Extraordinary appeal rejected; final conviction for instigation to intellectual forgery upheld.

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 237 din 22 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Câmpina, s-au dispus următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 47 C. pen., art. 321 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de fals intelectual.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 47 C. pen., art. 321 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat, la o pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de fals intelectual.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat 1 an închisoare, reprezentând sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, inculpatul A. având de executat o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus durata reţinerii, de la data de 13 mai 2015, ora 23:15, la 14 mai 2015, ora 23:15, şi a arestării preventive de la 14 mai 2015 la 21 mai 2015.

II. În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 321 C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 48 C. pen., art. 297 alin. (1) C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-au adăugat 6 luni închisoare, reprezentând sporul obligatoriu de 1/3 din cea de-a doua pedeapsă, în final inculpatul B. având de executat o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 şi urm. C. proc. pen., au fost respinse ca neîntemeiate pretenţiile civile formulate de partea civilă C.

În temeiul art. 256 raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri: adeverinţa nr. x/30.04.2013, emisă de Primăria comunei Valea Doftanei; planul de amplasare şi delimitare a imobilului cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară a comunei Valea Doftanei, judeţul Prahova; planul de amplasare şi delimitare a imobilului cu nr. cadastral x, înscrise de inculpatul B.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. x/2014 din 14 mai 2015 cu privire la sumele de 200 de euro şi 1.400 de RON, ridicate de la inculpatul A. şi consemnate la D., conform recipiselor nr. x/1 şi nr. x/1, în vederea acoperirii cheltuielilor judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A., care, în perioada iulie - octombrie 2012, fără a se putea stabili cu exactitate data, în calitate de primar al localităţii Valea Doftanei, l-a instigat pe inculpatul B. să insereze menţiuni nereale în planul cadastral întocmit de acesta din urmă pentru drumul forestier Valea Neagră, respectiv că acest drum forestier include şi un drum de pământ de 549 m lungime, care făcea parte din fondul forestier asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea persoanelor vătămate C. şi E., în calitate de moştenitori ai defunctului F., dar şi că drumul în cauză are o lăţime de 6 m, deşi nu pe tot aliniamentul avea această lăţime, cu scopul de a putea folosi ulterior acest plan cadastral pentru a crea aparenţa că drumul de pământ de 549 m lungime face parte din domeniul public al Primăriei comunei Valea Doftanei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Aceeaşi infracţiune a fost reţinută şi în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în cursul lunii aprilie 2013, cel mai probabil în data de 30 aprilie 2013, constând în aceea că inculpatul A., în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, a instigat-o pe G., funcţionar public în cadrul Primăriei comunei Valea Doftanei, să întocmească un înscris oficial, respectiv adeverinţa nr. x, care să conţină aspecte necorespunzătoare realităţii, şi anume din care să rezulte că suprafaţa de teren aparţinând persoanelor vătămate C. şi E., inclusă de inculpatul B. în planul său cadastral (drumul de pământ de 549 m lungime), ar aparţine Primăriei comunei Valea Doftanei, cu scopul de a înregistra în cartea funciară acest înscris şi ca unitatea administrativ teritorială să dobândească, fără drept, dreptul de proprietate asupra terenului în cauză.

S-a mai reţinut că fapta inculpatului A. care a încălcat atribuţiile de serviciu prin: neluarea măsurilor corespunzătoare pentru ca SC H. SRL să nu construiască un drum pe terenul în cauză fără a exista în prealabil acordul proprietarilor, cu încălcarea prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991; folosirea bugetului local şi a resurselor financiare ale Primăriei comunei Valea Doftanei pentru repararea drumului forestier, cu încălcarea prevederilor art. 126 din Legea nr. 215/2001 şi art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006; neluarea măsurilor legale pentru a nu se tăia vegetaţia forestieră care nu purta marca silvică de pe fondul forestier în cauză, cu încălcarea prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Totodată, s-a arătat că fapta inculpatului B. care a inserat în planul cadastral întocmit pentru drumul forestier Valea Neagră, înregistrat la O.C.P.I. Prahova la data de 09 noiembrie 2012, menţiuni nereale, respectiv că acest drum forestier include şi un drum de pământ de 549 m lungime, care făcea parte din fondul forestier asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea persoanelor vătămate C. şi E., în calitate de moştenitori ai defunctului F., dar şi că drumul în cauză are o lăţime de 6 m, deşi nu pe tot aliniamentul avea această lăţime, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 321 C. pen.

Deopotrivă, s-a apreciat că fapta aceluiaşi inculpat care, prin inserarea menţiunilor nereale mai sus descrise în planul cadastral pentru drumul forestier Valea Neagră, l-a ajutat pe inculpatul A., primarul localităţii Valea Doftanei, să nu îşi îndeplinească în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, acesta folosind planul cadastral pentru a crea aparenţa că drumul de pământ de 549 m lungime aparţine Primăriei comunei Valea Doftanei şi nu persoanelor vătămate C. şi E., pentru a crea un folos SC H. SRL, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor deduse judecăţii, prima instanţă a apreciat că acesta este pe deplin îndeplinit atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al laturii subiective.

