CNCD sanctions: Relative res judicata as rebuttable presumption preventing absolute bar on individualized review of discrimination charges

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.01.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea parţială a Hotărârii nr. 725/10.12.2014 emisă de pârât în dosarul nr. x/2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3213/30.04.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 27.05.2015, sub nr. x/2015.

La termenul din data de 08.03.2018, Curtea a dispus introducerea în cauză a numitului B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5489 din 19 decembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenientul B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamanta A. a promovat recurs împotriva sentinţei nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, invocând dispoziţiile art. 483-502 C. proc. civ.

4. Apărările formulate in cauză

Intimatul-intervenient B. a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a Hotărârii nr. 725/10.12.2014 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca temeinice şi legale.

II. Analiza cererii de recurs

1. Motivele de fapt şi de drept relevante

Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond pentru faptul că aceasta nu a analizat în concret faptele, ci a făcut doar aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în raport cu altă hotărâre, rămasă definitivă, ce se referă la contestarea aceleiaşi hotărâri de către cealaltă persoană sancţionată de către CNCD, respectiv Şcoala Gimnazială "Grigore Moisil" din Ploieşti.

Arată recurenta că nici decizia de mutare a elevei, nici permisiunea acordată echipelor de filmare nu i-au aparţinut.

Prin sentinţa civilă nr. 5489/19.12.2018, nu se face o analiză pe fond a situaţiei premisă, ci se apreciază ca având autoritate de lucru judecat, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sentinţa nr. 187/2.10.2015 a Curţii de Apel Ploieşti.

În opinia Înaltei Curţi, scurte consideraţii teoretice se impun a fi precizate referitor la puterea lucrului judecat.

Astfel, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Relativitatea autorităţii de lucru judecat se opune cu valoare obligatorie, nesusceptibilă de proba contrară, doar în relaţia dintre părţi, cele care au fost legate de raportul procesual şi care au avut posibilitatea să-şi expună pretenţiile şi apărările cu ocazia judecăţii. Legat însă de problema relativităţii, cea care dă eficienţă şi întregeşte actul jurisdicţional la exterior este instituţia opozabilităţii (în accepţiunea stricto sensu acordată acesteia), care presupune ca terţii să nu poată ignora elementul nou apărut în ordinea juridică prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, datorându-i respect, cel puţin până la momentul la care vor demonstra contrariul celor statuate jurisdicţional, dar în absenţa participării lor la procedura judiciară.

Configurarea autorităţii de lucru judecat ca prezumţie sau ca mijloc de probă, deşi nu mai este determinantă în caracterizarea naturii sale juridice, subzistă totuşi, atunci când este valorificat efectul său pozitiv. Prin efectul său pozitiv, autoritatea de lucru judecat poate fi valorificată ca o apărare de fond într-un alt proces, facilitând sarcina probei, întrucât ceea ce s-a statuat anterior de o instanţă se va impune în noul proces dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Dacă faţă de părţi efectul pozitiv al autorităţii se impune cu forţă obligatorie, dat fiind efectul relativ al autorităţii de lucru judecat, faţă de un terţ, cele statuate anterior se impun ca o prezumţie relativă, terţul, în procesul subsecvent, putând face dovada contrară celor stabilite de prima instanţă. Astfel privită, autoritatea de lucru judecat reprezintă o prezumţie legală de lucru judecat, absolută pentru părţi şi relativă faţă de terţi.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a ţinut seama de aceste aspecte specifice autorităţii de lucru judecat, respectiv efectului său pozitiv, imprimând eficienţă absolută constatărilor referitoare la faptele reclamantei rezultată din sentinţa nr. 187/2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin decizia nr. 1943/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un litigiu în care recurenta-reclamantă a figurat ca parte în proces, respectiv aceea de pârâtă.

Trebuie precizat că în litigiul anterior menţionat legitimarea procesuală a reclamantei A. (pârâtă în cauza respectivă) a fost deţinută de aceasta doar în virtutea faptului că, alături de Şcoala Gimnazială "C." din Ploieşti, a avut calitatea de persoană reclamată în faţa CNCD, iar prin Hotărârea nr. 725/10.12.2014, ambele părţi reclamate au fost sanţionate pentru faptele de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 2 alin. (7) din aceeaşi ordonanţă.

