Inadmissibility of unconstitutionality challenge against post-conviction non-punishment clause for tax evasion

Asupra cauzei de faţă,

În baza actelor dosarului:

I. Prin Decizia penală nr. 453/C din data de 16 decembrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, contestaţia declarată de petentul contestator A. împotriva Sentinţei penale nr. 1144 din data de 12.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a respins cererea petentului contestator A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind disp. art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

S-au reţinut în esenţă următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1144 din 12.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 4 C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de persoana condamnată A.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., instanţa a reţinut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat.

De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470/2011, publicată în M. Of. nr. 853/02.12.2011).

Instanţa de fond a mai arătat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, parag. 61).

Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.

În cauza de faţă instanţa a arătat că nu există o ipoteză de dezincriminare care să atragă aplicabilitatea art. 4 C. pen. Instanţa de fond în considerentele Sentinţei nr. 15 din 5.01.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 şi instanţa de apel, în considerentele Deciziei penale nr. 1049/A din 11.08.2017 au analizat scrisoarea de garanţie bancară depusă de inculpatul A. la dosarul cauzei anterior primului termen de judecată, scrisoare care atestă faptul că în situaţia rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare prin care să se dispună obligarea la plata prejudiciului reţinut în cauză, unitatea bancară emitentă va acoperi prejudiciul respectiv. În acest context, Tribunalul a considerat că în speţă nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, care prevăd că "În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate". Astfel, cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005 presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii esenţiale, şi anume: săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005; acoperirea integrală a pretenţiilor părţii civile; plata integrală a prejudiciului să fie efectuată în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată. Or, instanţa a reţinut că în cauză este îndeplinită doar prima condiţie, respectiv cea referitoare la săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută la art. 9 din Legea nr. 241/2005, nefiind îndeplinite condiţiile referitoare la plata integrală a prejudiciului şi la momentul până la care se poate efectua această plată. În realitate, până la pronunţarea soluţiei de condamnare în primă instanţă, inculpatul A. nu a achitat în mod efectiv nicio sumă către partea civilă, depunerea unei scrisori de garanţie bancare nefiind un mod de stingere a obligaţiei şi neputând fi asimilată cu acoperirea prejudiciului.

Scrisoarea de garanţie bancară nu atestă decât faptul că inculpatul este solvabil şi că va acoperi prejudiciul în situaţia unei hotărâri definitive care să-l oblige în acest sens, însă nu se poate vorbi de o plată integrală şi efectivă a prejudiciului care să fi fost realizată până la primul termen de judecată.

Prin urmare, s-a reţinut că nu se poate pune problema în prezent a stingerii obligaţiei de plată a prejudiciului, câtă vreme la dosar s-a depus doar o garanţie că prejudiciul va fi acoperit în viitor.

În ceea ce priveşte scrisoarea de garanţie bancară emisă la data de 27.09.2021 de B. pentru suma de 10.767.399 RON şi depusă în original la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că are aceeaşi semnificaţie ca şi prima scrisoare de garanţie bancară, depusă în cursul judecăţii pe fond, respectiv aceea de angajament de plată, condiţionat de obţinerea unei anumite soluţii în dosar (în speţă, plata este condiţionată de admiterea contestaţiei).

De fapt, persoana condamnată încearcă să negocieze cu autorităţile judiciare achitarea prejudiciului, solicitând exonerarea sa de sancţiunea penală (definitivă) în schimbul plăţii majorării de 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile.

Instanţa a arătat că acest document nu îndeplineşte cerinţele art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2001 şi nu poate determina aplicabilitatea unei cauze de nepedepsire, promisiunea de plată, condiţionată de o soluţie favorabilă, nefiind echivalentă cu acoperirea prejudiciului în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Aşa fiind, instanţa a constatat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. şi nu este aplicabilă nicio ipoteză de dezincriminare prevăzută de art. 4 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie petentul A., care a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi hotărâre, asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor a art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, invocată de contestatorul A., prin apărător ales, Curtea de apel a constatat:

În susţinerea excepţiei, contestatorul a arătat că art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 este neconstituţional prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţia României, având în vedere că limitarea temporală a beneficiarilor legii încalcă dispoziţiile menţionate. A apreciat că solicitarea este admisibilă faţă de necesitatea asigurării egalităţii de tratament juridic cu persoanele care au săvârşit faptele de evaziune fiscală în aceeaşi perioadă cu petentul dar ale căror cauze nu au fost definitiv soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, iar în măsura în care dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 241/2005 ar fi aplicabile doar inculpaţilor ale căror procese penale se află în curs s-ar crea o discriminare, interzisă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea de apel a reţinut că legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 că sesizarea, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe.

Instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

În cauză, Curtea a fost învestită cu soluţionarea unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile care vizează intervenirea unei legi penale mai favorabile, respectiv apariţia Legii nr. 55/2021 care introduce art. 101 în Legea nr. 241/2005.

S-a reţinut că obiectul sesizării cu excepţia vizează aşadar o dispoziţie din această lege, care prevede că în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.