Constatând că faptele există şi au fost săvârşite de cei doi inculpaţi cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, prima instanţă a procedat la condamnarea acestora, iar la stabilirea pedepselor a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., prin raportare la situaţia personală a fiecăruia.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina şi inculpaţii A. şi B.

Prin motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina a formulat critici cu privire la nelegalitatea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în forma autoratului şi a complicităţii, care se află sub limita minimă prevăzută de norma de incriminare, astfel cum este majorată ca urmare a incidenţei Legii nr. 78/2000, fără a se fi reţinut vreo circumstanţă de atenuare a răspunderii penale. Totodată, s-a arătat că în privinţa inculpatului B. durata termenului de supraveghere de 2 ani este mai mică decât cea a pedepsei aplicate, fiind încălcate dispoziţiile art. 92 alin. (1) C. pen.

Apelantul inculpat B. a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalităţii, întrucât la 10 septembrie 2019 prima instanţă a dispus ca cercetarea judecătorească să se efectueze în şedinţă nepublică, măsură care nu a fost motivată, al greşitei condamnări pentru infracţiunile de fals intelectual şi complicitate la abuz în serviciu, ca urmare a unei interpretări eronate a probatoriului, precum şi al greşitei individualizări a pedepsei.

Prin apelul declarat, inculpatul A. a formulat critici cu privire la nemotivarea hotărârii atacate, la încălcarea principiului nemijlocirii şi la greşita condamnare pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, ca urmare a interpretării eronate a unor noţiuni de drept şi a probatoriului administrat în cauză.

Prin Decizia penală nr. 789 din 10 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 237 din 22 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Câmpina, care a fost desfiinţată în parte şi, în rejudecare:

1. A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (instigare pretins comisă faţă de inculpatul B.).

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 raportat la art. 297 C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

S-au înlăturat din sentinţă dispoziţiile art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. privind menţinerea sechestrului asigurător.

A fost menţinută pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată de prima instanţă inculpatului A. pentru infracţiunea de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. (instigare comisă faţă de inculpata G.) şi art. 91 şi urm. C. pen.

2. A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului B.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 raportat la art. 297 C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

A fost înlăturată dispoziţia privind obligarea inculpatului B. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate ce nu contravin deciziei.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a arătat că nu poate împărtăşi în totalitate concluzia la care a ajuns prima instanţă cu privire la vinovăţia celor doi inculpaţi pentru toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.

Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunile de instigare la fals intelectual, imputată inculpatului A., şi de fals intelectual, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B., presupus săvârşite în legătură cu inserarea unor menţiuni nereale în planul cadastral întocmit de cel din urmă pentru drumul forestier Valea Neagră, Curtea a reţinut că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat fără dubiu că procesul de intabulare a drumului forestier în discuţie a fost demarat, anterior anului 2012, de către fostul primar al comunei Valea Doftanei, martorul I., iar măsurătorile au fost realizate tot în acea perioadă de către inculpatul B.

S-a mai arătat că inculpatul B. (persoană fizică autorizată să efectueze planuri cadastrale în zonă) a fost solicitat să măsoare şi să întocmească planul cadastral pentru drumul forestier denumit Valea Neagră atât de către reprezentanţii primăriei, cât şi de cei ai ocolului silvic, deoarece se dorea trecerea acestuia în domeniul public al comunei Valea Doftanei.

S-a constatat că drumul forestier denumit Valea Neagră pentru care se solicitase întocmirea unui plan cadastral în vederea întabulării s-a aflat iniţial în administrarea Romsilva, prin ocolul silvic local, apoi, prin H.G. nr. 180/2014, a fost trecut în domeniul public al comunei Valea Doftanei şi în administrarea Consiliului Local. În anexa la această hotărâre s-a menţionat că drumul Valea Neagră are o lungime de 5,712 Km, respectiv de 0,968 km. S-a mai reţinut că respectivul drum începe din DJ 1021 şi se termină la borna 222, dar are şi o continuare către golul alpin numit Zănoaga care trece pe terenul unor persoane fizice, iar deplasarea pe această ultimă porţiune de drum se putea face numai cu căruţa, tractorul sau cu autoturisme de teren, aceste aspecte rezultând atât din declaraţiile martorului J. (şeful ocolului silvic începând cu anul 2009) şi din cele ale martorilor care au sau au avut în proprietate terenuri în zonă ori care locuiesc în comună, cât şi din puţinele documente existente anterior anului 2012, şi anume harta amenajistică realizată de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, Staţiunea Piteşti, care, într-adevăr, nu menţionează expres că de la borna 222 există drum forestier, ci unul notat pe hartă cu un semn specific potecilor.

S-a subliniat că actele dosarului au relevat faptul că, anterior măsurătorilor efectuate de inculpatul B., nu au existat alte documente din care să rezulte indubitabil limitele drumului Valea Neagră până în golul alpin, cu excepţia harţii amenajistice realizată în anul 2003 de Institutul de Cercetării şi Amenajări Silvice Bucureşti, Staţiunea Piteşti.

