Police officer salary claim: territorial competence of administrative court based on actual residence versus registered domicile

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne, au solicitat:

- încadrarea reclamanţilor în funcţiile de ofiţer specialist I, prevăzute la poziţiile nr. 1122 (A.), 1132 (B.) şi 1129 (C.) din statutul de organizare al Direcţiei Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase - Serviciul Arme, funcţii obţinute ca urmare a promovării concursului de trecere a agenţilor de poliţie în corpul ofiţerilor de poliţie, organizat de Inspectoratul General al Poliţiei Române la data de 26.08.2017 şi îndeplinirii condiţiilor cumulative, corelativ cu plata drepturilor salariale şi a tuturor celorlalte drepturi recunoscute de lege pentru această funcţie;

- acordarea gradului profesional în raport cu vechimea în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, potrivit art. 1 alin. (4) lit. a) din Anexa 6 la Ordinul nr. 140/2016, în conformitate cu documentele care atestă vechimea în specialitate, existente în dosarul profesional şi plata drepturilor salariale, precum şi a tuturor celorlalte drepturi recunoscute de lege pentru acest grad;

- plata retroactivă a drepturilor salariale corespunzătoare, precum şi a tuturor celorlalte drepturi recunoscute de legislaţia incidenţă, sume actualizate cu indicele inflaţiei, de la data trecerii în corpul ofiţerilor de poliţie şi până la data rămânerii definitive a hotărârii care se va pronunţa în prezenta cauză, corespunzător gradului şi funcţiei în care vor fi încadraţi ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti în prezenta cauză.

1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 8371 din 13 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus disjungerea capătului de cerere privind pe reclamantul B., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne şi formarea unui nou dosar, pe rolul aceleiaşi instanţe, sub nr. x/2018.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin Sentinţa civilă nr. 8377 din 13 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 şi împrejurarea că domiciliul reclamantului este situat în judeţul Vrancea.

2.2. Prin Sentinţa civilă nr. 124 din 13 martie 2019, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Vrancea a reţinut incidenţa prevederilor art. 107 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de "domiciliu", precum şi împrejurarea că reclamantul are reşedinţa în Bucureşti.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Aşadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispoziţiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de contencios administrativ şi fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situaţie reţinută în mod corect de ambele instanţe aflate în conflict. Problema care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte înţelesul noţiunii de "domiciliu", în sens procedural şi a diferenţei juridice dintre această noţiune şi aceea de "reşedinţă", precum şi a efectului pe care această distincţie îl produce asupra competenţei instanţei de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin domiciliu se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar reşedinţa este locul unde persoana fizică are locuinţa secundară.

Deşi dispoziţiile art. 107 şi următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înţelege prin domiciliul părţilor, prezintă relevanţă prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înţelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuieşte la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că, deşi noţiunile de "domiciliu" şi "reşedinţă" nu se suprapun din punct de vedere al evidenţei populaţiei, această distincţie nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmăreşte să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înştiinţarea corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu, cu privire la existenţa şi obiectul pricinii. Noţiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noţiunea de domiciliu de fapt, în cazul de faţă cu reşedinţa reclamantului, iar în raport de locuinţa statornică a părţii se stabileşte atât legalitatea procedurii de citare, cât şi instanţa competentă să soluţioneze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speţă, la atribuirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unei instanţe în circumscripţia căreia reclamantul nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voinţa legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanţa de judecată aflată în circumscripţia teritorială în care locuieşte.

Din actele dosarului rezultă că reclamantul B. are domiciliul în judeţul Vrancea, însă reşedinţa se află în municipiul Bucureşti, aceasta fiind locuinţa statornică, în raport de care se stabileşte competenţa teritorială a instanţei de contencios administrativ.

În consecinţă, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul B. şi pe pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - NN