Complicity for trading confidential patient data in violation of public service duties

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 940 din 27 noiembrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost condamnat inculpatul A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 (unu) an şi 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate în formă continuată (12 acte materiale) la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 atât sub forma tezei I (folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii în scopul obţinerii de bani) cât şi sub forma tezei a II-a (permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii în scopul obţinerii de bani) cu aplic. art. 48 alin. (1) din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu următoarele persoane: B., C., D. şi E., pentru o perioadă de 2 (doi) ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu următoarele persoane: B., C., D. şi E., pe care o va executa în caz de revocare/anulare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii şi dispunerii executării pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra faptului că neexecutarea unei pedepse complementare sau accesorii constituie infracţiune, date fiind prev. art. 288 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 91 şi art. 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere a inculpatului A. de 2 (doi) ani şi 3 (trei) luni, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani şi 3 luni, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatului să execute obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, program/-e care va/vor fi stabilit/-e de consilierul de probaţiune în baza evaluării iniţiale.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 (nouăzeci) de zile lucrătoare în cadrul uneia dintre următoarele instituţii: Asociaţia "O masă caldă" sau Primăria Mun. Cluj-Napoca.

Conform art. 91 alin. (4) din C. pen. rap. la art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, respectiv: revocarea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea şi executarea acesteia la care se adaugă eventuala pedeapsă aplicată, în regim de detenţie, în cazul în care noua infracţiune este săvârşită cu intenţie; posibilitatea revocării suspendării executării sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea şi executarea acesteia la care se adaugă eventuala pedeapsă aplicată, în regim de detenţie, în cazul în care noua infracţiune este săvârşită din culpă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligaţiei impuse, anume revocarea suspendării şi dispunerea executării pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 516/A din 05 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 940 din 27.11.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunţată în Dosar nr. x/2019.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A. este administrator al unei societăţi având ca obiect de activitate prestarea de servicii de pompe funebre, respectiv SC F. SRL. Acesta era cunoscut în rândul unor funcţionari publici din cadrul Serviciului de Ambulanţă Cluj pentru faptul că remunerează cu diverse sume de bani, de regulă 600 RON pentru fiecare caz, pe medicii şi ambulanţierii care-i aduc la cunoştinţă, direct sau prin intermediul unui angajat, informaţii nepublice (existenţa decesului, numele persoanei, adresa sau boala de care suferea) obţinute în urma constatării decesului unei persoane, cu condiţia ca aparţinătorii să încheie un contract de prestări servicii cu SC F. SRL.

Pentru a fi remuneraţi în mod necuvenit, anumiţi funcţionarii publici din cadrul Serviciului de Ambulanţă Cluj îşi încălcau datoria de serviciu care-i obliga la păstrarea confidenţialităţii datelor de care luau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu (după cum rezultă din fişa postului şi din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului), contactându-l telefonic pe inculpat sau pe martorul G., angajatul acestuia.

În continuare, funcţionarii publici fie comunicau în mod direct informaţiile nedestinate publicităţii, fie mediau contactul între inculpat şi aparţinătorii persoanelor decedate.

În situaţia în care aparţinătorii persoanelor decedate încheiau contracte de prestări servicii de pompe funebre cu SC F. SRL, inculpatul remunera personalul medical cu diverse sume de bani. În caz contrar, autorii nu erau plătiţi pentru informaţiile pe care le-au divulgat.