S-a observat, astfel, că, anterior anului 2014, proprietatea drumului forestier în discuţie a aparţinut Romsilva, care a solicitat intabularea, conform măsurătorilor întocmite de către inculpatul B.. La data de 18 octombrie 2012, planul cadastral întocmit de inculpatul B. a fost prezentat martorului K., reprezentantul Ocolului Silvic Doftana, care a semnat declaraţia necesară depunerii planului la B.C.P.I. Câmpina, prin care atesta că suprafaţa drumului forestier Valea Neagră este de 43.547 mp. La aceeaşi dată, în baza acestei declaraţii şi a planului cadastral, la B.C.P.I. Câmpina s-a constituit cartea funciară nr. x pentru drumul forestier Valea Neagră I şi Valea Neagră II.

În condiţiile în care drumul forestier aparţinea statului prin Romsilva, care a şi depus solicitarea de intabulare, iar inculpatul B. nu a discutat în perioada efectuării măsurătorilor şi întocmirii documentaţiei cadastrale cu inculpatul A., ci doar cu reprezentanţii ocolului silvic, Curtea a apreciat că nu se poate reţine că acesta din urmă l-a instigat pe inculpatul B. să cuprindă şi porţiunea de drum până în golul alpin în planul cadastral, cu atât mai mult cu cât respectivul plan a fost început anterior alegerilor locale din vara anului 2012 (când inculpatul A. a fost ales primar al comunei Valea Doftanei) şi definitivat ulterior, când a fost depus la ocolul silvic.

Instanţa de control judiciar a reţinut că faptul că inculpatul B. a inclus drumul de 549 m în planul cadastral ca fiind o continuare a drumului forestier Valea Neagră se datorează convingerii acestuia că, în mod firesc, drumul forestier se continuă până în golul alpin şi nu se termină în pădure, existând urme de atelaje şi de autovehicule, raportat şi la afirmaţiile locuitorilor din zonă în sensul că se poate face accesul către golul alpin cu asemenea autovehicule, dar şi la harta amenajistică realizată de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, Staţiunea Piteşti.

Având în vedere aceste date existente la momentul măsurătorilor, instanţa de apel a arătat că, în favoarea inculpatului B., trebuie reţinută incidenţa principiului in dubio pro reo, acuzaţia formulată împotriva sa nefiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Mai mult decât atât, s-a reţinut că inculpatul a învederat reprezentanţilor ocolului silvic faptul că există diferenţe între actele ce i se înmânaseră şi suprafaţa măsurată, dar aceştia au considerat, ţinând seama că nu existau măsurători anterioare, că diferenţa se încadrează într-o anumită marjă de neconcordanţă.

În concluzie, instanţa de control judiciar a apreciat că, în speţă, nu există probe care să demonstreze vreo întâlnire sau vreo discuţie dintre cei doi inculpaţi anterior întocmirii planului cadastral şi prin care să se solicite de către primar includerea drumului de 549 m, ceea ce înseamnă că fapta imputată inculpatului A., de instigare a inculpatului B., nu există.

Totodată, a considerat că fapta inculpatului B., de a insera în planul cadastral întocmit pentru drumul forestier Valea Neagră, înregistrat la O.C.P.I. Prahova la data de 09 noiembrie 2012, menţiuni nereale, respectiv că acest drum forestier include şi un drum de pământ de 549 m lungime, care făcea parte din fondul forestier asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea persoanelor vătămate C. şi E., în calitate de moştenitori ai defunctului F., dar şi că drumul în cauză are o lăţime de 6 m, deşi nu pe tot aliniamentul avea această lăţime, nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

În acest sens, s-a subliniat că, în vederea efectuării măsurătorilor, inculpatul s-a deplasat la faţa locului împreună cu un angajat de la primărie care i-a indicat limitele drumului forestier, după care a întreprins demersurile necesare pentru măsurare, incluzând aici şi drumul de 549 m lungime până la golul alpin şi care, potrivit hărţilor realizate de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, Staţiunea Piteşti, se continua de la borna nr. 222. În atare condiţii, Curtea, având în vedere derularea faptelor şi anume că inculpatului B. i-a fost arătat drumul pe care trebuie să-l măsoare şi că la acel moment nu existau alte măsurători în afara hărţilor amenajistice întocmite de Romsilva, a considerat că acesta nu se face vinovat de infracţiunea de fals intelectual prin includerea drumului de 549 m, deoarece nu a cunoscut faptul că respectiva porţiune de teren nu era o continuare a drumului forestier Valea Neagră administrat de Ocolul Silvic Doftana.

Ţinând seama de considerentele evocate în privinţa infracţiunii de fals intelectual, Curtea a constatat că nici complicitatea la infracţiunea de abuz în serviciu imputată inculpatului B. nu poate fi reţinută, neexistând niciun ajutor din partea acestuia acordat inculpatului A. să nu îşi îndeplinească în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, aşa cum a susţinut acuzarea. Astfel, s-a arătat că, în condiţiile în care inculpatul B. a inclus drumul de 549 m lungime crezând că acesta face parte şi este o continuare a drumului forestier Valea Neagră, nu se poate pretinde că a acţionat cu intenţia de a-l ajuta pe inculpatul A.

În legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, Curtea a reţinut că, în speţă, ceea ce i se impută inculpatului A. este faptul că, în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, s-a implicat în amenajarea drumului Valea Neagră, ce face legătura dintre DJ 1021 şi golul alpin Zănoaga, în vederea favorizării firmei H. SRL, cauzând şi pagube de 26.040 RON bugetului local al Primăriei comunei Valea Doftanei şi de 10.343,65 RON fondului forestier naţional, dar şi o vătămare importantă a dreptului de proprietate al persoanelor vătămate C. şi E.

Din probele administrate în cauză, Curtea a constatat că, încă din timpul fostului primar al comunei Valea Doftanei, martorul I., nu numai că s-au purtat discuţii, ci a fost adoptată şi o hotărâre de consiliu local, prin care se aprobase edificarea unei staţiuni turistice în golul alpin Zănoaga, la solicitarea firmei H. SRL, care deţinea mai multe hectare de teren în aceea zonă. S-a observat, astfel, că, la momentul respectiv, consilierii locali au apreciat ca fiind oportună, benefică pentru comunitate şi pentru turism construirea unei staţiuni turistice pe raza localităţii, numai că accesul în golul alpin respectiv se făcea greoi, drumurile de acces nefiind amenajate corespunzător.

S-a mai reţinut că, deşi probatoriul a confirmat o activitate de implicare a inculpatului A. în amenajarea acestui drum forestier până în golul alpin Zănoaga, amenajare efectuată din fondurile primăriei, această activitate nu poate fi considerată ca fiind o faptă prevăzută de legea penală. Astfel, s-a arătat că, din probele administrate în cauză, a rezultat indubitabil că în golul alpin Zănoaga există terenuri aparţinând mai multor cetăţeni ai comunei, nu doar terenul firmei H. SRL, fiind şi loc de păşunat pentru animale, iar deplasarea către acea zonă se efectua şi prin drumul Valea Neagră, drum care, de la borna 222, nu mai era amenajat corespunzător, pe respectiva porţiune fiind folosite căruţa, tractorul sau autovehicule de teren.

Deşi interesul comunei de a se construi o staţiune turistică de către investitor (în speţă era vorba de solicitarea firmei H. SRL, care avea deja în proprietate terenuri în golul alpin) exista încă de pe vremea fostului primar (martorul I.), nu exista un drum aparţinând unităţii administrativ teritoriale care să satisfacă cerinţele necesare, respectiv să fie măcar un drum de pământ pietruit, ci un drum forestier, după care unul de pământ, care în unele locuri devenea impracticabil datorită intersectării cu un râu din apropiere.

S-a constatat astfel, că inculpatul A., prin măsurile luate în vederea amenajării drumului Valea Neagră până la golul alpin, a acţionat nu numai în interesul respectivei societăţi care dorea să facă o investiţie, dar şi în interesul cetăţenilor proprietari de terenuri în zonă, precum şi al comunei (golul alpin este şi loc de păşunat pentru animale, existând mai multe stâne), condiţii în care s-a apreciat că acţiunile sale nu pot fi considerate a avea natură penală, cu atât mai mult cu cât drumul respectiv a şi fost trecut prin hotărâre de Guvern în proprietatea comunei, prin Consiliul Local.

Curtea nu a împărtăşit opinia primei instanţe, în sensul că inculpatul, în calitate de primar, a încălcat art. 27 din Legea nr. 50/1991, art. 126 din Legea nr. 215/2001 şi art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, săvârşind, astfel, infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece primul text se referă la respectarea disciplinei în domeniul autorizării lucrărilor în construcţii, stabilind că primarul trebuie să verifice, personal sau prin organele de control ale primăriei, dacă sunt respectate condiţiile legale de autorizare şi execuţie în domeniul construcţiei, or, în speţă, amenajarea drumului respectiv fusese aprobată de către primăria comunei ca activitate de reparare a mai multor drumuri comunale, iar celelalte texte nu au legătură cu cauza.

În concluzie, nu s-a reţinut în sarcina inculpatului A. încălcarea vreunei dispoziţii din legislaţia primară, astfel cum a decis Curtea Constituţională.

Curtea a apreciat că, deşi drumul amenajat trecea, pe o anumită porţiune, pe terenul aparţinând numiţilor C. şi E., deci pe o proprietate privată, acestora nu li s-a adus vreun prejudiciu ori vreo vătămare, suprafaţa pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate nefiind cert delimitată. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, ulterior întocmirii actului de sesizare, prin Sentinţa civilă nr. 1101 din 19 martie 2018 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia nr. 2226 din 30 septembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost admisă acţiunea formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu Comisia Judeţeană de fond funciar şi Comisia Locală Valea Doftanei, pârâţii C. şi L., şi s-a constatat nulitatea absolută a H.C.J. Prahova nr. 7236 din 29 octombrie 2009, prin care a fost validată Anexa 37, poziţia 1, unde au fost înscrişi pârâţii C. şi L. şi ceilalţi moştenitori cu suprafaţa de 414,729 ha teren forestier, precum şi a tuturor actelor subsecvente acesteia. Prin aceeaşi sentinţă civilă a fost constatată şi nulitatea absolută a H.C.J. Prahova nr. 7522 din 12 martie 2010 prin care a fost validată Anexa nr. 37, poziţia 2, unde au fost înscrişi pârâţii C. şi L. cu suprafaţa de 325,821 ha teren forestier şi a tuturor actelor subsecvente acesteia, dispunându-se ca stabilirea întinderii dreptului de proprietate la care pârâţii sunt îndreptăţiţi să se facă pe baza unor documente şi a unei expertize de specialitate.

