşti, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţă, a rezultat din coroborarea mijloacelor de probă existente la dosar. Astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, organele de poliţie din cadrul D.G.P.M.B. - Brigada Rutieră au oprit pentru control autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, ce era condus pe str. x de către inculpatul A.. La controlul efectuat s-a constatat că inculpatul A. a condus autoturismul pe drumurile publice, fără să posede permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule. În prezenţa martorului B., organele de poliţie au întocmit procesul-verbal de constatare, care a fost semnat de către inculpat, fără obiecţiuni cu privire la aspectele consemnate în cuprinsul acestuia.

Situaţia de fapt astfel reţinută a fost confirmată şi de către martorul B., audiat în cauză.

Fiind audiat în calitate de suspect, precum şi în calitate de inculpat, A. a recunoscut că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00 a condus autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din municipiul Bucureşti. Acesta a mai precizat că le-a relatat organelor de poliţie care l-au oprit în trafic că are permis de conducere eliberat de autorităţile spaniole, dar nu îl are asupra sa. A mai declarat inculpatul că organele de poliţie i-au comunicat că, în urma verificărilor efectuate, a rezultat că nu deţine permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule.

În faţa instanţei, inculpatul a recunoscut că a condus autovehiculul, dar că nu avea cunoştinţă că permisul său nu este valabil.

Instanţa de fond a constatat că apărarea inculpatului este neîntemeiată, având în vedere că acesta a precizat că nu a dat un examen în Spania pentru a obţine permisul de conducere, ci l-a cumpărat, menţionând expres că ştie că nu aceasta este modalitatea în care se obţine permisul de conducere. Totodată, inculpatul a precizat că a urmat cursurile unei şcoli de şoferi în România în anul 2014, însă nu a promovat examenul teoretic.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că situaţia de fapt cuprinsă în actul de sesizare corespunde adevărului, iar inculpatul avea cunoştinţă de faptul că nu deţine un permis de conducere valabil.

Raportat la mijloacele de probă administrate, s-a constatat că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită cu vinovăţie de inculpat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x în Bucureşti, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Totodată, în cauză au fost reţinute şi prevederile art. 41 alin. (1) din C. pen. referitoare la recidiva postexecutorie, în condiţiile în care inculpatul a săvârşit fapta ce face obiectul cauzei după ce pedeapsa închisorii stabilită prin Sentinţa penală nr. 600/29.09.2011 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 252/06.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost executată şi înainte de împlinirea termenului de reabilitare de 5 ani, prevăzut de art. 166 alin. (1) lit. b) din C. pen., calculat conform art. 166 alin. (5) din C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare prin Sentinţa penală nr. 945/08.10.2002 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 945/08.05.2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind eliberat în 01.11.2006, cu un rest rămas de executat de 903 zile, condamnare pentru care nu a intervenit reabilitarea, întrucât prin Sentinţa penală nr. 600/29.09.2011 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 252/06.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, pedeapsă care a întrerupt termenul de reabilitare de 5 ani, calculat începând cu data de 14.02.2012, termen care s-ar fi împlinit în anul 2018. Astfel, în raport de noua condamnare la 1 închisoare, termenul de reabilitare a fost întrerupt în raport de dispoziţiile art. 167 alin. (5) din C. pen., infracţiunea pentru care inculpatul este judecat în cauză fiind comisă în stare de recidivă postexecutorie.

Constatând, aşadar, că sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului, la individualizarea pedepsei fiind avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 din C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen., s-a reţinut că pedeapsa stabilită de lege pentru săvârşirea acesteia este închisoarea de la unu la 5 ani, iar inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei.

S-a mai reţinut că inculpatul A. este cunoscut cu antecedente penale, demonstrând perseverenţă infracţională. Astfel, din analiza fişei de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare prin Sentinţa penală nr. 945 din 08.10.2002 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 945 din 08.05.2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi înşelăciune, iar prin Sentinţa penală nr. 600/29.09.2011 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 252/06.02.2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an, pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul rutier, fiind eliberat condiţionat la data de 22.09.2012, cu un rest rămas de executat de 144 zile. Prin urmare, fapta dedusă judecăţii cauză a fost săvârşită în recidivă postexecutorie, motiv pentru care limitele de pedeapsă prevăzute de lege au fost majorate cu jumătate, potrivit art. 43 alin. (5) din C. pen. În consecinţă, limitele de pedeapsă în cadrul sunt situate între 1 an şi 6 luni şi 7 ani şi 6 luni.

