Tax Evasion Complicity in Ommissive Crimes and Causality of Accounting Omissions

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 371/F din data de 28 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

1. În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

2. În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului procesului penal pornit împotriva inculpatei B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata către partea civilă a sumei de 1.207.715,54 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, sumă la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, obligaţii ce se vor calcula în conformitate cu legislaţia fiscală, acestea fiind datorate de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la data plăţii efective.

S-a menţinut sechestrul asigurator dispus prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 26.05.2016 asupra apartamentului situat în Bucureşti, Aleea x sector 6, proprietatea inculpatei B.

S-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpaţilor A. şi B. până la concurenţa sumei constituind prejudiciu cauzat bugetului de stat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în urma efectuării unei ample analize a probelor administrate în cursul procesului penal, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A., administrator în fapt al C. SRL, de a ascunde operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile obţinute de societate prin omiterea evidenţierii acestora în documentele contabile şi în raportările la organele fiscale pentru perioada trimestrul I - trimestrul II 2009, cauzând bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON (echivalentul a 328.397,74 euro), reprezentând TVA în sumă de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în sumă de 99.283,28 RON, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală în forma continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

Deopotrivă, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatei B., împuternicită pe conturile C. SRL, de a-l ajuta pe administratorul în fapt al societăţii - inculpatul A., în ascunderea operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor obţinute de societate prin întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii şi ţinerea contabilităţii primare, cauzând astfel bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON (echivalentul a 328.397,74 euro), reprezentând TVA în suma de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în suma de 99.283,28 RON, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în forma continuată şi agravată, faptă prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

La reţinerea formei continuate a infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 s-a avut în vedere că, în sfera actelor contabile sau a altor documente legale, menţionate de această normă de incriminare, intră formularele cu regim juridic de document justificativ, registrele contabile obligatorii, situaţiile financiare recapitulative şi declaraţiile fiscale. Prin urmare, evidenţierea unei operaţiuni efectuate presupune mai multe etape: întocmirea documentului justificativ, înregistrarea documentului justificativ în registre, sintetizarea operaţiunilor efectuate şi completarea declaraţiilor fiscale care să fie depuse la organele fiscale competente, la termenele prevăzute de lege. Încălcarea repetată a obligaţiei continue de evidenţiere "în actele contabile ori în alte documente legale" a operaţiunilor comerciale efectuate şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, justifică reţinerea în încadrarea juridică a prevederilor art. 35 alin. (1) din C. pen.

Intenţia, ca formă de vinovăţie, rezultă din faptul că, deşi în perioada trimestrul I - trimestrul II 2009, a administrat în fapt societatea, inculpatul A. nu a efectuat niciun demers pentru înregistrarea contabilă a acestor operaţiuni, pentru declararea veniturilor şi plata obligaţiilor fiscale aferente.

Având în vedere cererea formulată de inculpaţi la ultimul termen de judecată, cu privire la încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată.

S-a reţinut că, potrivit legii în vigoare, nu sunt reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiei din art. 155 alin. (1) din C. pen., în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere. Astfel, prin decizia menţionată, s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

După criteriul efectelor pe care le produc asupra dispoziţiilor ce formează obiect al neconstituţionalităţii, deciziile Curţii Constituţionale se împart în două categorii: simple (extreme, radicale) şi interpretative (intermediare, cu rezervă). Deciziile simple constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii sau soluţii ori, dimpotrivă, conformitatea acestora cu Legea fundamentală. Deciziile interpretative sunt hotărâri ale instanţei de contencios constituţional, prin care aceasta reţine înţelesul care respectă prevederile Constituţiei.

Relevanţa acestei clasificări a deciziilor Curţii Constituţionale - în decizii interpretative şi extreme (simple) - rezidă din perspectiva efectelor referitoare la existenţa în viitor a dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate. Dacă în cazul deciziilor interpretative, norma în cauză rămâne în vigoare, indiferent dacă legiuitorul o corectează sau nu, în cazul deciziilor prin care este declarată neconstituţionalitatea unei norme, aceasta iese din fondul activ al legislaţiei şi nu mai face parte din dreptul pozitiv, în vigoare. Singura excepţie în care se poate discuta despre aplicarea normei constatate contrară Constituţiei este când legiuitorul, în termenul de 45 de zile, o modifică, punând-o în acord cu Legea fundamentală.

Aşa cum s-a arătat literatura de specialitate, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci este o decizie simplă (extremă), prin care se declară neconstituţionalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

Caracterul interpretativ sau nu al unei decizii rezultă din conţinutul dispozitivului, în cuprinsul căruia trebuie să se statueze că textul a cărui constituţionalitate a fost verificată este sau nu este, în anumite condiţii, conform Constituţiei. În situaţia de faţă, pentru a se considera că este interpretativă Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în dispozitivul hotărârii ar fi trebuit să se menţioneze că termenul de prescripţie se întrerupe numai dacă este vorba despre acte care se comunică suspectului sau inculpatului în procesul penal, însă această menţiune nu există. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a pronunţat şi astfel de decizii, numite în doctrină şi practică interpretative. De exemplu, deciziile nr. 265/2004 şi nr. 405/2016, în dispozitivul cărora instanţa de contencios constituţional a folosit formulări de genul "dispoziţiile sunt constituţionale în măsură în care...", fapt ce, în mod evident, nu se regăseşte în Decizia nr. 297/2018.

Într-adevăr, Curtea Constituţională nu statuează că sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. este constituţională în măsura în care este vorba despre acte ce se comunică suspectului sau inculpatului, ci constată, pur şi simplu, că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională. Mai mult, nici în considerente, Curtea Constituţională nu interpretează sintagma "îndeplinirea oricărui act de procedură" - aşa cum a făcut-o în alte cazuri, când a pronunţat decizii interpretative - ci doar face sugestii subtile legiuitorului, pe care acesta le poate în vedere de lege ferenda.

Această natură a Deciziei nr. 297/2018, respectiv decizie prin care este declarată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., face aplicabile prevederile art. 147 din Legea fundamentală, potrivit cărora, la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial, se produce suspendarea textului constatat ca neconstituţional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen are loc ieşirea definitivă din vigoare.

În cazul Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituţională nu a procedat în modalitatea în care a făcut-o, spre exemplu, în cuprinsul Deciziei nr. 405/2016, unde a precizat că textul supus controlului de constituţionalitate este conform Constituţiei numai în măsură în care prin îndeplinire defectuoasă se înţelege îndeplinirea prin încălcarea legii, conturând conţinutul conceptului de lege, arătând că în această noţiune intră numai legile şi ordonanţele (de urgenţă sau simple).

Aşadar, în prezent, art. 155 alin. (1) din C. pen. nu se mai regăseşte printre dispoziţiile C. pen. aflate în vigoare, cauza constituind-o pasivitatea legiuitorului.

Atât legal, cât şi constituţional, este exclusă posibilitatea ca Decizia nr. 297/2018 să fie considerată interpretativă şi să se aprecieze că aceasta stabileşte că "prin îndeplinirea unui act de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescripţiei se întrerupe". Împrejurarea că motivarea Deciziei nr. 297/2018 cuprinde referiri la soluţii din vechea reglementare, respectiv din C. pen. anterior, nu poate în niciun caz să fie primită, în special, pentru simplul fapt că dispozitivul acesteia este foarte clar, dar şi pentru faptul că, dacă ar fi dorit să procedeze într-o asemenea modalitate, Curtea Constituţională ar fi precizat acest aspect în dispozitiv, iar apoi, în considerente, ar fi explicat care este interpretarea conformă cu Legea fundamentală. Prin exemplul pe care l-a dat în considerentele Deciziei nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional nu a făcut altceva decât să-i ofere o sugestie legiuitorului, revenind însă acestuia prerogativa să reglementeze cazurile de întrerupere într-o manieră clară şi previzibilă. Mai mult, Curtea Constituţională nici nu putea face o interpretare prin care să reactiveze vechea reglementare, deoarece într-un atare caz s-ar fi substituit legiuitorului. Or, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Având în vedere aceste premise, de lege lata, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai poate avea loc în nicio situaţie, singurul care poate schimba această situaţie fiind legiuitorul, care, dacă va dori să întreprindă un atare demers, trebuie să caute soluţii legislative în acord cu principiul legalităţii. Aceste soluţii pot fi cele care au existat în reglementarea anterioară sau pot fi altele, în funcţie de voinţa organului legiuitor.

Instanţa de fond a reţinut că, în prezent, sunt aplicabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, a căror întrerupere nu mai este posibilă, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen., în raport de împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar dispoziţiilor art. 147 din Constituţie.

În ceea ce priveşte aplicarea legii penale în timp, instanţa de fond a menţionat că se impun două precizări. Prima dintre ele vizează faptul că, atunci când se analizează mitior lex (conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014), nu se pot combina prevederi legale din legi penale succesive, privite în integralitatea lor, spre exemplu, din Coduri penale succesive sau din legi penale succesive, dar, cu ocazia identificării legii penale mai favorabile este luat în considerare fiecare act normativ incident, independent de celelalte acte normative. A doua precizare, în ipoteza în care s-ar discuta chestiunea forţei juridice, este aceea că Decizia nr. 297/2018 are putere de lege, fiind considerată echivalentă acesteia.

În fine, cu privire la modul de aplicare a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceasta vizând o dispoziţie din materia prescripţiei răspunderii penale, instituţie juridică ce face parte din categoria normelor de drept substanţial, se impune precizarea că efectele deciziei analizate se vor produce în toate cauzele penale pendinte, dacă termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit.