În acest context, fiecare "recompensă" în bani sau perspectiva unei "recompense" în urma recepţionării de către inculpat a informaţiei nedestinate publicităţii întreţinea şi întărea rezoluţia infracţională a autorilor, care erau motivaţi să-i ofere în continuare informaţii nepublice. Practica inculpatului era cunoscută în rândul anumitor funcţionari publici din cadrul Serviciului de Ambulanţă Cluj.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a susţinut că Decizia penală nr. 516/2021 din data de 05.04.2021 a Curţii de Apel Cluj, este nelegală sub aspectul condamnării pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în Sentinţa penală nr. 940 din 27.11.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a arătat că, în drept, faptele inculpatului A., constând în aceea că, în perioada 01.02.2016 - 30.03.2017, în calitate de administrator al firmei de pompe funebre SC F. SRL, a oferit o complicitate morală unui număr de patru persoane din cadrul Serviciului de Ambulanţă al Judeţului, respectiv medicilor B., C. şi E. şi ambulanţierului D., pentru ca aceştia să săvârşească infracţiunea prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, complicitatea constând în aceea că inculpatul, personal (în 10 cazuri) sau prin angajatul său G. (în 2 cazuri), a oferit sprijin moral prin formarea convingerii că vor fi remuneraţi cu sume de bani dacă îi vor pune la dispoziţie informaţiile nedestinate publicităţii obţinute în contextul exercitării atribuţiilor de serviciu, privind decesul pacientului/datele de identificare/afecţiunea care a atras decesul sau dacă îi vor permite accesul la astfel de informaţii, promisiunea implicită de remunerare fiind obiectivată în recepţionarea informaţiilor nedestinate publicităţii şi stabilirea ulterior a unei întâlniri în vederea remiterii de bani, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate în formă continuată, 12 acte materiale, la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 atât sub forma tezei I (folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii în scopul obţinerii de bani), cât şi sub forma tezei a II-a (permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii în scopul obţinerii de bani) cu aplic. art. 48 alin. (1) din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. De asemenea, a precizat că, apelul împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, printr-o decizie care este practic motivată practic pe două pagini.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A. este administrator al SC F. SRL Cluj, având ca obiect servicii de pompe funebre. În condiţii nelămurite prin probele administrate în cauză (sub aspectul iniţiativei comiterii faptei), s-a reţinut că inculpatul a ajuns să fie informat de către patru angajaţi ai Serviciului de Ambulanţă Cluj despre existenţa unor decese. Ulterior preluării acestor "cazuri" inculpatul remunera cu diverse sume de bani aceşti angajaţi.

Cu toate acestea, apărarea a precizat că din întreg probatoriul administrat în cauză a rezultat fără dubiu că inculpatul nu a aflat de la funcţionarii publici decât informaţii vagi cu privire la adresa unde se afla o persoană decedată. Nu este real ceea ce s-a susţinut de către instanţa de apel, la fila x, alin. (4), că "este vorba de adrese suficient de complete pentru a permite deplasarea angajaţilor firmei de pompe funebre la locul unde se afla defunctul. De asemenea, din interceptările telefonice efectuate în cursul urmăririi penale se poate observa cum se transmite adesea adresa exactă (stradă, număr, apartament, etaj) şi numele familiei sau chiar posibila cauză a decesului "

Aşadar, a solicitat să se constate că doar aparţinătorii decedatului furnizau aceste adrese complete, nu funcţionarii publici. Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu aplicarea dispoziţiilor în vigoare privind liberul acces la informaţiile de interes public, arată art. 439 din C. administrativ, citat de instanţa de apel în sensul că "prevede o obligaţie generală, pentru toţi funcţionarii publici cărora le era aplicabilă Legea nr. 188/1999, de păstrare secretă a tuturor faptelor, informaţiilor sau documentelor de care iau la cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice"

A susţinut că se poate observa că nu este aşa, întrucât textul legal face trimitere în primul rând la secretul de stat şi cel de serviciu, şi apoi la confidenţialitatea faptelor, informaţiilor şi documentelor.

S-a apreciat încă o dată că simplul fapt al indicării către inculpat a unei adrese vagi a unei persoane decedată nu este o informaţie, pentru că inculpatului nu îi servea la nimic şi, mai mult, nu s-a folosit niciodată de adresa vagă comunicată pentru a se deplasa în zonă, ci a acţionat doar la solicitarea familiei defunctului, care i-a furnizat date într-adevăr utilizabile în activitatea sa.