În procesul de individualizare a pedepsei, s-au avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite - pe un sector de drum intens circulat şi la o oră la care traficul era intens (ora 19:00), natura şi gravitatea rezultatului ce s-ar fi putut produce ori a altor consecinţe ale infracţiunii, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului - inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, fapta fiind săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului-penal - inculpatul nu a recunoscut fapta, susţinând atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei că nu a avut cunoştinţă că permisul de conducere cumpărat din Spania nu este valabil, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a inculpatului.

Prin raportare şi la criteriile anterior expuse, s-a apreciat că unica modalitate de individualizare a regimului de executare a pedepsei, aptă a contribui la îndreptarea inculpatului şi la prevenirea reiterării comportamentului infracţional, este aceea a executării pedepsei în regim de detenţie, de altfel aceasta fiind şi unica modalitate legală de individualizare, având în vedere starea de recidivă a inculpatului.

Împotriva Sentinţei penale nr. 811 din data de 16.10.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, a formulat apel inculpatul A., solicitând desfiinţarea hotărârii, întrucât prima instanţă nu a avut în vedere declaraţiile sale date în cauză.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a constatat următoarele:

După o analiză proprie a dosarului, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, inculpatul a condus pe strada x autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, fiind oprit pentru control de lucrătorii de poliţiei din cadrul DGPMB - Brigada Rutieră. La controlul efectuat s-a constatat că inculpatul A. a condus autoturismul pe drumurile publice, fără să posede permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule. În prezenţa martorului B., organele de poliţie au întocmit procesul-verbal de constatare, care a fost semnat de către inculpat, fără obiecţiuni cu privire la aspectele consemnate în cuprinsul acestuia.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa de apel a avut în vedere probatoriul administrat în cauză, printre care şi declaraţia inculpatului prin care a recunoscut săvârşirea faptei, arătând însă, iniţial, că nu avea cunoştinţă de faptul că permisul de conducere nu era valabil, astfel încât judecata în faţa instanţei de fond s-a desfăşurat în procedura de drept comun. S-a reţinut că, în mod judicios, prima instanţă a apreciat necredibilă apărarea apelantului inculpat, având în vedere că acesta a precizat că nu a dat un examen în Spania pentru a obţine permisul de conducere, ci l-a cumpărat, menţionând expres că ştie că nu aceasta este modalitatea prin care se obţine permisul de conducere.

Examinând criticile formulate de apelantul inculpat A., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că acestea sunt neîntemeiate, prima instanţă efectuând o apreciere corectă atât a dispoziţiilor art. 335 din C. pen., cât şi a dispoziţiilor art. 74 din C. pen., privind individualizarea pedepselor.

Astfel, instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile inculpatului, acestea fiind menţionate în hotărâre, motivându-se de ce nu au fost valorificate. În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că există o contradicţie în declaraţiile inculpatului, acesta susţinând, pe de o parte, că nu avea cunoştinţă de faptul că permisul său nu este valabil, iar pe de altă parte, a menţionat că nu a susţinut examenul auto în Spania, ci a cumpărat respectivul permis, ştiind că nu aceasta este modalitatea de obţinere. În consecinţă, vinovăţia inculpatului a fost în mod just stabilită, acesta neputând să se prevaleze de faptul că nu cunoştea situaţia reală a valabilităţii permisului său de conducere sau că a urmat cursurile unei şcoli de şoferi în România.

Referitor la individualizarea pedepsei, instanţa de apel a considerat că pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare aplicată inculpatului este proporţională în raport de gravitatea faptei şi de starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, fiind orientată spre minimul special prevăzut de lege. Dispoziţiile art. 335 alin. (1) din C. pen. prevăd doar pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, nefiind prevăzută şi pedeapsa alternativă a amenzii. Totodată, în raport de antecedenţa penală a inculpatului, s-a apreciat că nu se impune aplicarea unei sancţiuni mai blânde. De altfel, inculpatul a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii în stare de recidivă postexecutorie, motiv pentru care s-a considerat că singura modalitate de executare a pedepsei este cea în regim de detenţie.