Faţă de considerentele anterior expuse, raportat la fapta de evaziune fiscală în formă agravată, respectiv la fapta de complicitate la evaziune fiscală în formă agravată, s-a constatat că prescripţia răspunderii penale a început să curgă de la data de 25.09.2009 (data săvârşirii ultimului act material al infracţiunii, dată la care administratorul C. SRL trebuia să depună declaraţia privind tranzacţiile intracomunitare aferente trimestrului II din 2009) şi s-a împlinit în termen de 8 ani, respectiv la data de 25.09.2017.

Împotriva Sentinţei penale nr. 371/F din data de 28 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov şi inculpaţii A. şi B.

Prin motivele de apel, în esenţă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov a criticat sentinţa penală apelată sub aspectul soluţiei greşite de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Prin motivele formulate, inculpatul A. a solicitat, în esenţă, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea Sentinţei penale apelate, iar, în subsidiar, pronunţarea unei soluţii de achitare, întrucât din toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa primei instanţe nu rezultă că ar fi săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

În susţinerea căii de atac, inculpata B. a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a constatat următoarele:.

S-a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt în cauza dedusă judecăţii. În acord cu întreg raţionamentul primei instanţe, însuşindu-şi ansamblul probator indicat de instanţa de fond prin sentinţa penală apelată, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este probată şi necontestată următoarea situaţie de fapt:

C. SRL a fost înfiinţată prin încheierea Tribunalului Bucureşti nr. 2514 din data de 08.10.2008, avându-l ca asociat unic şi administrator pe numitul D., iar sediul social a fost stabilit în oraşul Voluntari, str. x, camera 1, judeţul Ilfov. Conform contractului de comodat încheiat de societate cu comodanţii E. şi F., durata împrumutului a fost stabilită la un an, cu începere din data de 24.09.2008.

Audiată în faţa instanţei de judecată la data de 11.12.2017, martora F. şi-a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale, confirmând faptul că în perioada 2008-2009 a încheiat un contract de comodat cu C. SRL, cu privire la imobilul proprietate personală, situat în oraşul Voluntari, str. x. Reaudiată în faţa instanţei de apel, martora a arătat că printr-o cunoştinţă de-a unui prieten al soţului său a închiriat o cameră societăţii C. SRL, care ar fi trebuit să aibă rolul de birou, contractul fiind încheiat cu patronul societăţii, o persoană de naţionalitate turcă sau arabă, iar la încheierea contractului, patronul a fost însoţit de o altă persoană cu care comunica aceeaşi limbă turcă sau arabă. Martora a precizat că s-a întâlnit cu persoana în cauză la notariat, iar contractul de comodat a fost cu titlu gratuit, nemaiîntâlnindu-se ulterior cu patronul societăţii respective. Aceasta nu a putut recunoaşte numele de D. şi B., iar faţă de timpul care a trecut de la data semnării actului nu a putut să confirme dacă martorul D., prezent în sala de judecată prin intermediul videoconferinţei, a fost prezent la momentul încheierii contractului de comodat.

Domeniul principal de activitate al societăţii era "comerţ cu ridicata al produselor alimentare, al băuturilor şi al tutunului - cod CAEN 463", iar activitatea principală "comerţ cu ridicata al fructelor şi legumelor - cod CAEN 4631".

Prin decizia asociatului unic nr. 02 din 13.03.2009, D. a cesionat 50% din părţile sociale către G. (cetăţean egiptean) şi 50% către H. (cetăţean egiptean), cel din urmă preluând şi funcţia de administrator.

Din documentele puse la dispoziţie de I., a rezultat că societatea a solicitat deschiderea de conturi în monedele RON, EUR şi USD prin cererea din 25.09.2008. Conform fişei specimen de semnături pentru persoane juridice din aceeaşi dată, singurul împuternicit pe conturi a fost desemnat administratorul D. Conform fişei specimen de semnături pentru persoane juridice din 18.11.2008, devine împuternicit pe conturi, pe lângă D. şi inculpatul A.. La data de 25.03.2009, a fost întocmită o nouă fişă specimen de semnături pentru persoane juridice, conform căreia devin împuterniciţi pe conturi numiţii H. şi B.

Din analiza extraselor de cont a rezultat că operaţiunile pe conturile în RON şi euro au fost efectuate în perioada 10.12.2008 - 14.04.2009, iar pe contul în USD nu s-au efectuat operaţiuni.

S-a reţinut că documentele care au stat la baza operaţiunilor bancare efectuate (foi de vărsământ, ordine de plată, formulare retragere numerar, dispoziţii de plată externă) au fost semnate de către inculpatul A. până la data de 24.03.2009, iar inculpata B. a semnat actele întocmite începând cu data de 25.03.2009. H. nu a semnat niciun document, iar D. a semnat doar ordinul de plată din 05.02.2009 către J. SRL, proprietarul standului unde societatea îşi desfăşura activitatea.

Cu adresa nr. x/14.03.2012, D.G.F.P. Ilfov a înaintat, în cursul urmăririi penale, rapoartele VIES nr. x/18.09.2009 şi nr. y/22.10.2009, din care rezultă că societatea a efectuat achiziţii intracomunitare în valoare de 7.467.349 RON în trimestrul I 2009 şi în valoare de 52.957 RON în trimestrul II 2009, achiziţii pe care nu le-a declarat.

În urma analizei extraselor de cont pentru perioada ianuarie- aprilie 2009, au rezultat sume stabilite suplimentar în valoare de 4.894.840 RON, conform adresei A.J.F.P. Ilfov - Structura de Inspecţie Fiscală nr. x din 03.09.2013.

Instanţa de apel a reţinut că produsele intracomunitare achiziţionate de SC C. SRL au fost ulterior comercializate către următoarele trei societăţi (aspect care rezultă din rulajelor de cont ale acestei societăţi şi din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză), după cum urmează: K. SRL, cu un rulaj de 5.659.292,05 RON, această societate fiind administrată de inculpatul A.; L. SRL, cu un rulaj de 685.723 RON, societate administrată de inculpatul A.; M. SRL, în prezent N. SRL, cu un rulaj de 809.949,23 RON. Administratorul acestei societăţi din perioada în care a desfăşurat relaţii comerciale cu C. SRL, O., a ieşit din România în anul 2013 şi nu a mai revenit. Actualul administrator, P., nu a putut fi identificată şi audiată, deşi au fost depuse diligenţe în acest sens atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecării în fond şi în apel.

Astfel, C. SRL avea obligaţia de a declara organelor fiscale activitatea comercială desfăşurată cu privire la comercializarea bunurilor achiziţionate intracomunitar în valoare de 7.467.349 RON în trimestrul I 2009 şi în valoare de 52.957 RON în trimestrul II 2009.

Audiat cu privire la activitatea comercială a societăţii C. SRL, în calitate de suspect în cursul urmăririi penale, D., administratorul de drept al acestei societăţi, a arătat că a hotărât împreună cu inculpatul A. înfiinţarea C. SRL, acesta din urmă ajutându-l şi în procesul de înfiinţare a societăţii. A mai a declarat că, din cunoştinţele sale, C. SRL nu a achiziţionat mai mult de 10 TIR-uri cu marfă, iar rulajul conturilor nu a depăşit suma de 200.000 RON. Vizualizând, cu ocazia audierii, rulajul contului în moneda EUR al societăţii din perioada 10.12.2008 - 13.04.2009, respectiv rulaj debitor 1.700.692,59 EUR şi rulaj creditor 1.700.681,01 EUR, precum şi rulajul contului în moneda RON al societăţii din perioada 10.12.2008 - 14.04.2009, respectiv rulaj debitor 7.490.723,27 RON şi rulaj creditor 7.490.706,98 RON, administratorul de drept a declarat că nu are cunoştinţă de aceste tranzacţii, nu s-a ocupat de plasarea comenzilor sau de vânzarea mărfurilor. De altfel, acesta nu a efectuat nicio tranzacţie bancară pe conturile societăţii, cu excepţia plăţii chiriei pentru standul închiriat de societate de la J. SRL

Reaudiat în faţa instanţei de apel, martorul D. a arătat că a înfiinţat C. SRL, beneficiind de sprijinul inculpatului A., martorul ocupând funcţia de administrator, însă de conducerea financiar contabilă a societăţii s-a ocupat inculpatul A., la fel şi de activitatea economică. Martorul a mai arătat că obiectul de activitate al societăţii era vânzarea de legume şi fructe pe care le achiziţiona din Polonia, de această procedură de achiziţie ocupându-se inculpatul A.. A precizat că, din cunoştinţele sale, din Polonia au fost achiziţionate 2 tiruri cu legume şi fructe, pe care le-a comercializat la depozitul din Afumaţi tot prin intermediul inculpatului. Cu privire la persoanele împuternicite pe conturi, martorul a arătat că acestea erau inculpatul A. şi o doamnă contabil, al cărei nume nu îl mai ţine minte. A arătat că, personal, nu a efectuat nicio operaţiune pe conturile societăţii, dar i-a împuternicit pe conturile societăţii pe inculpat şi pe respectiva contabilă la solicitarea inculpatului A., care i-a justificat acest fapt prin aceea că, procedând într-o asemenea manieră, urmează să îl ajute pe martor în activitatea comercială. Martorul a arătat că inculpatul A. se ocupa cu comandarea fructelor şi legumelor din Polonia, fără a putea preciza dacă de aceeaşi operaţiune se ocupa şi contabila împuternicită pe conturile societăţii. În final, martorul a arătat că ideea vânzării societăţii i-a aparţinut inculpatului A., care i-a prezentat un cetăţean arab pe nume H., care a preluat societatea de la acesta.