Or, această dispoziţie prevede explicit care sunt beneficiarii art. 101 din Legea nr. 241/2005, iar printre aceştia nu sunt şi cei care sunt deja condamnaţi definitiv pentru una dintre infracţiunile vizate. Aşadar, petentul condamnat definitiv pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu este destinatar al legii (pe de altă parte, acesta - aşa cum s-a arătat şi în considerentele deciziei prezente - nu a achitat în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dar nici până în prezent, acest prejudiciu).

Excepţia de neconstituţionalitate este un mijloc pus la dispoziţia părţilor de către legiuitor, putând fi folosit şi de către instanţă din oficiu, pentru ca, în măsura în care s-ar aprecia că un text de lege care are legătură cu cauza care se soluţionează, ar fi în contradicţie cu legea fundamentală, să poată fi înlăturată această neconcordanţă. Aşadar, scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate este punerea în acord cu Constituţia a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă de guvern, dispoziţie care este în contradicţie cu legea fundamentală. Nu se poate invoca însă prin intermediul unei astfel de excepţii modul în care un text de lege este aplicat sau modul în care un text de lege este ca atare prevăzut de legiuitor, aceste aspecte excedând obiectului sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

Curtea de apel a constatat că petentul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 101 în Legea nr. 241/2005 pentru că apreciază că textul de lege exclude în mod nejustificat dintre beneficiarii săi condamnaţii definitiv. Aşadar, ceea ce urmăreşte de fapt este modificarea dispoziţiilor legale în sensul dorit, aspect care nu poate fi invocat printr-o excepţie de neconstituţionalitate.

S-a reţinut că textul art. 101 din Legea nr. 241/2005 nu este incident în cauza de faţă, acesta vizând doar chestiuni care privesc judecata în fond a infracţiunilor vizate, iar invocarea sa în speţa de faţă este una formală, cauza având ca obiect contestaţie la executare.

În acest context, s-a apreciat că excepţia invocată nu vizează de fapt ceea ce se prevede că se poate invoca prin intermediul unei astfel de excepţii, astfel încât a respins, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cererea petentului contestator A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind disp. art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

II. Analizând recursul declarat cu privire la dispoziţie de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

În jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Acesta este şi cazul în speţă, prima instanţă observând, corect, că textul de lege a cărei neconstituţionalitate a fost invocată nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici referitoare la incidenţa cauzei de nepedepsire pentru infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, care nu este reglementată de legiuitor şi pentru condamnaţii definitiv.

Textul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 prevede că în cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 61, 8 sau 9 nu depăşeşte valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se pedepseşte, aplicându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.

Sub acest aspect, recurentul a susţinut că prejudiciul a fost acoperit prin scrisoarea de garanţie bancară depusă, banii intrând în patrimoniul statului în 2017, însă aceste apărări au fost verificate de instanţele ordinare, care au analizat instrumentul bancar utilizat de inculpatul A. şi au concluzionat că nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Scrisoarea de garanţie bancară nu îndeplineşte exigenţele textului de lege menţionat, deoarece, deşi atestă faptul că inculpatul este solvabil şi că acoperă prejudiciul în situaţia unei hotărâri definitive care să-l oblige în acest sens, depunerea acesteia reprezintă un mod de stingere a obligaţiei, care este condiţionată de un moment viitor.

Prin urmare, nu poate echivala cu o plată integrală şi efectivă a prejudiciului care să fi fost realizată până la primul termen de judecată.

Din perspectiva cadrului procesual, chestiunea invocată nu reprezintă o situaţie intervenită ulterior, care să poată fi examinată în cadrul procedurii reglementate de art. 595 alin. (1) C. proc. pen., a contestaţiei la executare, care presupune intervenirea după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare fie a unei legi ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa.

Totodată, textul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu ar avea aplicabilitate în cauză, acesta având incidenţă doar în etapa judecăţii în fond. De altfel, textul de lege reglementează o cauză de nepedepsire, instituţie de drept penal distinctă de cele prevăzute de textul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. (dezincriminare sau pedepsire mai uşoară).

Sub acest aspect, în mod corect prima instanţă a constatat că petentul condamnat definitiv pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi destinatar al legii, în primul rând pentru că este un beneficiu prevăzut doar în cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, iar, în al doilea rând, pentru că nu a achitat în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dar nici până în prezent, prejudiciul produs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aspectele de neconstituţionalitate invocate reprezintă în realitate critici cu privire la modul de reglementare a unei instituţii penale, respectiv a unei cauze de nepedepsire a faptelor incriminate de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral.

Având în vedere dispoziţiile art. 57 din Constituţie, Înalta Curte apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanţă şi în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curţii Constituţionale ar fi nejustificată, astfel cum a apreciat prima instanţă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, instanţa apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima instanţă a apreciat, în mod corect, ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, prin raportare la condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea formală de către contestatorul condamnat A. a textului de lege pretins neconstituţional neimpunând sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 453/C din data de 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 453/C din data de 16 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 .

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2022.

GGC - ED