Art. 21 din Legea nr. 46/2003 arătă faptul că personalului medical îi este interzis să comunice acte privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale, acest lucru fiind valabil chiar şi după decesul pacientului. Este dispoziţia specială din lege aplicabilă personalului ambulanţei, la care face referire Decizia nr. 50/2017 a CCR şi nu se poate susţine că orice informaţie aflată de un funcţionar public este nedestinată publicităţii în sensul legii penale, ci doar cele definite astfel de decizia amintită, cu trimitere tocmai la legislaţia specifică unui domeniu de activitate sau altuia.

Ca atare, unul dintre elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul nu există, fapta sa nefiind deci prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, conform art. 174 din C. pen., prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Conform art. 48 alin. (1) din C. pen., complicele este persoana care înlesneşte sau ajută la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Niciun moment în speţă nu s-a pus problema unei complicităţi în sensul alin. (2) din art. 48. Or, a considera că beneficiarul unei infracţiuni este complice pentru că a oferit sprijin moral prin oferirea de bani este total nejuridic. Funcţionarul săvârşeşte fapta în scopul obţinerii de bani, altfel, fapta nu ar fi infracţiune, deci el nu are nevoie să îi fie "întărită convingerea."

A apreciat, raportat la articolele indicate, că lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat trebuie analizată şi prin prisma noţiunilor de autor, instigator sau complice. Dacă se apreciază că o persoană nu a comis acţiuni care să realizeze una din formele de autorat sau participaţie, nu se poate considera că a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Faţă de cele de mai sus, apreciind că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din legea 78/200, a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea Deciziei penale nr. 516/2021 a Curţii de Apel Cluj şi achitarea.

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Ministerului Public care, solicitat admiterea în principiu cererii de recurs în casaţie formulată de inculpat şi în urma judecării acesteia respingerea recursului în casaţie, aceasta fiind vădit nefondat.

S-a susţinut că prin memoriul depus, inculpatul A. a solicitat casarea deciziei şi achitarea pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., apreciind incident cazul de casare de la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În memoriul cuprinzând motivele de recurs, inculpatul a arătă că în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute prin actul de sesizare a instanţei, întrucât legea prevede o obligaţie generală pentru toţi funcţionarii publici de a păstra secretul asupra informaţiilor şi documentelor de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, or, inculpatul, reprezentant al unei firme private, a aflat adresele şi alte date ale persoanelor decedate de la aparţinătorii acestora. Pe de altă parte, s-a mai susţinut de către inculpat, că în sarcina sa nu se poate reţine complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 săvârşită de un funcţionar public, deoarece, funcţionarul public, comite această infracţiune în scopul obţinerii de bani, altfel, fapta nu ar mai fi infracţiune, ori pentru acest lucru nu este necesar să îi fie întărită convingerea.

S-a arătat că motivarea memoriului depus de inculpat în susţinerea acestei solicitări relevă însă doar un amplu expozeu constituit din argumente privind lipsa de temeinicie a motivării Curţii de Apel Cluj, aflate la baza soluţiei definitive pronunţate. Practic, inculpatul reiterează pe larg opinia sa personală cu privire la ansamblul probator şi existenţa/inexistenţa faptei şi a elementelor de tipicitate ale infracţiunii cu privire la care a fost acuzat/condamnat.

S-a subliniat şi pe această cale faptul că recursul în casaţie a fost conceput ca o cale de jurisdicţie extraordinară, art. 433 din C. proc. pen., prevăzând expres scopul acesteia, limitat la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate, cazurile de casaţie nefiind susceptibile de interpretare extensivă. În niciun caz art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. nu poate fi apreciat ca bază de modificare a soluţiei definitive prin reluarea judecăţii în fond şi reinterpretarea probelor în scopul dării unei alte soluţii, recursul în casaţie penală nefiind destinat a constitui al treilea grad de jurisdicţie în fond.

În cauză, faptele pentru care a fost dispusă condamnarea inculpatului prezintă elementele de tipicitate specifice ale infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar condamnarea este rezultatul stabilirii de către instanţă a unei stări de fapt şi încadrări juridice ce au la bază analiza probelor administrate pe parcursul desfăşurării procesului penal. Instanţa de apel a analizat în detaliu materialul probator aflat la dosar şi a înlăturat motivat apărările formulate de inculpat.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat cererea recurentului ca fiind nefondată, motivele expuse în memoriul justificativ neconcretizând cazul de casaţie pe care se sprijină, sens în care s-a solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac declarate de inculpat.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, la data de 02.07.2021 dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2019, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 21.09.2021, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 21 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., fiind fixat termen în cauză în acest sens la data de 16 noiembrie 2021.