Contrar celor invocate de cei doi inculpaţi apelanţi, instanţa de apel a apreciat că declaraţiile date de martorul D. în calitate de suspect în cursul urmăririi penale, confirmate prin declaraţii date în calitate de martor în faţa instanţei de apel, corespund adevărului. Astfel, în declaraţiile date, D. a arătat că nu are cunoştinţă despre toate tranzacţiile realizate pe conturile societăţii C. SRL, aspect dovedit de faptul că acesta nu a efectuat nicio tranzacţie bancară pe conturile societăţii, cu excepţia plăţii chiriei pentru standul închiriat de societate de la J. SRL, de restul operaţiunilor pe conturile societăţii ocupându-se inculpaţii A. şi B. Din declaraţiile aceleiaşi persoane, a rezultat şi faptul că a cunoscut-o pe inculpata B. în Complexul legume-fructe Voluntari, prin intermediul inculpatului A., iar aceasta a fost de acord să întocmească contabilitatea primară a societăţii şi să depună declaraţiile fiscale.

Declaraţiile date în calitate de suspect de martorul D. au fost confirmate prin concluziile suplimentului la raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul urmăririi penale de către expertul contabil Q., în vederea stabilirii, pentru cei doi împuterniciţi pe conturi, A. şi B., a operaţiunilor efectuate, a sumelor rulate prin cont şi perioada în care aceste operaţiuni au avut loc. Expertul a stabilit că inculpatul A. a retras în numerar suma totală de 199.500 RON şi a efectuat plăţi externe în cuantum de 5.755.916,19 RON, iar inculpata B. a retras în numerar suma totală de 60.978,05 RON şi a efectuat plăţi externe în cuantum de 1.475.654,01 RON.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut că martorul D. nu a fost cel care a avut vreo atribuţie în administrarea societăţii, alta decât aceea de a fi administrator de drept, sau "om de paie", acesta de altfel arătând că rolul său în societate era de a fi vânzător de fructe şi legume la standul închiriat de societate de la J. SRL.

În ceea ce priveşte critica adusă de inculpaţii apelanţi referitor la insuficientele demersuri privind audierea următoarelor persoane: H. - fostul administrator al SC C. SRL, G. - cesionar a 50% din părţile sociale ale SC C. SRL, potrivit deciziei asociatului unic nr. x/13.03.2009, O. - administrator al SC M. SRL, societate care a desfăşurat relaţii comerciale cu SC C. SRL în perioada reţinută în rechizitoriu, instanţa de apel a apreciat-o ca fiind nefondată. Astfel, cele trei persoane anterior menţionate nu sunt de cetăţenie română şi nici nu au cetăţenia vreunuia dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Cu ocazia judecării cauzei în apel, Curtea de Apel Bucureşti a dispus emiterea unei adrese către Inspectoratul General de Imigrări din România pentru a comunica dacă martorii H., G. şi O. figurează ca fiind prezenţi pe teritoriul României şi, în caz afirmativ, cu ce domiciliu figurează în evidenţele acestei instituţii. La dosarul cauzei au fost înaintate informaţiile solicitate Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti, din care rezultă că, referitor la numitul H., în baza de date respectivă au fost identificaţi doi cetăţeni egipteni cu acest nume, ambii fără drept de şedere în prezent pe teritoriul României, urmând ca, pentru alte informaţii, să se precizeze elemente suplimentare pentru o corectă identificare în baza de date; cu privire la numitul G., identificat în baza de date ca fiind cetăţeanul egiptean G., acesta este fără drept de şedere în prezent pe teritoriul României, iar cetăţeanul sirian O., nu beneficiază de drept de şedere în prezent pe teritoriul României.

Prin urmare, demersurile instanţei de apel nu au condus la identificarea unui domiciliu actual pe teritoriul României pentru vreunul dintre cei trei martori anterior nominalizaţi, unde să fie citaţi în vederea audierii. De asemenea, nu au putut fi identificate date actuale despre domiciliul acestor persoane pe teritoriul vreunui alt stat. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că în cauză au fost întreprinse suficiente demersuri atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti în fond şi în apel, în vederea identificării şi citării în vederea audierii în calitate de martor a persoanelor anterior menţionate, critica inculpaţilor fiind nefondată sub acest aspect.

Aceeaşi este şi situaţia numitei P., actualul administrator al SC M. SRL, instanţa de apel dispunând citarea martorei cu mandat de aducere la domiciliul cu care figura în baza de date, iar potrivit procesului-verbal de executare a mandatului de aducere a rezultat că la adresa indicată locuieşte o altă persoană din anul 2005, care nu o cunoaşte pe martoră. Ca atare, şi în cazul acestei martore, instanţa de apel a apreciat că au fost întreprinse suficiente demersuri atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, în fond şi în apel, în vederea identificării şi citării pentru a fi audiată în calitate de martor, critica inculpaţilor fiind nefondată sub acest aspect.

Audiat fiind în cursul cercetării judecătoreşti în fond, inculpatul A. a arătat că nu recunoaşte săvârşirea faptei ce formează obiectul învinuirii sale şi că singura sa legătură cu SC C. SRL constă în faptul că, în perioada 2008 - 2009, a fost împuternicit pe conturile acesteia, nefiind retribuit pentru activitatea pe care a desfăşurat-o. Martorul D. este persoana care a înfiinţat această societate comercială, acesta având şi calitatea de administrator. Inculpatul a mai arătat că în perioada ce face obiectul dosarului penal avea calitatea de administrator numai la societatea K. SRL, la L. SRL dobândind o calitate similară abia în luna mai 2010. În final, inculpatul a menţionat că este adevărat că în perioada ce face obiectul prezentei cauze a desfăşurat relaţii comerciale cu SC C. SRL, relaţii comerciale concretizate în achiziţionarea în mai multe rânduri de fructe şi legume.

Audiată în cursul cercetării judecătoreşti, inculpata B. a negat săvârşirea faptei ce face obiectul acuzaţiei, arătând că singura sa legătură cu SC C. SRL constă în faptul că a ţinut contabilitatea primară a firmei încă de la înfiinţarea acesteia şi că a fost împuternicită pe conturi. Între K. SRL şi L. SRL pe de o parte (firme la care a arătat că a avut funcţia de contabil) şi SC C. SRL s-au desfăşurat în perioada reţinută în rechizitoriu mai multe raporturi comerciale. În final, inculpata a arătat că activităţile pe care urma să le efectueze în numele SC C. SRL îi erau dictate de martorul D., iar activităţile de contabilitate le desfăşura doar la cererea expresă a acestuia. Mai mult, inculpata a specificat expres că nu a efectuat niciun demers în vederea înfiinţării societăţii C. SRL Reaudiată în faţa instanţei de apel, inculpata a avut aceeaşi poziţie procesuală, negând săvârşirea faptei, arătând că nu a fost angajată la C. SRL, fiind angajată doar în calitate de casier la societatea K. deţinută de inculpatul A., la solicitarea căruia a şi acceptat să întocmească documente de contabilitate primară pentru C. SRL, operaţiunile de contabilitate primară fiind realizate ocazional, la intervale de o săptămână, circa 2-3 ore pe zi, introducând în contabilitate facturi, ordine de plată, documente întocmite la solicitarea inculpatului A. şi a martorului D.. Inculpata a mai arătat că, la solicitarea martorului D., a acceptat să devină împuternicită pe conturile societăţii. Inculpata a negat că ar fi înregistrat în contabilitatea societăţii declaraţii fiscale sau că ar fi retras bani de la bancă din conturile societăţii.

Instanţa de apel a apreciat că probele administrate în cauză, de altfel contestate de cei doi inculpaţi apelanţi, dovedesc că de administrarea în fapt a societăţii C. SRL s-a ocupat inculpatul A., care a beneficiat de sprijinul inculpatei B. Astfel, inculpatul A. a controlat în totalitate SC C. SRL, ajutat de inculpata B., care era împuternicită pe conturi şi ţinea şi contabilitatea primara a societăţii.

Împrejurarea că toate actele depuse în numele SC C. SRL la Registrul Comerţului sau în faţa Administraţiei Financiare a statului român poartă semnătura martorului D. nu conduce la infirmarea concluziei anterior expuse, în sensul că C. SRL era sub controlul direct al inculpatului A., care era în fapt administratorul acestei societăţi. Astfel, cât timp, potrivit actelor de înfiinţare a societăţii, C. SRL era administrată de drept de martorul D., acesta era singurul care putea să semneze în numele societăţii diferitele documente legate de activitatea societăţii, inclusiv înscrisurile pe care societatea avea obligaţia să le depună în faţa diferitelor instituţii ale statului român. Inculpatul A. nici nu putea fi semnatarul unor asemenea înscrisuri întrucât acesta nu avea vreo calitate legală de reprezentant al acestei societăţi, fiind în realitate administratorul de fapt, omul care controla "din umbră" societatea respectivă.

Această concluzie rezultă din împrejurarea că, după înfiinţarea societăţii, cei doi inculpaţi au semnat toate dispoziţiile de plată externă şi ordinele de plată în numele societăţii (A. până la data de 24.03.2009, inclusiv după cesiunea părţilor sociale din 13.03.2009, iar B. pe cele de după 25.03.2009, când societatea a fost cesionată unor cetăţeni egipteni), fiind singurii care au operat pe conturile societăţii.

Instanţa de apel nu a putut primi susţinerile celor doi inculpaţi apelanţi în sensul că martorul D. era administratorul societăţii şi prin urmare acesta avea obligaţia legală de a declara activităţile comerciale desfăşurate de către C. SRL.

Dovada în acest sens sunt propriile acţiuni ale celor doi inculpaţi, care au continuat să se ocupe de activitatea societăţii şi ulterior momentului când martorul D. a cesionat societatea şi a renunţat la calitatea de administrator. Astfel, ulterior datei de 13.03.2009 şi până la data de 24.03.2009, inculpatul A. a continuat să semneze toate dispoziţiile de plată externă şi ordinele de plată în numele societăţii, iar începând cu data de 25.03.2009, de aceste operaţiuni pe conturile societăţii s-a ocupat inculpata B.