În raport de gravitatea faptei şi de persoana inculpatului, s-a apreciat că pedeapsa de 1 an şi 9 luni este o măsură de individualizare adecvată şi suficientă în vederea reeducării inculpatului.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 420/A din data de 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 811/16.10.2020 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

Prin motivele formulate, recurentul a solicitat admiterea recursului în casaţie şi pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la infracţiunea prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Invocând cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a redat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, menţinută de instanţa de apel şi a solicitat să se observe că organul de urmărire penală a reţinut că deţinea un permis de conducere valabil, eliberat de autorităţile din Spania, dar a refuzat să dea valoare acestui permis, apreciindu-se, în mod greşit, că era obligat să aibă un permis de conducere emis şi în România.

De asemenea, recurentul a mai arătat că, în mod nejustificat, s-a înlăturat obligaţia de a se verifica valabilitatea acelui permis, cu motivarea că ar fi recunoscut că nu a dat examen în Spania şi că ar fi plătit pentru acel permis. A solicitat să se observe că nu există nicio dovadă oficială, emisă de autorităţile spaniole, care să confirme că este fals permisul de conducere de care s-a folosit, ca premisă pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost judecat. Apreciind că această interpretare este eronată, recurentul a solicitat să se procedeze la încadrarea juridică corectă a faptei pentru care a fost judecat şi condamnat.

Cu privire la împrejurarea că ar fi avut un permis fals, recurentul a făcut referire la inexistenţa juridică a actelor pretins legale emise de către autorităţile judiciare din România, prin care s-a dispus anterior suspendarea acelui permis de conducere. A mai susţinut că doar autoritatea care a emis permisul de conducere putea lua vreo decizie cu privire la suspendarea/anularea acelui act, iar autorităţile române puteau cel mult să-i refuze dreptul de a conduce, fiind obligate să-i elibereze permisul de îndată ce ar fi părăsit teritoriul României.

Recurentul a arătat că legislaţia spaniolă nu prevedea necesitatea urmării unor cursuri ale unei şcoli de şoferi, iar taxele la care se face referire erau cele legale, pe care legislaţia fiecărui stat membru le percepe pentru formalităţile de eliberare a unui permis.

Referindu-se la cadrul legal, recurentul a enunţat: Directiva 126/2006/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, ce reglementează regimul permiselor de conducere emise în statele membre ale Uniunii Europene, care a fost implementată în România prin Legea nr. 203/2012, iar în Spania prin Real Decreto 818/08.05.2009. De asemenea, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 23, art. 30, art. 335 şi art. 323 din C. pen., art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. şi a susţinut că necunoaşterea unei dispoziţii legale extrapenale, care fundamentează eroarea de drept, are drept consecinţă excluderea intenţiei de a comite o infracţiune, solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare.

Totodată, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul a susţinut că, în mod greşit, a fost condamnat pentru infracţiunea prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen., fapta fiind apreciată ca infracţiune, deşi, aşa cum a fost reţinută de organele de urmărire penală, putea fi apreciată ca o contravenţie. În susţinerea acestui motiv de recurs a evocat drept cadru legal Codul rutier în vigoare în 2015 şi actualizat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.

Recurentul inculpat s-a referit la sancţiunea complementară a reţinerii permisului de conducere, în vederea suspendării dreptului de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, arătând că, potrivit art. 121 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, executarea sancţiunii contravenţionale complementare se prescrie în acelaşi termen în care se prescrie sancţiunea complementară principală, astfel încât şi în ceea ce priveşte această sancţiune a intervenit prescripţia executării statuată de dispoziţiile art. 14 din O.G. nr. 2/2001, urmare a necomunicării procesului-verbal de contravenţie în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii. Faţă de această situaţie, s-a considerat că organul care a aplicat amenda nu a respectat cerinţele impuse de textele de lege menţionate, comunicând, după trecerea termenului de o lună, procesul-verbal de contravenţie.