La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2021, cauza s-a amânat pentru data de 14 decembrie 2021, faţă de imposibilitatea de prezentare din motive medicale a apărătorului ales al recurentului inculpat A., dovedită cu înscrisurile medicale ataşate cererii de amânare.

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casaţie de la termenul din 14.12.2021, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat şi ale Ministerului Public, acestea fiind redate pe larg în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În speţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 48 alin. (1) din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen., este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate.

De asemenea, s-a mai statuat în jurisprudenţă şi că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv concordanţa conduite subiectului cu o norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.]" (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute prin actul de sesizare a instanţei, întrucât legea prevede o obligaţie generală pentru toţi funcţionarii publici de a păstra secretul asupra informaţiilor şi documentelor de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, or, inculpatul, reprezentant al unei firme private, a aflat adresele şi alte date ale persoanelor decedate de la aparţinătorii acestora. Pe de altă parte, a mai susţinut că în sarcina sa nu se poate reţine complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 săvârşită de un funcţionar public, deoarece, funcţionarul public, comite această infracţiune în scopul obţinerii de bani, altfel, fapta nu ar mai fi infracţiune, ori pentru acest lucru nu este necesar să îi fie întărită convingerea.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de complicitate, în formă continuată, la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, atât sub forma tezei I (folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii în scopul obţinerii de bani), cât şi sub forma tezei a II-a (permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii în scopul obţinerii de bani) cu aplic. art. 48 alin. (1) din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

Astfel, s-a reţinut, pe baza probelor, că, în perioada 01.02.2016 - 30.03.2017, în calitate de administrator al firmei de pompe funebre SC F. SRL, inculpatul A. a oferit o complicitate morală unui număr de patru persoane din cadrul Serviciului de Ambulanţă al Judeţului, respectiv medicilor B., C. şi E. şi ambulanţierului D., pentru ca aceştia să săvârşească infracţiunea prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, şi anume inculpatul, personal (în 10 cazuri) sau prin angajatul său G. (în 2 cazuri), a oferit sprijin moral prin formarea convingerii că vor fi remuneraţi cu sume de bani dacă îi vor pune la dispoziţie informaţiile nedestinate publicităţii obţinute în contextul exercitării atribuţiilor de serviciu, privind decesul pacientului/datele de identificare/afecţiunea care a atras decesul sau dacă îi vor permite accesul la astfel de informaţii, promisiunea implicită de remunerare fiind obiectivată în recepţionarea informaţiilor nedestinate publicităţii şi stabilirea ulterior a unei întâlniri în vederea remiterii de bani.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.

În speţă, s-a reţinut că infracţiunea dedusă judecăţii este o infracţiune cu conţinut alternativ, fiind incidentă atât teza I, cât şi teza a II-a, întrucât, în unele situaţii, funcţionarii publici au comunicat în mod direct informaţiile nedestinate publicităţii (teza I), iar în alte situaţii au mediat contactul între inculpatul A. sau angajatul său, G., şi aparţinătorii persoanelor decedate, pentru a afla de la aceştia informaţiile privind decesul şi adresa persoanei în cauză.

Autorii infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 deţin funcţii în exercitarea cărora au acces la anumite informaţii care nu sunt destinate publicităţii.

Elementul material a infracţiunii a constatat în sprijinul moral acordat autorilor B., C., E. şi D., medici din cadrul Serviciului de Ambulanţă al Judeţului, respectiv ambulanţier, prin formarea convingerii că vor fi remuneraţi cu sume de bani (de regulă suma de aproximativ 600 RON pentru fiecare caz) dacă îi vor pune la dispoziţie informaţii nedestinate publicităţii privind decesul persoanelor cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu, promisiunea implicită de remunerare fiind obiectivată în recepţionarea informaţiilor nedestinate publicităţii şi stabilirea ulterior a unei întâlniri în vederea remiterii de bani.