În măsura în care de activitatea societăţii se ocupa exclusiv D., conform declaraţiilor celor doi inculpaţi, aceştia, şi în special inculpata B., nu au putut furniza explicaţii credibile cu privire la activitatea desfăşurată de cei doi pe conturile societăţii ulterior momentului în care martorul D. a pierdut orice calitate în respectiva societate.

Implicarea inculpatului A. în decizia de înfiinţare a SC C. SRL, cu scopul de a fi folosită pe post de societate "fantomă", a rezultat şi din faptul că Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a eliberat la solicitarea acestuia dovada privind disponibilitatea firmei.

În realitate, scopul înfiinţării societăţii C. SRL a fost acela de eludare de la plata impozitelor şi taxelor de către societăţile deţinute şi administrate în mod legal de către inculpatul A.. Astfel, potrivit legislaţiei în vigoare la data faptelor, în cazul achiziţiilor intracomunitare de mărfuri, operatorul economic din ţara de origine a mărfii facturează fără TVA, deoarece efectuează o livrare intracomunitară, care intră în categoria operaţiunilor scutite de TVA cu drept de deducere, iar operatorul economic din ţara de destinaţie va aplica regimul taxării inverse pentru această operaţiune. Aşadar, comerciantul din România nu plăteşte TVA la momentul efectuării achiziţiei, însă, la momentul vânzării mărfii respective pe piaţa internă, acesta colectează TVA, care trebuie să fie virată în întregime către bugetul de stat. Prin urmare, potrivit sistemului taxării inverse, TVA nu se plăteşte decât în momentul în care marfa achiziţionată de pe piaţa comunitară este vândută mai departe pe piaţa internă.

Pentru a se eluda plata TVA către bugetul de stat şi pentru a se îngreuna urmărirea circuitului mărfurilor, între furnizorul extern şi beneficiarul final este introdusă o societate cu un comportament de tip "fantomă", având rolul scriptic de a achiziţiona şi de a vinde marfa beneficiarului final, care o comercializează aparent legal, plătind TVA numai la valoarea adaosului comercial, de regulă foarte mic. Astfel, beneficiarul real, achiziţionând marfa de la firma interpusă la un preţ apropiat de cel de vânzare, colectează TVA cu o valoare aproximativ egală cu TVA deductibilă, obligaţiile de plată către bugetul de stat stingându-se prin compensare. Sumele aferente TVA neachitate (fraudate) sunt retrase în numerar din conturile firmei "fantomă", cu titlul unor plăţi diverse sau cu justificarea restituirii unor împrumuturi fictive provenite de la asociaţi.

Practic, societăţile comerciale de tip fantomă au drept scop colectarea TVA, pe care societatea beneficiară ar trebui să o plătească statului. Aceste societăţi comerciale sunt folosite pentru perioade scurte de timp, de câteva luni, astfel încât, la termenul de plată a TVA, sunt înlocuite cu altele, controlate tot de către gruparea infracţională.

În fapt, mărfurile achiziţionate de pe piaţa comunitară nu ajung niciodată în custodia firmelor fantomă, fiind transportate direct de la furnizorii externi la beneficiarii finali, reprezentanţii acestora din urmă ocupându-se de comandarea mărfurilor, precum şi de organizarea şi achitarea transportului. La rândul lor, persoanele care controlează societăţile cu comportament de tip fantomă se ocupă doar de întocmirea documentelor justificative, din care rezultă că mărfurile au fost cumpărate şi vândute beneficiarului real. Cei care controlează societăţile interpuse organizează circuitul comercial, astfel încât beneficiarul real să funcţioneze aparent legal.

În speţă, C. SRL a fost înfiinţată în mod expres tocmai pentru a avea acel comportament de tip fantomă anterior descris. Această societate a făcut achiziţii intracomunitare, scutite de TVA (de regulă fructe şi legume din Polonia), în valoare de 7.467.349 RON în trimestrul I 2009 şi în valoare de 52.957 RON în trimestrul II 2009. Ulterior, bunurile comunitare astfel achiziţionate au fost comercializate către trei societăţi, respectiv K. SRL, bunuri în valoare de 5.659.292,05 RON, această societate fiind administrată de inculpatul A.; L. SRL, bunuri în valoare de 685.723 RON, societate administrată de inculpatul A.; M. SRL, în prezent N. SRL, bunuri în valoare de 809.949,23 RON. Primele două societăţi au fost administrate în mod direct de inculpatul A., iar pentru cea de-a treia administrator a fost cetăţeanul sirian O., care a ieşit din România în anul 2013 şi nu a mai revenit. Pentru aceste activităţi comerciale, C. SRL la momentul vânzării mărfii respective pe piaţa internă, trebuia să colecteze TVA, care trebuie declarată şi virată în întregime către bugetul de stat, activitate pe care societatea nu a întreprins-o în nici un fel, sustrăgându-se de la plata acestei taxe.

Pentru stabilirea prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, în cauză au fost efectuate, în cursul urmăririi penale două rapoarte de expertiză contabilă.

Prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil Q. s-a stabilit prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului la suma de 1.203.249 RON, reprezentând impozit pe profit şi nu a calculat TVA-ul datorat bugetului de stat pentru operaţiunile comerciale nedeclarate de C. SRL, apreciind că acele operaţiuni ar fi fost scutite de plata TVA.

Instanţa de apel a apreciat că, în mod just, organul de urmărire penală a constatat că expertul contabil a calculat greşit impozitul pe profit datorat de societate, prin aplicarea procentului de 16% sumei totale reprezentând venituri nedeclarate în VIES, fără a ţine cont de cheltuielile efectuate de societate conform extraselor de cont, iar, pe de altă parte, în mod greşit expertul nu a reţinut ca prejudiciu creat bugetului de stat de către C. SRL în perioada trim. I - trim. II 2009, TVA-ul aferent livrărilor de legume şi fructe, cu motivarea că, în perioada 22.10.2007-31.05.2011, se aplica taxarea inversă la livrarea de legume şi fructe. Aceeaşi opinie a susţinut-o şi cu ocazia audierii sale în calitate de martor, dar fără a indica actul normativ din anul 2007 care modifică art. 160 din Legea nr. 571/2003 privind masurile de simplificare şi Monitorul Oficial în care acesta a fost publicat.

În egală măsură, instanţa de apel a constatat că, în mod just, s-a reţinut că analizându-se prevederile art. 160 din Legea nr. 571/2003 în vigoare la data săvârşirii faptelor, rezultă că acest articol a fost modificat în sensul arătat de expert abia în anul 2010, prin O.U.G. nr. 54/2010, cu aplicabilitate din 01.07.2010. Aşadar, măsurile simplificate privind taxarea inversă la livrările de legume şi fructe nu se aplică anterior anului 2010. În plus, măsurile de simplificare au continuat să se aplice şi în anul 2011, conform O.U.G. nr. 49/2011 şi nu cum a susţinut expertul contabil că "începând cu 01.06.2011 operaţiunile privind vânzarea de legume-fructe nu mai sunt scutite de TVA".

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că, în mod just, a fost dispusă efectuarea în cursul urmăririi penale a unui nou raport de expertiză contabilă. Conform raportului de expertiză întocmit de expertul contabil R., C. SRL, prin nedeclararea veniturilor încasate, a cauzat un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.207.715,54 RON, compusă din suma de 1.108.432,26 RON reprezentând TVA şi suma de 99.283,28 RON reprezentând impozit pe profit. Având în vedere cursul valutar mediu al monedei euro din perioada ianuarie- aprilie 2009 (perioadă pentru care s-au înregistrat obligaţii fiscale), respectiv 3,6776 RON, prejudiciul calculat este echivalentul a 328.397,74 euro.

Contrar celor susţinute de inculpatul A., instanţa de apel a reţinut că răspunderea penală nu poate fi atrasă în persoana noului administrator al SC C. SRL, H. (cetăţean egiptean), căruia martorul D. i-a cesionat 50% din părţile sociale şi care a dobândit începând cu 13.03.2009 şi calitatea de administrator al respectivei societăţi. Astfel, persoana anterior menţionată nu poate fi răspunzătoare pentru fapte săvârşite de reprezentanţii societăţii C. SRL anterior momentului în care acesta a dobândit calitatea de reprezentant. Totodată, ulterior datei de 13.03.2009 şi până la data de 24.03.2009, inculpatul A. a continuat să semneze toate dispoziţiile de plată externă şi ordinele de plată în numele societăţii, iar începând cu data de 25.03.2009, de aceste operaţiuni pe conturile societăţii s-a ocupat inculpata B.. Ca atare, numitul H. (cetăţean egiptean) a devenit doar în mod formal asociat şi acţionar al SC C. SRL, scopul cesiunii de creanţă fiind acela de a ascunde urmele activităţii infracţionale, a face dificilă identificarea persoanelor responsabile de conducerea şi administrarea societăţii, dovada în acest sens fiind faptul că respectivul cetăţean egiptean nu a mai revenit în ţară ulterior şi nici nu s-a mai ocupat în vreun fel de administrarea societăţii până la momentul radierii acesteia.