S-a precizat că au aplicabilitate în speţă: O.U.G. nr. 69/2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice; Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri de accelerare a soluţionării proceselor; Ordonanţa nr. 2/2001; Convenţia din 8 noiembrie 1968 privind circulaţia rutieră; Legea nr. 203/2018 privind măsuri de eficientizare a achitării amenzilor contravenţionale; Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20.12.2006 privind permisele de conducere (reformată).

S-a subliniat că, potrivit Deciziei nr. 651/2018 a Curţii Constituţionale, hotărârile instanţei de contencios constituţional produc efectele unor legi penale mai favorabile, evocându-se ca relevante considerente ale Deciziei nr. 265 din 2014 a Curţii Constituţionale şi ale Deciziei nr. 3/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Recurentul a susţinut, totodată, că încadrarea juridică corectă a faptei pentru care a fost judecat reprezintă esenţa exercitării dreptului la apărare, garantat de normele constituţionale şi de procedură penală, de art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, art. 6 alin. (2) şi (3) din CEDO. În acest context, s-a făcut trimitere la Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, precum şi la deciziile nr. 18/2019 şi nr. 49/2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Prin cererea de recurs în casaţie a mai fost invocat şi cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., susţinându-se că s-a aplicat o pedeapsă în afara cadrului legal de reglementare, încălcându-se prevederile art. 7 din CEDO.

După enunţarea conţinutului art. 7 din CEDO, s-a apreciat că acest cadru legal face aplicarea prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi în situaţia în care intervine prescripţia răspunderii penale, ca un obstacol ce împiedică aplicarea unei pedepse mai severe decât cea aplicabilă, în contextul în care prin intervenirea prescripţiei nu se mai poate dispune aplicarea unei pedepse.

În susţinerea acestui motiv, s-au mai evocat Decizia nr. 21/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 256/2014 a Curţii Constituţionale.

S-a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale şi că, potrivit art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., acţiunea penală nu mai putea fi susţinută, impunându-se stingerea ei, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (a intervenit prescripţia).

Prin încheierea din data de 28 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.

S-a reţinut că, din coroborarea dispoziţiilor care reglementează această cale extraordinară de atac, rezultă că recursul în casaţie este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, etapă în care instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

Prin Decizia nr. 591/2015 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea sintagmei dacă cererea este vădit nefondată din cuprinsul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., s-a arătat că ceea ce diferenţiază cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata pe fond a recursului în casaţie este distincţia fond-formă şi nu criteriile care clasifică la rândul lor fondul (parag. 26). Curtea Constituţională a mai precizat că verificarea dispoziţiilor art. 434 - 438 din C. proc. pen. presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. S-a subliniat că procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale, fără a se antama fondul căii de atac, ce implică examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie (parag. 28).

Verificând cererea de recurs în casaţie sub aspectul întrunirii condiţiilor de admisibilitate, instanţa a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., Decizia penală nr. 420/A din 26 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că recursul în casaţie a fost promovat în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de către A. (prin avocat C., care a ataşat împuternicirea avocaţială nr. 491/2021, dosar I.C.C.J.), persoană care, faţă de calitatea de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. De asemenea, s-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel Bucureşti.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa a constatat că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., fiind indicate numele, prenumele, domiciliul şi locul de detenţie al recurentului, hotărârea atacată, iar cererea a fost semnată de persoana care a întocmit-o. În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., textul legal prevede necesitatea indicării cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora. Prin urmare, invocarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Instanţa a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare (lipsa situaţiei premisă constând în nedeţinerea unui permis de conducere) şi lipsa incriminării (fapta ar constitui contravenţie), urmând ca analiza argumentelor aduse în susţinerea acestor critici să fie realizată strict în raport cu situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea atacată.

Motivul de recurs prin care s-a susţinut incidenţa cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (4) din C. pen., constând în necunoaşterea unei dispoziţii legale extrapenale, reprezintă o trăsătură distinctă a infracţiunii, care nu se încadrează între elementele de tipicitate ale acesteia şi constituie un caz distinct în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este împiedicată, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., diferit de acel al neprevederii faptei în legea penală, reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., motiv pentru care s-a constatat că nu poate fi circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi nici vreunui alt caz enumerat expres de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu toate că, prin cererea de recurs în casaţie, a fost invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), recurentul nu a formulat nicio critică concretă cu privire la nelegalitatea pedepsei stabilite, ci, făcând trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 21 din 06 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a arătat că, prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265/2014, în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale, situaţie care constituie un obstacol ce împiedică aplicarea unei pedepse. Or, motivul invocat de recurent referitor la constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., nu se circumscrie niciunuia din cazurile de casare expres reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., ci poate fi cel mult adus în atenţia organelor judiciare prin intermediul unei alte căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare).