Aşadar, formarea acestei convingeri, obiectivată sub forma unei promisiuni implicite de remunerare financiară din partea inculpatului către funcţionarii publici în urma recepţionării de informaţii nedestinate publicităţii, a reprezentant o formă de complicitate morală (întreţine şi întăreşte intenţia de a comite fapta prevăzută de lege).

Deopotrivă, s-a reţinut că, din probatoriul administrat, a rezultat că funcţionarii publici au acceptat să îi furnizeze informaţii nedestinate publicităţii inculpatului A., respectiv i-au permis acestuia accesul la aceste informaţii, având convingerea asupra faptului că vor fi recompensaţi financiar de acesta ca urmare a simplei recepţionări telefonice a informaţiilor. Fără acţiunea inculpatului de complicitate morală, în sensul încurajării funcţionarilor prin promisiunea implicită a remiterii de bani dacă foloseau informaţii nedestinate publicităţii prin divulgarea acestora sau îi permiteau inculpatului accesul la aceste informaţii, atunci nici personalul medical nu mai proceda la această manieră de încălcare a atribuţiilor de serviciu. Această convingere formată a reprezentat aşadar o încurajare pentru funcţionarii publici în săvârşirea de infracţiuni, constituind, în ceea ce îl priveşte pe inculpatului A., o participaţie sub forma complicităţii morale la infracţiunile săvârşite de funcţionarii publici.

Pentru funcţionarii publici implicaţi, această complicitate obiectivată în recepţionarea informaţiilor nedestinate publicităţii, a fost percepută ca o promisiune din partea inculpatului A. că îi va remunera cu o sumă de bani.

În fine, referitor la infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte reţine că, în sfera informaţiilor confidenţiale intră acele informaţii care, fără a avea caracter clasificat, sunt supuse unui regim restrictiv de circulaţie, unor limitări şi îngrădiri legale, impuse de interese sociale.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 46/2003 privind Legea drepturilor pacientului, toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.

Astfel, legiuitorul a prevăzut că informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale intră în noţiunea de viaţă privată, iar asigurarea confidenţialităţii acestor date reprezintă un mod de a realiza protecţia drepturilor prevăzute de art. 26 din Constituţie, consacrate în egală măsură şi în art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Z împotriva Finlandei a arătat că "protecţia datelor personale, nu în ultimul rând a datelor cu caracter medical, este de o importanţă fundamentală pentru ca o persoană să se poată bucura de dreptul său la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie aşa cum este garantat de art. 8 din Convenţie. (...) în lipsa unei asemenea protecţii, persoanele care necesită îngrijire medicală nu ar mai fi dispuse să furnizeze informaţii cu caracter personal şi intim, necesare prescrierii tratamentului apropiat pentru boala de care suferă sau să consulte un medic, ceea ce ar fi de natură să le pună viaţa în pericol, iar, în caz de boli transmisibile, un asemenea pericol poate exista pentru colectivitate. (...) De aceea, legislaţia internă a statelor trebuie să cuprindă garanţii adecvate pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la sănătatea persoanei, în conformitate cu art. 8 din Convenţie".

Deopotrivă, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 835/2020 a constatat că sunt constituţionale dispoziţiile art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, stabilind că extinderea obligaţiei de a păstra confidenţialitatea datelor privind starea de sănătate a persoanei, chiar şi în cazul persoanelor decedate, apare, de asemenea, ca un reflex firesc al drepturilor fundamentale reglementate de Constituţie, dacă se are în vedere faptul că, deşi capacitatea de folosinţă a persoanei încetează la moartea acesteia, în virtutea respectului datorat persoanei umane, memoria persoanei decedate şi opţiunile făcute în timpul vieţii trebuie ocrotite şi ulterior decesului. Dreptul de opţiune al pacientului privind păstrarea confidenţialităţii cu privire la starea de sănătate nu este transmisibil mortis causa.