De asemenea, faptul că, potrivit adresei nr. x/17.06.2020 a Inspectoratului Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti, inculpata nu figura ca angajată la SC C. SRL în perioada supusă analizei nu conduce la exonerarea de răspundere penală a acestei inculpate. Pe de o parte, chiar inculpata a recunoscut că, la solicitarea inculpatului A., se ocupa ocazional 2 - 3 ore pe săptămână de întocmirea contabilităţii primare a societăţii. Pe de altă parte, faptele inculpatei au constat atât în ţinerea contabilităţii primare pentru respectiva societate, cât şi în calitatea de împuternicit pe care această inculpată o avea pe conturile societăţii, ce i-a permis să realizeze, la cererea aceluiaşi inculpat, diferite operaţiuni comerciale pe conturile respectivei societăţi. Sub acest din urmă aspect, instanţa de apel a reţinut că este lipsită de relevanţă susţinerea inculpatei că nu a efectuat nicio retragere de numerar din conturile societăţii, întrucât, probele administrate dovedesc că aceasta a efectuat operaţiuni comerciale de transferuri bancare în calitate de împuternicită pe conturile societăţii, nu operaţiuni de retrageri de numerar.

În continuare, instanţa de apel a apreciat că, în mod nelegal, prima instanţă a dispus încetarea procesului penal, întrucât în cauză ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale pentru faptele pentru care inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată.

Astfel, sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., termenul de prescripţie este de 8 ani atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. De asemenea, conform art. 155 alin. (1) - (4) din C. pen. "(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. (3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. (4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni."

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în M. Of. nr. 518 din data de 25 mai 2018), s-a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională. În paragrafele nr. 30 - 31 şi 34 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale anterior citate, instanţa de contencios constituţional a explicat motivele pentru care a apreciat neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în art. 155 alin. (1) din C. pen., respectiv:

"30. Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite.

31. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

(...)

34. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat."

Astfel, instanţa de contencios constituţional a apreciat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale operează doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de suspect sau inculpat.

Instanţa de apel nu a putut fi de acord cu susţinerea primei instanţe în sensul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci este o decizie simpla (extremă), prin care se declara neconstituţionalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. În realitate, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este una interpretativă, concluzie care se desprinde din considerentele acesteia, anterior menţionate, care fac corp comun şi sprijină dispozitivul deciziei.

Sub un al treilea aspect, instanţa de apel a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, potrivit actului de inculpare, au fost săvârşite în perioada trimestrului I - trimestrului II al anului 2009.

Dacă legea penală mai favorabilă ar fi fost stabilită ca fiind legea nouă, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în reglementarea în vigoare în urma modificării aduse prin Legea nr. 50/2013, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., termenul de prescripţie ar fi de 10 ani, termen care a început să curgă cel mai târziu începând cu data de 01 iulie 2009 şi s-ar fi împlinit pe data de 30 iunie 2017. Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că, în cauză, a operat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale conform art. 155 alin. (1) din C. pen., prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de suspect sau inculpat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 13.03.2013 s-a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale faţă de A., B. şi D., sub aspectul săvârşirii de către aceştia a infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969. Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 06.03.2015, s-a dispus schimbarea încadrării juridice faţă de A., B. şi D., din infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 în infracţiunea de evaziune fiscală în forma continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. De asemenea, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de A., B. şi D. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în forma continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

Toate aceste trei acte emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov trebuiau comunicate inculpaţilor A. şi B. şi, ca atare, aveau calitatea cerută de art. 155 alin. (1) din C. pen. de act întreruptiv al termenului de prescripţie.

Prin urmare, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor s-a întrerupt, în cauză producând efecte dispoziţiile art. 155 alin. (4) din C. pen. privind termenul special al prescripţiei răspunderii penale, termen care este de 16 ani şi care, calculat de la data de 01 iulie 2009, nu s-a împlinit nici la da pronunţării Sentinţei penale apelate şi nici la data pronunţării deciziei, acest termen urmând a fi împlinit la data de 30 iunie 2029.

Dacă legea penală mai favorabilă ar fi fost stabilită ca fiind legea veche, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013, atunci, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969, termenul de prescripţie ar fi de 8 ani, termen care a început să curgă cel mai târziu începând cu data de 01 iulie 2009 şi s-ar fi împlinit pe data de 30 iunie 2017. Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că, în cauză, a operat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale conform art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, prin îndeplinirea celor trei acte procesuale anterior menţionate. Astfel, şi în cazul legii penale vechi mai favorabile termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor s-a întrerupt, în cauză producând efecte dispoziţiile art. 124 din C. pen. privind termenul special al prescripţiei răspunderii penale, termen care este de 16 ani şi care, calculat de la data de 01 iulie 2009, nu s-a împlinit nici la da pronunţării Sentinţei penale apelate, nici la data pronunţării deciziei, acest termen urmând a fi împlinit la data de 30 iunie 2025.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, legea penală mai favorabilă este reprezentantă de dispoziţiile C. pen. 1969. Astfel, cu privire la infracţiunile deduse judecăţii, s-a reţinut incriminarea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în forma anterioară intrării în vigoare a C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, în raport de regimul sancţionator mai blând al infracţiunii, dar şi în raport de tratamentul sancţionator al circumstanţelor atenuante judiciare, cu referire la situaţia inculpatei B.

S-a reţinut că activitatea infracţională supusă analizei în prezenta cauză s-a epuizat în luna iunie 2009, atunci când era în vigoare Legea nr. 241/2005, care în art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) pedepsea cu închisoare de la 4 la 10 ani infracţiunea reţinută în sarcina inculpaţilor. De remarcat că, ulterior, prin Legea nr. 50/2013, art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a fost modificat în sensul schimbării limitelor minime şi maxime ale pedepsei, infracţiunea fiind pedepsită cu închisoare de la 7 la 13 ani.

În plus, cu referire la inculpata B., s-a reţinut că dispoziţiile C. pen. din 1969 sunt apreciate ca fiind mai favorabile în condiţiile în care, în procesul de individualizare a pedepsei, dispoziţiile privind individualizarea judiciară a pedepselor în reglementarea anterioară permit atât reţinerea unor circumstanţe atenuante judiciare, care nu ar putea fi reţinute sub imperiul C. pen. actual, cât şi coborârea pedepsei sub minimul special, până la un minim indicat în art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, minim care nu ar putea fi atins sub imperiul C. pen. actual, care permite doar reducerea cu o treime a minimului special.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat că fapta inculpatului A., administrator în fapt al C. SRL, constă în aceea că a ascuns operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile obţinute de societate prin omiterea evidenţierii acestora în documentele contabile şi în raportările la organele fiscale pentru perioada trimestrul I - trimestrul II 2009, cauzând bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON (echivalentul a 328.397,74 euro), reprezentând TVA în suma de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în suma de 99.283,28 RON.

Fapta inculpatei B., împuternicită pe conturile C. SRL, constă în aceea că l-a ajutat pe administratorul în fapt al societăţii - inculpatul A., în ascunderea operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor obţinute de societate prin întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii şi ţinerea contabilităţii primare, cauzând astfel bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON (echivalentul a 328.397,74 euro), reprezentând TVA în suma de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în suma de 99.283,28 RON.

În raport de încadrarea juridică a faptelor sus-menţionate, precum şi în raport de mecanismul infracţional reţinut ca situaţie de fapt în cauză, instanţa de apel a apreciat că se impune o nouă individualizare a pedepselor principale, ce urmează a fi aplicate celor doi inculpaţi, în raport de limitele de pedeapsă ale legii identificate ca fiind mai favorabile, dar şi de dispoziţiile art. 72 din C. pen. din 1969.

La individualizarea pedepsei principale privind infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A., instanţa de apel a avut în vedere faptul că acesta a pus la cale întreg circuitul infracţional, a creat mecanismul infracţional care i-a permis să interpună în circuitul comercial o societate care a avut un comportament de tip fantomă, în scopul de a diminua contribuţiile datorate bugetului consolidat al statului şi de a valorifica cu eludarea dispoziţiilor legale a bunurilor achiziţionate din spaţiu intracomunitar. De asemenea, s-a avut în vedere şi gravitatea infracţiunilor (printr-o contribuţie de autor la crearea unui mecanism infracţional având ca unic scop sustragerea în mod continuat a sumelor datorate bugetului consolidat al statului de către societatea pe care o administra în fapt), împrejurările şi modalităţile de comitere (participarea într-o activitate infracţională specializată în săvârşirea unor infracţiuni economice cu consecinţe deosebit de grave, asupra bugetului de stat, caracterul continuat al activităţii infracţionale), consecinţele produse (cuantumul ridicat al prejudiciului, adus bugetului de stat), conduita procesuală (caracterizată prin nerecunoaşterea faptelor săvârşite, prin sustragerea de la judecarea apelului declarat), precum şi lipsa de antecedente penale a inculpatului, vârsta acestuia.

Faţă de cele anterior expuse, instanţa de apel, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 în ref. la art. 5 din C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată. În temeiul art. 65 alin. (2) din C. pen. 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969 (de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa, în drept sau în fapt, funcţia de administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii. În temeiul art. 71 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii, instanţa de control judiciar a apreciat că, faţă de gravitatea infracţiunilor comise, pericolul concret ridicat al acestora, urmările produse bugetelor de stat, persistenţa infracţională a inculpatului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Hirst Contra Marii Britanii, infracţiunea săvârşită de inculpat creează faţă de acesta o nedemnitate în exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţii sau funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) din C. pen. din 1969, motiv pentru care exerciţiul acestora a fost interzis atât pe o durată de 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu titlu de pedeapsă complementară, cât şi în condiţiile art. 71 din C. pen. din 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie. Având în vedere că faptele de evaziune fiscală au fost săvârşite de inculpat în timp ce exercita funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, instanţa de apel, faţă de motivele sus-invocate, a interzis acestuia, în temeiul art. 64 lit. c) din C. pen. din 1969 dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale cu titlu de pedeapsă complementară şi accesorie.