S-a observat, aşadar, că, la momentul pronunţării deciziei, întinderea dreptului de proprietate al celor două persoane pe care acuzarea le-a considerat persoane vătămate şi care s-au constituit părţi civile la instanţa de fond, nu era tranşat definitiv.

În ceea ce priveşte prejudiciul posibil creat bugetului local, reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a drumului forestier Valea Neagră, Curtea a constatat că U.A.T. Valea Doftanei nu s-a constituit parte civilă în cauză, considerând, probabil, că nu s-a produs vreo pagubă în acest mod.

În atare situaţie, Curtea a apreciat că, în cauză, unitatea administrativ teritorială nu a fost prejudiciată prin contravaloarea amenajării drumului forestier, suma respectivă fiind folosită în interesul comunei şi al cetăţenilor acesteia care folosesc drumul de acces respectiv spre golul alpin. Deopotrivă, s-a arătat că nu poate fi reţinută, în speţă, vreo pagubă adusă fondului forestier, având în vedere că, prin actul de sesizare, procurorul a dispus disjungerea cauzei faţă de persoanele ce ar fi tăiat sau distrus vegetaţia forestieră cu ocazia amenajării drumului forestier.

În consecinţă, întrucât prin activitatea imputată inculpatului A., în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, nu s-a produs urmarea imediată a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, Curtea a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Curtea a considerat, însă, că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen., constând în aceea că, în cursul lunii aprilie 2013, cel mai probabil în data de 30 aprilie 2013, în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, a instigat-o pe numita G., funcţionar public în cadrul primăriei comunei, să întocmească un înscris oficial, respectiv adeverinţa nr. x, care să conţină aspecte necorespunzătoare realităţii, şi anume că suprafaţa de teren aparţinând persoanelor vătămate C. şi E., inclusă de inculpatul B. în planul său cadastral (drumul de pământ de 549 m lungime, acesta acţionând fără vinovăţia cerută de lege, aşa cum s-a reţinut de instanţa de apel), ar aparţine Primăriei comunei Valea Doftanei, cu scopul de a înregistra în cartea funciară acest înscris şi ca unitatea administrativ teritorială să dobândească, în mod nelegal, dreptul de proprietate asupra terenului în cauză.

Astfel, s-a reţinut că, la data de 08 octombrie 2012, planul cadastral întocmit de inculpatul B. a fost prezentat martorului K., reprezentantul Ocolului Silvic Doftana, care a semnat declaraţia necesară depunerii planului la B.C.P.I. Câmpina, şi s-a constituit cartea funciară nr. x pentru drumul forestier Valea Neagră I şi Valea Neagră II.

După deschiderea acestei cărţi funciare, Direcţia Silvică Prahova a procedat la verificarea planului cadastral, observând că suprafaţa măsurată nu corespunde cu suprafaţa din acte şi constatând că inculpatul B. a luat în calcul şi drumul de pământ în lungime de 549 m şi suprafaţa de 3347 mp ce se desfăşoară prin fondul forestier proprietate privată pus în posesia fostului proprietar în baza Legii nr. 247/2005 (la aceea dată C. şi E., pentru că, aşa cum s-a evocat de Curte, prin hotărâri judecătoreşti ulterioare, au fost anulate documentele de retrocedare a unor suprafeţe de teren forestier restituite acestora).

Aceste aspecte au fost expuse într-o notă de constatare, înregistrată la Ocolul Silvic Doftana sub nr. x din 16 aprilie 2012, şi aduse la cunoştinţa primarului comunei Valea Doftanei, inculpatul A.

În continuare, Direcţia Silvică Prahova a luat decizia de a dezmembra terenul înscris în cartea funciară în două loturi, primul reprezentând drumul forestier Valea Neagră existent în proprietatea statului, cu suprafaţa de 40.279 mp, aşa cum reieşea din fişele de inventar, iar cel de-al doilea reprezentând drumul de pământ ce se întindea prin fondul forestier al persoanelor cărora li se reconstituise proprietatea, în suprafaţă de 3.268 mp, astfel încât să fie remediată neregularitatea constatată în planul cadastral, urmând ca la emiterea titlului de proprietate să fie inclusă şi suprafaţa de teren de 3.268 mp.

În urma dezmembrării realizate, cartea funciară nr. x a fost sistată prin încheierea O.C.P.I. nr. 7515 din data de 13 mai 2013 şi au fost formate cărţile funciare nr. x, pentru lotul x şi, respectiv, nr. x, pentru lotul 2.