Curtea a constatat şi că, alături de existenţa consimţământului titularului dreptului, art. 22 din Legea nr. 46/2003 prevede şi alte cazuri când se poate face excepţie de la obligaţia păstrării confidenţialităţii datelor privind starea persoanelor. În acest sens, au fost amintite dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit cărora "Folosirea în alte scopuri a informaţiilor înregistrate se poate admite numai dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii: a) există o dispoziţie legală în acest sens; b) există acordul persoanei în cauză; c) datele sunt necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii unei persoane sau a comunităţii, după caz; d) datele sunt necesare pentru efectuarea urmăririi penale".

Or, instanţa de apel, referitor la noţiunea de "informaţii ce nu sunt destinate publicităţii" din cuprinsul textului de incriminare, a avut în vedere considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 50 din 02.02.2017 a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că, sintagma "informaţii ce nu sunt destinate publicităţii" cuprinde toate acele informaţii nepublice care pot fi de două categorii, respectiv, informaţii clasificate care intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în M. Of. nr. 248/12.04.2002, şi informaţii confidenţiale pentru care există obligativitatea păstrării acestui caracter. (...) Drept urmare, ţinând seama de natura şi diversitatea informaţiilor confidenţiale ce pot fi deţinute de subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, Curtea a reţinut că legiuitorul nu avea cum să prevadă în textul criticat toată paleta de informaţii, motiv pentru care identificarea ori individualizarea lor se va face în funcţie de domeniul specific prevăzut în legile speciale, regulamente ori convenţii sau angajamente ale subiectului activ.

În acest context, informaţiile privind existenta decesului, numele persoanei, adresa sau boala de care suferea de care medicii şi ambulanţierul au luat cunoştinţă cu ocazia desfăşurării activităţii de serviciu în cadrul S.A.J. Cluj nu erau destinate publicităţii, având în vedere atât dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 46/2003, dar şi fişa postului (de exemplu, cea în care se prevede că "Medicul este obligat să păstreze secretul profesional, informaţiile deţinute de medic despre o anumită persoană, obţinute în urma exersării profesiei sale, nu pot fi împărtăşite unui terţ"). Folosirea informaţiei în sensul prohibit de lege a constat în aducerea la cunoştinţa numitului A. prin intermediul convorbirilor telefonice aflate la dosar.

De asemenea, s-a reţinut faptul că furnizarea sau permiterea accesului la aceste informaţii nedestinate publicităţii se făcea de către funcţionarii publici în scopul primirii de bani drept recompensă din partea inculpatului A. Acesta este lucrul care conferă caracter infracţional faptelor funcţionarilor publici, simpla furnizarea a datelor nedestinate publicităţii în lipsa acestui scop nefiind sancţionată de legiuitor, fiind evidentă aşadar interrelaţionarea dintre recepţionarea acestor informaţii de către inculpat şi oferirea de bani funcţionarilor publici.

Nu în ultimul rând, sub aspectul tipicităţii faptei, instanţa de apel a reţinut că este irelevant faptul că aparţinătorii persoanelor decedate au fost de acord ca autorii să folosească informaţiile care nu sunt destinate publicităţii, întrucât aceste persoane nu sunt titularii valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare. Astfel, în mod corect, s-a susţinut că infracţiunea prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 este considerată o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, raţiunea normării acesteia fiind aceea de a reglementa desfăşurarea activităţilor de serviciu astfel încât să nu fie permis funcţionarilor publici să obţină bani sau alte foloase necuvenite în urma desfăşurării atribuţiilor de serviciu, prin "tranzacţionare" datelor obţinute cu ocazia desfăşurării atribuţiilor de serviciu.

În consecinţă, apărările inculpatului A., în sensul că informaţiile privind adresa persoanei decedate nu sunt informaţii care au un caracter de confidenţialitate şi, în raport de această împrejurare, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv şi subiectiv infracţiunea prevăzut[ de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de recurs în casaţie menţionat [respectiv, cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.], întrucât fapta recurentului inculpat A. corespund tiparului de incriminare al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 516/A din data de 05 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 516/A din 05 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.

GGC - ED