La individualizarea pedepsei principale privind infracţiunea de evaziune fiscală sub forma de participaţie a complicităţii, reţinută în sarcina inculpatei B., instanţa de apel a avut în vedere rolul acestei inculpate în circuitul evazionist creat, faptul că, deşi nu a avut concepţia activităţii infracţionale, totuşi a fost de acord să îl ajute pe inculpatul A. în activitatea infracţională concepută de acest din urmă coinculpat, la săvârşirea faptei, prin întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii şi ţinerea contabilităţii primare în scopul ascunderii operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor obţinute de societate, ajutor ce a fost de natură a ajuta societatea administrată de coinculpat să se sustragă de la plata contribuţiilor datorate bugetului consolidat al statului. De asemenea, s-a avut în vedere şi gravitatea infracţiunilor (printr-o contribuţie de complice a inculpatului apelant la ajutorarea unui alt inculpat de la sustragerea în mod continuat a sumelor datorate bugetului consolidat al statului), împrejurările şi modalităţile de comitere (participarea într-o activitate infracţională specializată în săvârşirea unor infracţiuni economice cu consecinţe deosebit de grave, asupra bugetului de stat, caracterul continuat al activităţii infracţionale), consecinţele produse (cuantumul ridicat al prejudiciului adus bugetului de stat), conduita procesuală (caracterizată prin nerecunoaşterea faptelor săvârşite), precum şi lipsa de antecedente penale a inculpatei.

Având în vedere faptul că inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale, a desfăşurat anterior săvârşirii faptelor activităţi licite aducătoare de venituri, nefiind probe că aceasta ar fi fost implicată în săvârşirea unor fapte similare, respectiv că inculpata a fost atrasă în activitatea infracţională de către inculpatul A., instanţa de apel a reţinut în favoarea inculpatei B. circumstanţa atenuantă judiciară prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor.

Drept urmare, instanţa de apel, procedând la rejudecarea cauzei, în sensul celor anterior menţionate, în temeiul art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 coroborat cu art. 74 alin. (1) lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) şi art. 80 alin. (2) din C. pen. din 1969 în referire la art. 5 din C. pen., a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată. În temeiul art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969 (de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura activităţi de împuternicit pe conturi pentru o societate comercială), pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În temeiul art. 71 alin. (1), (2), (5) din C. pen. 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi şi s-a dispus suspendarea executării acesteia pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii. S-a reţinut că interzicerea exerciţiului acestor drepturi se impune pentru aceleaşi motive analizate anterior în cazul coinculpatului A.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei aplicate, având în vedere că inculpatei i s-a stabilit o pedeapsa cu închisoarea de cel mult 3 ani, aceasta nemaifiind anterior condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an, precum şi în raport de vârsta inculpatei, lipsa antecedentelor penale, comportamentul corespunzător avut pe durata procesului penal, faptul că în prezent este o persoană încadrată în societate, a obţinut şi obţine în mod constant venituri licite, instanţa de apel a apreciat că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpată, chiar şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, astfel încât pe viitor acesta să nu mai repete comportamentul infracţional.

Prin urmare, în temeiul art. 861 alin. (1) şi art. 862 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, care se socoteşte de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În temeiul art. 863 alin. (1) lit. a) - d) din C. pen. din 1969, s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune Bucureşti; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă. În temeiul art. 863 alin. (3) lit. d) din C. pen. din 1969, s-a impus inculpatei, pe durata termenului de încercare, obligaţia de a nu intra în legătură cu inculpatul A.. În temeiul art. 864 din C. pen. din 1969, s-a atras atenţia inculpatei asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (2), (3) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969 (de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura activităţi de împuternicit pe conturi pentru o societate comercială), pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. S-a reţinut că interzicerea exerciţiului acestor drepturi se impune pentru aceleaşi motive analizate anterior în cazul coinculpatului A.. În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi, pe durata executării pedepsei închisorii şi s-a dispus suspendarea executării acesteia pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a apreciat drept relevant în stabilirea prejudiciului raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil R., în care s-a arătat că C. SRL, prin nedeclararea veniturilor încasate, a cauzat un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.207.715,54 RON, compusă din suma de 1.108.432,26 RON reprezentând TVA şi suma de 99.283,28 RON reprezentând impozit pe profit. Având în vedere cursul valutar mediu al monedei euro din perioada ianuarie - aprilie 2009 (perioadă pentru care s-au înregistrat obligaţii fiscale), respectiv 3,6776 RON, prejudiciul calculat este echivalentul a 328.397,74 euro.

Instanţa de apel nu a putut primi susţinerile inculpaţilor, în sensul că, prin radierea societăţii C. SRL, creanţa fiscală a acesteia trebuia scăzută din evidenţa analitică pe plătitor după radiere, conform art. 176 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare la data faptelor, cu consecinţa exonerării inculpaţilor de la plata sumelor de bani stabilite cu titlu de prejudiciu către stat, întrucât dispoziţiile legale citate de către cei doi inculpaţi sunt interpretate doar în sensul că odată dispusă radierea unei societăţi comerciale, cum este şi cazul C. SRL, această societate nu mai poate fi obligată la plata vreunei sume cu titlu de creanţă fiscală către stat. Cu toate acestea, radierea unei persoane juridice nu conduce în mod automat la exonerarea de răspundere pe latură civilă a persoanelor vinovate de producerea respectivului prejudiciu, dacă această răspundere este stabilită în sarcina acestor persoane potrivit legii.

Astfel, faptele celor doi inculpaţi, constând în ascunderea operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile obţinute de C. SRL prin omiterea evidenţierii acestora în documentele contabile şi în raportările la organele fiscale pentru perioada trimestrul I - trimestrul II 2009 în cazul inculpatului A., respectiv în întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii C. SRL şi ţinerea contabilităţii primare în scopul ajutării inculpatului A. la săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, în cazul inculpatei B., au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind fapte ilicite, de natură a produce un prejudiciu bugetului de stat.

Ca atare, temeiul răspunderii civile a celor doi inculpaţi este reprezentat de fapta ilicită producătoare de prejudicii civile, conform art. 1357 din C. civ., temeiul răspunderii civile a inculpaţilor fiind diferit de temeiul răspunderii civile a societăţii C. SRL

Reformând în mod corespunzător sentinţa penală apelată, pronunţând o soluţie de condamnare a celor doi inculpaţi, instanţa de apel, în temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii definitive de condamnare către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

Relativ la cele ce precedă, prin Decizia penală nr. 52/A din data de 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov împotriva Sentinţei penale nr. 371/F din data de 28 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată, numai pe latură penală şi, în fond, rejudecând:

1. În temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului A. este cea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii care constituie obiectul judecăţii.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 în referire la art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată. În temeiul art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969 (de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa, în drept sau în fapt, funcţia de administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii. În temeiul art. 71 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

2. În temeiul art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatei B. este cea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii care constituie obiectul judecăţii.

În temeiul art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 coroborat cu art. 74 alin. (1) lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) şi art. 80 alin. (2) din C. pen. din 1969 în referire la art. 5 din C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 861 alin. (1) şi art. 862 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, care se socoteşte de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În baza art. 863 alin. (1) lit. a)-d) din C. pen. din 1969, s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune Bucureşti; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă. În temeiul art. 863 alin. (3) lit. d) din C. pen. din 1969, s-a impus inculpatei, pe durata termenului de încercare, obligaţia de a nu intra în legătură cu inculpatul A.. În baza art. 864 din C. pen. din 1969, s-a atras atenţia inculpatei asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969 (de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura activităţi de împuternicit pe conturi pentru o societate comercială), pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În temeiul art. 71 alin. (1), (2), (5) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi şi s-a dispus suspendarea executării acesteia pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii definitive de condamnare către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale apelate.

Prin aceeaşi decizie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Împotriva Deciziei penale nr. 52/A din data de 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, a declarat recurs în casaţie inculpata B.

În esenţă, invocând cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, recurenta inculpată B. a învederat că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în perioada supusă analizei (trimestrul I şi trimestrul II 2009), taxarea inversă nu se aplica pentru livrări intracomunitare de bunuri din categoria legume/fructe, situaţie în care, în mod evident, fapta în sine imputată autorului infracţiunii, constând în aceea că inculpatul A. ar fi făcut, în calitate de administrator în fapt al SC C. SRL, achiziţii intracomunitare scutite de TVA (de regulă legume şi fructe din Polonia), în valoare de 7.467.349 RON, în trimestrul I 2009, şi de 52.957 RON, în trimestrul II 2009, creând un mecanism prin care ar fi fost sustras TVA-ul ce ar fi fost colectat de societate, prin omiterea declarării acestor achiziţii în declaraţiile 300 şi 394, nu este prevăzută de legea penală. Sub acest aspect, a subliniat că, abia prin O.U.G. nr. 54/2010 (publicată în M. Of. nr. 421 din 23 iunie 2010) au intrat în vigoare măsurile de simplificare a operaţiunilor pentru care se aplică taxarea inversă şi pentru achiziţiile produselor din categoria legume-fructe.

Totodată, recurenta B. a susţinut că există o imposibilitate legală de a se reţine existenţa unei complicităţi în cazul infracţiunii omisive. A arătat că la complicitatea prin inacţiune, contribuţia complicelui constă în neîndeplinirea de către acesta a unor acte pe care era obligat să le efectueze, iar această neîndeplinire a servit (înlesnit sau ajutat) la săvârşirea faptei.

Recurenta a precizat că, nici în actul de sesizare şi nici instanţele de judecată nu au arătat în ce mod activitatea pe care a efectuat-o a dus la omisiunea inculpatului A. de a înregistra în evidenţele contabile tranzacţiile comerciale.