Faţă de motivele dezvoltate în cererea de recurs de inculpat, instanţa a reţinut că nu se includ în sfera vreunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. criticile formulate cu privire la încadrarea juridică dată faptei, motivarea hotărârii şi cele referitoare la existenţa ori suficienţa probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare. Pe calea recursului în casaţie nu este permisă o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., în limitele anterior expuse şi doar pentru cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., instanţa a dispus admiterea în principiu a acesteia.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Criticile privind neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Verificând hotărârea din această perspectivă, instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte constată că, în esenţă, s-a reţinut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x în Bucureşti, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Un prim motiv invocat de recurent a fost acela că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, în sensul că lipseşte situaţia premisă constând în nedeţinerea unui permis de conducere.

Instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din C. pen., "Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani."

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură desfăşurarea în condiţii de siguranţă a circulaţiei rutiere pe drumurile publice în ceea ce priveşte conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către persoane care posedă permis de conducere obţinut în condiţiile legii.

Situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din C. pen. constă în condiţia legată de autorul faptei de conducere, respectiv de a nu avea dreptul de a conduce vehicule.

În sistemul O.U.G. nr. 195/2002, republicată, dreptul de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere îl au numai persoanele care deţin un astfel de permis, respectiv un atestat că dispun de cunoştinţele şi priceperea necesară pentru îndeplinirea acestei activităţi.

În cauză, instanţa de apel a reţinut, cu titlu definitiv, că la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, inculpatul a condus pe strada x autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, fiind oprit pentru control de lucrătorii de poliţiei din cadrul DGPMB - Brigada Rutieră. La controlul efectuat s-a constatat că inculpatul A. a condus auto pe drumurile publice, fără să posede permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule. În prezenţa martorului B., organele de poliţie au întocmit procesul-verbal de constatare, care a fost semnat de către inculpat, fără obiecţiuni cu privire la aspectele consemnate în cuprinsul acestuia. Instanţa de apel a avut în vedere declaraţia inculpatului, prin care a recunoscut săvârşirea faptei, arătând însă, iniţial, că nu avea cunoştinţă de faptul că permisul de conducere nu era valabil. S-a reţinut că nu este credibilă apărarea inculpatului, având în vedere că acesta a precizat că nu a dat un examen în Spania pentru a obţine permisul de conducere, ci l-a cumpărat, menţionând expres că ştie că nu aceasta este modalitatea prin care se obţine permisul de conducere.

Astfel cum s-a menţionat deja, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată nu pot fi cenzurate în nici un fel pe calea recursului în casaţie, nefiind permisă o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Relativ la cele ce precedă, se observă că instanţa de apel a constatat deja, cu titlu definitiv, existenţa situaţiei premise (că inculpatul nu poseda permis de conducere) a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, fapta reţinută în sarcina inculpatului A., astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

O altă critică formulată de recurent a fost aceea că fapta ar constitui o contravenţie, fără însă să indice care anume contravenţie. În schimb, acesta a făcut trimitere la sancţiunea contravenţională complementară, prevăzută de art. 96 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat.

Instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului.

În cauză, astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, inculpatului nu i s-a aplicat sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului, care să atragă şi aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare.

Deopotrivă, instanţa are în vedere caracterul subsidiar al incidenţei răspunderii contravenţionale faţă de răspunderea penală. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 195/2002, "(1) Încălcarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, constituie contravenţie şi se sancţionează cu avertisment ori cu amendă ca sancţiune principală şi, după caz, cu una dintre sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute la art. 96 alin. (2)."

În speţă, astfel cum s-a menţionat deja, situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului A. (la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x în Bucureşti, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule) corespunde tiparului de incriminare al infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de norma penală de incriminare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 420/A din data de 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 420/A din data de 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.

GGC - ED