După ce a luat cunoştinţă de conţinutul notei de constatare nr. x din 16 aprilie 2012 şi de faptul că se va realiza o dezmembrare a terenului în cauză, inculpatul A. i-a solicitat numitei G., funcţionar public în cadrul primăriei, care la acel moment avea delegate atribuţii pe linie de urbanism, să întocmească o adeverinţă din care să reiasă că drumul de pământ ce se desfăşoară în continuarea drumului forestier Valea Neagră face parte din domeniul public al comunei Valea Doftanei, deşi ştia că acest aspect nu corespunde realităţii.

În acest sens, inculpatul A. a profitat de ascendentul dat de funcţia sa asupra numitei G., dar şi de faptul că aceasta nu avea experienţă în domeniul urbanistic. De asemenea, inculpatul i-a furnizat acesteia toate datele necesare întocmirii actului solicitat, fără a-i da spre studiu nota de constatare a Direcţiei Silvice Prahova.

Martora G., fără a verifica planul urbanistic zonal ori registrele de evidenţă agricolă, a întocmit adeverinţa nr. x din 30 aprilie 2013 prin care menţiona că drumul de pământ în lungime de 549 m şi suprafaţa de 3.347 mp face parte din domeniul public al comunei Valea Doftanei, la poziţia 2-2.4.2.1.2 (reţea de drumuri comunale neclasificate), însă, potrivit inventarului, la respectiva poziţie figura reţeaua de drumuri comunale neclasificate aparţinând satului Trăisteni cu drum pietruit în lungime de 49,48 km.

S-a reţinut că această adeverinţă semnată de inculpatul A. şi de martora G. a produs consecinţe juridice, întrucât a fost depusă la B.C.P.I. Câmpina şi s-a solicitat de primărie înscrierea acesteia în cartea funciară nr. x, iar, după înscrierea actului de dezmembrare, s-a procedat la schimbarea proprietarului din cartea funciară asupra drumului de pământ în discuţie, din favoarea statului, în favoarea U.A.T. Valea Doftanei.

Ca urmare, Curtea a apreciat că aceasta faptă a inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 C. pen.

Curtea a considerat că nu pot fi primite criticile parchetului referitoare la greşita individualizare a sancţiunii penale stabilite pentru această infracţiune, întrucât prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 74 C. pen., ţinând seama atât de împrejurările cauzei şi modul de comitere a faptei, cât şi de elementele care circumstanţiază persoana inculpatului A., pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare fiind aptă să asigure atingerea scopului preventiv-educativ avut în vedere de legiuitor, astfel că nu se impune majorarea acesteia.

Totodată, a constatat că şi modalitatea de executare a pedepsei a fost în mod just aleasă, având în vedere datele personale ale inculpatului, măsurile de supraveghere putând şi având scopul de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni şi de a conduce la reeducarea acestuia.

Prin încheierea din 09 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 278 C. proc. pen., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi dispozitivul Deciziei penale nr. 789 din 10 septembrie 2020 a aceleiaşi instanţe dată în Dosarul nr. x/2015, în sensul că:

"În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 şi art. 5 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000" în loc de "În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 raportat la art. 297, art. 5 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000", cum din eroare s-a tehnoredactat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (prin avocat M., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x nr. x/2021, Dosar nr. x/2015), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât materializarea într-un înscris a aprecierii unui funcţionar asupra regimului juridic al dreptului de proprietate publică nu intră sub incidenţa art. 321 C. pen., care apără corectitudinea atestării unor "fapte sau împrejurări" conforme cu realitatea, iar nu a unei situaţii de drept.

În acest sens, recurentul a învederat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, dovada dreptului de proprietate publică a Statului prin organele administraţiei publice locale se face exclusiv prin hotărâri ale consiliului local de aprobare a însuşirii inventarului cuprinzând bunurile din domeniul public, atestate prin hotărâre de guvern publicată în Monitorul Oficial al României. Raportându-se la dispoziţiile art. 136 din Constituţia României şi la cele ale Legii nr. 213/1998, referitoare la regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public al Statului, a arătat că înscrisul intitulat "adeverinţă" nu este consacrat prin lege ca dovadă a dobândirii dreptului de proprietate publică, indiferent de titularul acestuia, precum şi faptul că nici funcţionarii serviciului de urbanism şi nici primarii nu au stabilite competenţe pentru însuşirea, modificarea sau atestarea acestui drept. În plus, a subliniat că în Legea nr. 7/1996 se regăseşte posibilitatea emiterii de adeverinţe numai în materia dreptului de proprietate privată şi doar pentru consemnarea unor situaţii de fapt (posesia) necesare întocmirii unor lucrări tehnice la solicitarea persoanelor juridice de drept privat, fără, însă, a fi reglementată posibilitatea intabulării dreptului de proprietate publică în lipsa titlului de proprietate, care este hotărârea de guvern.

Ca urmare, a opinat că infracţiunea de fals intelectual nu se poate săvârşi decât în procesul de elaborare a documentului care, potrivit legii, reprezintă dovada dreptului de proprietate publică, respectiv hotărârea de guvern ori hotărârea consiliului local, şi nicidecum cu prilejul întocmirii unei adeverinţe de către un funcţionar, semnată, ulterior, de un primar, înscris susceptibil de a crea convingerea că ceea ce este publicat în Monitorul Oficial nu corespunde adevărului.