Deopotrivă, a menţionat că nu se poate reţine forma de participaţie a complicităţii în cazul unei infracţiuni calificate prin scop, decât în condiţiile în care complicele a avut, la rândul său, reprezentarea faptului că autorul urmăreşte săvârşirea infracţiunii. Or, la fila x din decizia recurată, s-a reţinut că inculpata "nu a avut concepţia activităţii infracţionale", respectiv nu a avut reprezentarea acesteia, ceea ce echivalează cu lipsa vinovăţiei cerute de lege.

Prin cererea de recurs în casaţie s-a mai arătat că, în cazul infracţiunilor omisive proprii, categorie în care intră şi infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ce formează obiectul acuzaţiei, obligaţia legală pe care autorul nu o îndeplineşte este una proprie, ceea ce face imposibilă reţinerea complicităţii materiale, prin înlesnire sau ajutor (activitate imputată inculpatei B. prin actul de sesizare), putând exista doar complicitate morală, situaţie care nu se regăseşte în speţă. În acest context, a subliniat că faptele de întocmire şi organizare a gestiunii contabile sau chiar efectuarea unor operaţiuni comerciale în baza unei împuterniciri, chiar şi pentru o societate în dauna căreia se reţine comiterea unei infracţiuni de evaziune fiscală, nu poate fi considerată complicitate la acea infracţiune.

În sensul celor expuse, recurenta a arătat că infracţiunea se consideră consumată în momentul în care autorul avea obligaţia de a acţiona, iar acesta rămâne în pasivitate. În concret, în speţă, primul act al infracţiunii s-a consumat la data de 25 a lunii următoare primului trimestru, moment în care administratorul SC C. SRL era obligat să completeze şi să depună la organele fiscale declaraţiile privind achiziţiile intracomunitare. Astfel, s-a susţinut că infracţiunea se consumă în momentul în care devine scadentă obligaţia de a depune declaraţiile fiscale, iar omisiunea depunerii acestora reprezintă, în fapt, elementul material al infracţiunii. S-a precizat că operaţiunile bancare nu duc la omisiunea depunerii declaraţiilor fiscale în nicio modalitate, prima fiind o activitate legală, iar cea de-a doua o inacţiune ce este pedepsită de legea penală.

Recurenta a mai menţionat că acţiunile de care a fost acuzată nu au condus la crearea unei stări de pericol specifice infracţiunii de evaziune fiscală şi nici la rezultatul de prejudiciere a bugetului de stat, acesta fiind rezultatul direct al lipsei depunerii declaraţiilor fiscale.

Totodată, a considerat că acţiunile şi atitudinea sa, în cazul în care ar fi cunoscut împrejurările administrării C. SRL şi realizarea de activităţi ilegale, în vederea sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, ar putea să denote un comportament contrar eticii, însă nu pot fi considerate ca reprezentând acţiuni menite a ajuta prin acte de complicitate la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către inculpatul A. sau administratorul de drept al societăţii comerciale.

Făcându-se trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, s-a subliniat că în această materie este interzisă aplicarea extensivă a legii în defavoarea acuzatului. Sub acest aspect, s-a apreciat că, întrucât norma de incriminare este de strictă interpretare, iar în doctrină şi jurisprudenţă nu s-a reţinut că ar fi posibilă complicitatea realizată prin acţiuni comisive la săvârşirea unei infracţiuni omisive, fapta inculpatei B., împuternicită pe conturile SC C. SRL, care l-ar fi ajutat pe administratorul în fapt al societăţii, inculpatul A., în ascunderea operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor obţinute de societate prin întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii şi ţinerea contabilităţii primare, cauzând astfel bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON (echivalentul a 328.397,74 euro), reprezentând TVA în suma de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în suma de 99.283,28 RON, nu corespunde elementelor de conţinut ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, pentru care recurenta a fost condamnată în forma de participaţie a complicităţii.

O altă critică adusă deciziei pronunţate de instanţa de apel de către recurenta B. a vizat modalitatea nelegală prin care s-a dispus condamnarea sa, pentru prima dată în calea de atac a apelului, în condiţiile în care instanţa de fond a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, fără, însă, ca, în considerentele sentinţei, să se facă vreo referire la existenţa unei condamnări ori la individualizarea unei pedepse, împrejurare ce a creat o inechitate a procedurii, prin lipsirea recurentei de posibilitatea ca, prin motivele de apel, să formuleze critici cu privire la cuantumul pedepsei ce ar fi fost aplicată de prima instanţă. Recurenta a făcut referire la nelegalitatea soluţiei izvorâte din neinterpelarea inculpaţilor în legătură cu continuarea procesului penal şi a făcut aprecieri privind analiza probatoriului şi a stabilirii vinovăţiei de către prima instanţă. A conchis că, procedându-se în această modalitate, fără ca prima instanţă să-i aplice o pedeapsă, la care ar fi fost condamnată în cazul în care nu s-ar fi dispus încetarea procesului penal, s-a ajuns la încălcarea dreptului la un recurs efectiv şi la imposibilitatea reală de a critica eventuala pedeapsă sub aspectul individualizării acesteia, conform art. 74 din C. proc. pen.

În concluzie, recurenta a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi,pe latură civilă, în principal, raportat la soluţia de achitare, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., să fie lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, iar, în subsidiar, să fie respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă.

Prin încheierea din data de 28 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata B. a fost admisă în principiu.

S-a reţinut că, din coroborarea dispoziţiilor care reglementează această cale extraordinară de atac, rezultă că recursul în casaţie este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, etapă în care instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

Prin Decizia nr. 591/2015 a Curţii Constituţionale, care a statuat asupra neconstituţionalităţii sintagmei dacă cererea este vădit nefondată din cuprinsul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., s-a arătat că ceea ce diferenţiază cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata pe fond a recursului în casaţie este distincţia fond-formă şi nu criteriile care clasifică la rândul lor fondul (parag. 26). Curtea Constituţională a mai precizat că verificarea dispoziţiilor art. 434-438 din C. proc. pen. presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. S-a subliniat că procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale, fără a se antama fondul căii de atac, ce implică examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie (parag. 28).

Verificând cererea de recurs în casaţie sub aspectul întrunirii condiţiilor de admisibilitate, instanţa a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., Decizia penală nr. 52/A din 27 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că recursul în casaţie a fost promovat, în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de către B. (prin avocat ales), persoană care, faţă de calitatea de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. De asemenea, s-a constatat că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpata B. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Bucureşti.

Deopotrivă, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentei (inclusiv cel procesual ales), este indicată hotărârea atacată şi cererea este semnată de persoana care a întocmit-o. Referitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., textul legal prevede necesitatea indicării cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora. Prin urmare, invocarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Recurenta inculpată B. a invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susţinând că a fost condamnată în calitate de complice la infracţiunea de evaziune fiscală pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât la data săvârşirii presupusei activităţi infracţionale, legea nu impunea taxarea inversă pentru livrări intracomunitare de bunuri din categoria legume/fructe, această obligaţie fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 54/2010.

În plus, recurenta a arătat că, în cazul infracţiunilor omisive proprii, categorie în care intră şi infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, obligaţia legală pe care autorul nu o îndeplineşte este una proprie, ceea ce face imposibilă reţinerea complicităţii materiale, prin înlesnire sau ajutor (activitate ce i-a fost imputată recurentei prin actul de sesizare), putând exista doar complicitate morală, situaţie care nu se regăseşte în speţă. În acest context a invocat art. 7 parag. 1 din CEDO, referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, precizând că legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, în lipsa unor interpretări doctrinare şi jurisprudenţiale accesibile şi evident previzibile vizând complicitatea realizată prin acţiuni comisive la săvârşirea unei infracţiuni care se realizează prin acţiuni omisive.

Totodată, recurenta a susţinut lipsa unei legături de cauzalitate, considerând că acţiunile de care a fost acuzată nu au condus la crearea stării de pericol specifice infracţiunii de evaziune fiscală şi nici la prejudicierea bugetului de stat, acesta fiind rezultatul direct al lipsei depunerii declaraţiilor fiscale (infracţiunea ce interesează cauza consumându-se în momentul în care autorul avea obligaţia de a acţiona, iar acesta a rămas în pasivitate).

Instanţa a considerat că aceste motive de recurs în casaţie, redate în esenţă, prezintă aparenţa de sustenabilitate a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a recurentei pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013).

De asemenea, instanţa a constatat că recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată B. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu latura subiectivă a infracţiunii, urmând ca analiza argumentelor aduse în susţinerea acestor critici să fie realizată strict în raport cu situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea atacată, fără a se putea proceda la reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă ori la reaprecierea materialului probator.

Referitor la susţinerile privind maniera, apreciată de recurentă ca "absolut nelegală", în care Curtea de Apel Bucureşti a dispus condamnarea pentru prima dată în calea de atac a apelului, după ce, în primă instanţă, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale fără ca, în prealabil, să se facă vreo referire "la existenţa unei condamnări" şi fără a exista o individualizare a pedepsei de către prima instanţă, apreciate de recurentă ca fiind de natură să-i încalce "dreptul la un recurs efectiv şi posibilitatea reală de a critica eventuala pedeapsă sub aspectul individualizării judiciare a acesteia conform art. 74 C. pen.", instanţa a reţinut că acestea nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Ţinând seama de toate motivele prezentate prin cererea de recurs în casaţie, s-a subliniat că obiectul căii extraordinare de atac îl constituie examinarea legalităţii deciziei instanţei de apel prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ enunţate de textul legal anterior menţionat.