Totodată, s-a arătat că, în speţă, dovada dreptului de proprietate asupra reţelei de drumuri publice o reprezintă H.C.L. nr. 45 din 08 iulie 1999 de aprobare a inventarului bunurilor aparţinând domeniului public al comunei Valea Doftanei, în forma publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 128 bis din 08 februarie 2002, document care putea fi examinat de către B.C.P.I. Câmpina pentru a stabili titularul real al acestui drept.

Ca atare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac promovate, casarea deciziei penale recurate, iar, în rejudecare, achitarea inculpatului A., în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Prin încheierea din 04 martie 2021, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 789 din 10 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 09 decembrie 2020 a aceleiaşi instanţe, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În sensul consideraţiilor teoretice de mai sus este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că, dată fiind modalitatea în care era reglementată, la momentul comiterii faptei, prin Legea nr. 213/1998, procedura de trecere a unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ teritoriale, respectiv doar prin emiterea unei hotărâri de guvern ce se publică în Monitorul Oficial al României, adeverinţa nr. x din 30 aprilie 2013 întocmită de funcţionarul public din cadrul Primăriei comunei Valea Doftanei, la falsificarea căreia s-a susţinut de acuzare că ar fi participat ca instigator, nu a fost aptă să producă consecinţe juridice, întrucât nu făcea dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie. În plus, a arătat că intră sub incidenţa infracţiunii de fals intelectual doar atestarea necorespunzătoare adevărului a unor fapte sau împrejurări, iar nu şi a unei situaţii de drept, aşa cum s-a reţinut în speţă.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, în cursul lunii aprilie 2013, cel mai probabil în data de 30 aprilie 2013, în calitate de primar al comunei Valea Doftanei, a instigat-o pe numita G., funcţionar public în cadrul primăriei localităţii, să întocmească un înscris oficial, respectiv adeverinţa nr. x din 30 aprilie 2013, care să conţină aspecte necorespunzătoare realităţii, şi anume că suprafaţa de teren ce fusese retrocedată persoanelor vătămate C. şi E. (drumul de pământ de 549 m lungime), inclusă de inculpatul B. în planul său cadastral (persoană care, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, a acţionat fără vinovăţia cerută de lege), ar aparţine Primăriei U.A.T. Valea Doftanei, cu scopul de a înregistra în cartea funciară acest înscris şi ca unitatea administrativ teritorială să dobândească, în mod nelegal, dreptul de proprietate asupra terenului în cauză. Instanţele inferioare au apreciat că faptele expuse mai sus există şi se circumscriu conţinutului constitutiv al instigării la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de fals intelectual, în forma instigării, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că fapta ce îi este imputată, aşa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întruneşte toate elementele de conţinut prevăzute de normele de incriminare.

Astfel, potrivit art. 47 C. pen., instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Rezultă, aşadar, că, sub aspectul condiţiilor cerute de lege pentru existenţa acestei forme de participaţie penală, este necesar, printre altele, ca activitatea de determinare să aibă ca obiect comiterea unei fapte prevăzută de legea penală, dar şi ca instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost determinat ori să fi realizat cel puţin o tentativă pedepsibilă.

Referitor la aceste cerinţe, a căror existenţă a fost contestată de recurentul A., Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 321 C. pen., constituie infracţiunea de fals intelectual falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

Una dintre modalităţile elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ceea ce presupune trecerea de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, în cuprinsul unui înscris oficial, în mod denaturat (altfel decât este în realitate), a unei fapte sau împrejurări despre care înscrisul este destinat să facă dovadă. Prin atestare se adevereşte că o faptă sau împrejurare a existat/există, cu menţionarea datelor necesare pentru identificarea şi caracterizarea respectivei fapte sau împrejurări.

Incriminând falsul intelectual, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 321 C. pen. cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial, într-unul din modurile arătate, să fie de natură a produce consecinţe juridice. Aceasta nu înseamnă, însă, că o astfel de cerinţă nu ar mai fi necesară, ci doar că includerea ei în conţinutul infracţiunii ar fi fost de prisos, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al condiţiilor de formă şi al competenţei celui care l-a emis este un înscris valabil, susceptibil întotdeauna să producă consecinţe juridice, şi doar conţinutul său nu corespunde realităţii. Faptele sau împrejurările atestate în mod mincinos trebuie să fie apte, prin ele însele sau prin modul în care se repercutează asupra conţinutului înscrisului în ansamblu, să genereze efectele de drept (George Antoniu, Tudorel Toader - Explicaţiile Noului C. pen., vol. IV, art. 257 - 366, Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 515).

În speţă, se constată, pe baza situaţiei de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de Curtea de Apel Ploieşti, că adeverinţa nr. x din 30 aprilie 2013, întocmită de funcţionarul public G. la instigarea recurentului, nu numai că avea aptitudinea de a produce consecinţele juridice urmărite, dar şi că respectivele consecinţe s-au produs, în lipsa acestui înscris oficial neputându-se intabula în cartea funciară dreptul de proprietate asupra drumului de pământ.

Astfel, în cuprinsul deciziei penale recurate s-a reţinut că "martora G., fără a verifica planul urbanistic zonal şi registrele de evidenţă agricolă, a întocmit adeverinţa nr. x din 30 aprilie 2013 prin care menţiona că drumul de pământ în lungime de 549 m şi suprafaţa de 3.347 mp face parte din domeniul public al comunei Valea Doftanei, la poziţia 2-2.4.2.1.2 (reţea de drumuri comunale neclasificate), dar potrivit inventarului la respectiva poziţie figurează reţeaua de drumuri comunale neclasificate aparţinând satului Trăisteni cu drum pietruit în lungime de 49,48 km (...).

Această adeverinţă semnată de inculpatul A. şi martora G. a produs consecinţe juridice, întrucât a fost depusă la B.C.P.I. Câmpina şi s-a solicitat de primărie înscrierea acesteia în cartea funciară nr. x, iar după înscrierea actului de dezmembrare, s-a procedat la schimbarea proprietarului din cartea funciară asupra drumului de pământ în discuţie, din favoarea statului, în favoarea U.A.T. Valea Doftanei" (pag. 21 din decizie).

Practic, prin înscrisul oficial întocmit de funcţionarul primăriei s-a atestat aspectul de fapt nereal că drumul de pământ în suprafaţă de 3.347 mp (având lungimea de 549 m) coincide cu cel indicat la poziţia 2 (2.4.2.1.2 - reţea de drumuri comunale neclasificat, satul Trăisteni, drum pietruit) din inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al comunei Valea Doftanei, ce fusese stabilit prin hotărâre de guvern şi însuşit prin hotărârea consiliului local al unităţii administrativ teritoriale, deşi o asemenea constatare nu avea corespondent în realitate.

Aşadar, adeverinţa în discuţie atesta împrejurări necorespunzătoare adevărului cu privire la o stare de fapt pentru constatarea căreia s-a întocmit înscrisul oficial, iar nu o stare de drept, aşa cum a susţinut în mod neîntemeiat recurentul.

Consecinţa juridică a atestării nereale a stării de fapt a constat în modificarea regimului juridic al bunului imobil, care a trecut din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţii administrativ teritoriale.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la data faptei), dovada existenţei dreptului de proprietate publică a cărui înscriere în cartea funciară se solicită incumbă titularului cererii de înscriere (respectiv conducătorului instituţiei publice centrale sau locale, după caz), care ataşează fie actul de proprietate, fie, în lipsa acestuia, extrasul de pe inventarul centralizat al bunurilor respective atestat de Guvern în condiţiile legii, certificat pentru conformitate, raportat la conţinutul său, adeverinţa întocmită în fals, în condiţiile expuse pe larg în hotărârea recurată, nu numai că a avut aptitudinea de a produce consecinţele juridice urmărite, ci, ca urmare a înaintării acesteia către B.C.P.I. Câmpina, respectivele consecinţe s-au şi produs, instanţa de apel reţinând, cu titlu definitiv, că, după înscrierea înscrisului oficial în cartea funciară nr. x, U.A.T. Valea Doftanei a dobândit dreptul de proprietate publică asupra respectivului teren.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care este reglementată trecerea unui imobil din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unei unităţi administrativ teritoriale, şi anume prin hotărâre de guvern, nu constituie un argument în sprijinul constatării neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de fals intelectual, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare, aşa cum a solicitat recurentul, de vreme ce tocmai pentru eludarea acestei proceduri (prevăzută de art. 9 din Legea nr. 213/1998, forma în vigoare la data faptelor) a fost întocmită adeverinţa ce formează obiectul cercetării în cauză.

Prin urmare, raportat la împrejurările de fapt reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A., care, în calitate de primar, i-a solicitat numitei G., funcţionar public în cadrul Primăriei comunei Valea Doftanei, să întocmească, în exercitarea atribuţiilor de serviciu specifice, un înscris oficial (adeverinţa nr. x din 30 aprilie 2013) din care să reiasă că drumul de pământ în suprafaţă de 3.347 mp, ce se desfăşoară în continuarea drumului forestier Valea Neagră, face parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, deşi cunoştea caracterul necorespunzător adevărului al acestei menţiuni, are semnificaţia unui act de determinare la săvârşirea falsului de către persoana instigată, în calitate de autor, fiind întrunite, astfel, toate elementele de tipicitate obiectivă ale instigării la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 C. pen., motiv pentru care nu pot fi valorificate criticile formulate sub acest aspect de către recurent în calea extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte celelalte argumente invocate prin cererea de recurs în casaţie pentru a demonstra lipsa de tipicitate a faptei pentru care a fost condamnat recurentul, Înalta Curte observă că prin respectivele susţineri se contestă, în realitate, situaţia factuală ce a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţele inferioare, care, însă, nu mai poate fi repusă în discuţie în acest cadru procesual.

Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute, prin decizia criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întruneşte toate elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 789 din 10 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 09 decembrie 2020 a aceleiaşi instanţe.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 789 din 10 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 09 decembrie 2020 a aceleiaşi instanţe.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2021.

GGC - ED