Faţă de conţinutul cererii de recurs în casaţie, prin care s-a specificat că aceasta vizează şi latura civilă a cauzei, solicitându-se în principal, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, iar, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acesteia, instanţa a făcut menţiunea că aceste solicitări pot fi examinate strict ca o consecinţă a unei eventuale modificări a laturii penale a cauzei în baza singurului caz de casare invocat, prevăzut de de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor legale privind rezolvarea acţiunii civile în procesul penal. Condiţionarea înlăturării greşitei soluţionări a laturii civile de stabilirea incidenţei unuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. rezultă, în mod evident, din dispoziţiile art. 448 alin. (2) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, apreciindu-se că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata B. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., în limitele anterior expuse (pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., instanţa a dispus admiterea în principiu a acesteia.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Criticile privind neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Verificând hotărârea din această perspectivă, instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte constată că, în esenţă, s-au reţinut următoarele:

SC C. SRL, societate cu un comportament tip fantomă, a făcut achiziţii intracomunitare, scutite de TVA (de regulă fructe şi legume din Polonia), în valoare de 7.467.349 RON în trimestrul I 2009 şi în valoare de 52.957 RON în trimestrul II 2009, produsele fiind ulterior comercializate către următoarele societăţi: K. SRL, bunuri în valoare de 5.659.292,05 RON, societatea fiind administrată de inculpatul A.; L. SRL, bunuri în valoare de 685.723 RON, societate administrată de inculpatul A.; M. SRL, în prezent N. SRL, bunuri în valoare de 809.949,23 RON.

Deşi societatea avea obligaţia de a declara organelor fiscale activitatea comercială desfăşurată cu privire la comercializarea bunurilor achiziţionate intracomunitar în valoare de 7.467.349 RON în trimestrul I 2009 şi în valoare de 52.957 RON în trimestrul II 2009, aceasta nu a fost evidenţiată în documentele contabile şi în raportările la organele fiscale, cauzându-se astfel bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON, reprezentând TVA în suma de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în suma de 99.283,28 RON.

În drept s-a reţinut că fapta inculpatului A., administrator în fapt al SC C. SRL, care a ascuns operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile obţinute de societate prin omiterea evidenţierii acestora în documentele contabile şi în raportările la organele fiscale pentru perioada trimestrul I - trimestrul II 2009, cauzând bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON reprezentând TVA în sumă de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în sumă de 99.283,28 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

În sarcina inculpatei B. s-a reţinut că aceasta l-a ajutat pe administratorul în fapt al societăţii, inculpatul A., în ascunderea operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor obţinute de societate, prin întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii şi ţinerea contabilităţii primare, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în forma de participaţie a complicităţii.

Un prim motiv invocat de recurentă a fost acela că a fost condamnată în calitate de complice la infracţiunea de evaziune fiscală pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât, la data săvârşirii presupusei activităţi infracţionale, legea nu impunea taxarea inversă pentru livrări intracomunitare de bunuri din categoria legume/fructe, această obligaţie fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 54/2010.

Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată.

Conform art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate dacă faptele au fost comise în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Ceea ce s-a reţinut în sarcina inculpaţilor, astfel cum s-a arătat anterior, este omisiunea înregistrării în contabilitate a operaţiunilor comerciale prin care au fost înstrăinate produsele achiziţionate de către SC C. SRL, împrejurare care a condus la neplata taxelor şi impozitelor către stat (TVA şi impozit pe profit).

Motivul de recurs în casaţie invocat de recurentă nu este de natură să pună în discuţie neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală, întrucât, indiferent dacă legea prevedea sau nu taxarea inversă pentru livrări intracomunitare de bunuri din categoria legume/fructe, exista obligativitatea înregistrării operaţiunilor comerciale în contabilitatea SC C. SRL, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Prin critica formulată, apărarea solicită o analiză care vizează cuantumul obligaţiilor fiscale, sub aspectul TVA-ului, şi nu inexistenţa unei obligaţii de înregistrare în contabilitate a acestor venituri.

Înalta Curte constată neîntemeiată şi cea de-a doua critică a recurentei, în sensul că, în cazul infracţiunilor omisive proprii, categorie în care intră şi infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, obligaţia legală pe care autorul nu o îndeplineşte este una proprie, ceea ce face imposibilă reţinerea complicităţii materiale, prin înlesnire sau ajutor, putând exista doar complicitate morală, situaţie care nu se regăseşte în speţă. De asemenea, s-a susţinut că din hotărârea de condamnare nu rezultă care sunt actele de ajutor date de inculpata B. autorului infracţiunii.

În primul rând este de menţionat faptul că rolul recursului în casaţie nu este acela de a tranşa probleme teoretice de principiu, astfel cum este cea invocată de către apărare (care nici nu are un suport legal, coautoratul fiind cel care nu este posibil în cazul infracţiunilor omisive proprii, atunci când obligaţia de a acţiona este una personală, şi nicidecum complicitatea materială sau morală), ci de a verifica corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv.

Ca atare, ceea ce se impune a se analiza, din perspectiva criticilor formulate, este dacă activitatea reţinută de către instanţe în sarcina inculpatei B. se circumscrie unui act de ajutor la omisiunea înregistrării în evidenţele contabile a veniturilor realizate.

Pentru ca acţiunile desfăşurate de o persoană să poată fi circumscrise participaţiei penale sub forma complicităţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii, sub aspect obiectiv: să se fi săvârşit în mod nemijlocit de către o altă persoană o faptă prevăzută de legea penală; să se fi efectuat acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei (constând fie într-o contribuţie materială care a sprijinit sau ajutat la realizarea laturii obiective, fie morală, care a înlesnit ori ajutat la realizarea laturii subiective); contribuţia să fi servit efectiv la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală; contribuţia complicelui trebuie să fie reală şi efectivă, adică să se integreze în antecedenţa cauzală a rezultatului ilicit şi să fie folosită de autorul faptei.

În cauză, s-a reţinut că inculpatul A. administra în fapt SC C. SRL, revenindu-i răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii. În drept faptele acestuia, astfel cum s-a arătat, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 a prin omiterea evidenţierii în actele contabile şi în raportările la organele fiscale a operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor realizate pentru perioada trimestrul I - trimestrul II 2009, cauzând bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 1.207.715,54 RON reprezentând TVA în sumă de 1.108.432,26 RON şi impozit pe profit în sumă de 99.283,28 RON.

Inculpata B. era cea care se ocupa de întocmirea actelor de contabilitate primară, ceea ce presupunea înregistrarea tuturor facturilor primite de la furnizori, chitanţele pentru încasări şi plăţi, etc. Având în vedere că, astfel cum s-a reţinut prin hotărârea definitivă, nici achiziţiile intracomunitare şi nici vânzările ulterioare ale acestor produse către cele trei societăţi comerciale (două dintre acestea aparţinând tot lui A., inculpata ocupându-se de contabilitatea acestora) nu au fost înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii, Înalta Curte constată că neîntocmirea acestor acte de contabilitate primară, pe baza cărora se determina ulterior cuantumul taxelor şi impozitelor datorate statului, reprezintă un act de ajutor material, real, efectiv la săvârşirea faptei, având legătură de cauzalitate directă cu rezultatul produs.

Referitor la susţinerea recurentei în sensul că, în cuprinsul deciziei penale recurate, s-a reţinut că nu a avut concepţia activităţii infracţionale, ceea ce echivalează cu lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, Înalta Curte constată că şi acest motiv este neîntemeiat.

Astfel, în decizia recurată, la fila x, se reţin următoarele:

"La individualizarea pedepsei principale privind infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatei B., Curtea va avea în vedere rolul acestei inculpate în circuitul evazionist creat, faptul că, deşi nu a avut concepţia activităţii infracţionale, totuşi a fost de acord să îl ajute pe inculpatul A. în activitatea infracţională concepută de acest din urmă coinculpat, la săvârşirea faptei, prin întocmirea documentelor aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii şi ţinerea contabilităţii primare în scopul ascunderii operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor obţinute de societate, ajutor ce a fost de natură a ajuta societatea administrată de coinculpat să se sustragă de la plata contribuţiilor datorate bugetului consolidat al statului. De asemenea, se va avea în vedere şi gravitatea infracţiunilor (printr-o contribuţie de complice a inculpatului apelant la ajutorarea unui alt inculpat de la sustragerea în mod continuat a sumelor datorate bugetului consolidat al statului), împrejurările şi modalităţile de comitere (participarea într-o activitate infracţională specializată în săvârşirea unor infracţiuni economice cu consecinţe deosebit de grave, asupra bugetului de stat, caracterul continuat al activităţii infracţionale), consecinţele produse (cuantumul ridicat al prejudiciului, adus bugetului de stat), conduita procesuală (caracterizată prin nerecunoaşterea faptelor săvârşite), precum şi lipsa de antecedente penale a inculpatului."

După cum se observă, instanţa de apel a subliniat că nu este necesar ca persoana care acţionează în calitate de complice trebuie să cunoască toate aspectele faptei concrete (nu a avut concepţia activităţii infracţionale), în măsura în care ele nu reprezintă elemente de tipicitate, reţinând, în continuare, că inculpata l-a ajutat pe inculpatul A. în activitatea infracţională, întocmind documentele aferente tranzacţiilor bancare în numele societăţii şi ţinând contabilitatea primară, în scopul ascunderii operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor obţinute de societate.

Trebuie subliniat că instanţele inferioare, la momentul analizării formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpata şi, implicit, al întrunirii elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, sub forma de participaţie a complicităţii, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, au evaluat toate împrejurările de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată recurentei, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Relativ la cele ce precedă, instanţa constată că fapta reţinută în sarcina inculpatei B., astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, sub forma de participaţie a complicităţii, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata B. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din data de 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata B. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din data de 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.

GGC - ED