Din această perspectivă, se apreciază de către instanţa de recurs că reclamanta a figurat în cauza respectivă ca un veritabil terţ, din considerente de opozabilitate, calitatea de pârât punând-o în imposibilitatea de a-şi formula propriile apărări împotriva "acuzaţiilor" Consiliului şi critici cu privire la netemeinicia ori nelegalitatea hotărârii pronunţată de acesta, în contextul în care raportul juridic litigios nu era legat între şcoala reclamantă şi recurenta-reclamantă de faţă, ci între şcoală şi autoritatea publică.

Ca atare, având în vedere specificitatea litigiului pendinte, respectiv circumstanţele anterior reţinute, instanţa de fond a ignorat caracterul relativ al prezumţiei legale relative de lucru judecat faţă de recurenta-reclamantă, dând eficienţă absolută acesteia deşi avea obligaţia de a examina, în virtutea naturii juridice a prezumţiei, apărările acesteia, rezultate din cuprinsul propriei acţiuni în anulare, în încercarea de a face dovada contrară a celor stabilite de Curtea de Apel Ploieşti în dosar nr. x/2015, în care calitatea sa de parte trebuie privită astfel cum s-a reţinut în precedent.

În plus, instanţa de fond a aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin raportare doar la apărările formulate de şcoală, ignorând împrejurarea că faptele de discriminare constatate de către Consiliu aveau totuşi autonomie proprie prin raportare, atât la şcoala reclamată, cât şi la reclamanta A..

Or, faţă de faptele vizate de decizia emisă de pârât, instanţa de fond nu a efectuat niciun examen şi nu a oferit nicio explicaţie cu privire, atât la celelalte motive de fond invocate de reclamantă în încercarea de a demonstra nelegalitatea încadrării faptelor sale ca şi fapte de discriminare şi a sancţiunilor.

În alte cuvinte, dând curs efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ataşat sentinţei nr. 187/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, instanţa de fond trebuia mai întâi să examineze dacă apărările ori criticile reclamantei nu erau de natură a face dovada contrară celor stabilite prin hotărârea amintită, astfel încât să răstoarne prezumţia puterii de lucru judecat, în cauză aceasta având valoarea unui mijloc de probă care urmăreşte să uşureze sarcina probaţiunii, valoare care nu are o forţă juridică absolută, ci dimpotrivă, egală cu a celorlalte mijloace de probă avansate, cu precădere, nu numai de către pârât, dar şi de către reclamantă.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse în precedent, instanţa de fond s-a aflat în eroare concluzionând că, doar prin raportare la cele statuate prin sentinţa nr. 187/2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sancţionarea reclamantei şi încadrarea faptelor imputate acesteia la punctele 2 şi 3 din dispozitivul hotărârii contestate constituie discriminare.

Fără a nega efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte reiterează că, raportat litigiului pendinte, acesta poate fi valorificat ca o apărare de fond de natură a facilita sarcina probei, însă aceasta nu înseamnă că o asemenea apărare, de aştfel valorificată din oficiu de către prima instanţă, dobândeşte o valoare absolută, imutabilă, putând fi răsturnată prin dovada contrară.

Instanţa de fond însă nu a oferit această posibilitate reclamantei, ignorând efectul relativ al autorităţii de lucru judecat faţă de aceasta, refuzând analiza stării de fapt, a motivelor şi argumentelor pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, o asemenea manieră de abordare fiind incompatibilă cu principiul axiomatic al respectării dreptului la un proces echitabil, în reglementarea art. 21 din Constituţie şi art. 6 CEDO.

Aşadar, revenind la speţa dedusă judecăţii, lecturând Hotărârea nr. 725/2014 emisă de către intimatul-pârât CNCD, Înalta Curte constată că, din lecturarea textului, respectiv a termenilor în care aceasta a fost redactată, transpare, nu atât analiza faptelor şi încadrarea acestora, ci mai mult scopul aparent moralizator, dublat de teama membrilor consiliului de aplicarea unor sancţiuni de natură morală sau pecuniară din partea autorităţilor unionale, după cum rezultă în termeni lipsiţi de echivoc din cuprinsul opiniei separate-pct. 5.28.

Toate acestea obligă la o reanalizare a aspectelor invocate de toate părţile în mod individual, pentru fiecare parte sancţionată. Astfel, faptele sancţionate global (pentru şcoală şi învăţătoare) sunt mutarea temporară a elevei pentru două zile, ca sancţiune disciplinară, şi permiterea echipelor de televiziune, de către conducerea şcolii, să pătrundă în şcoală în vederea realizării unui reportaj referitor la situaţia minorei, precum şi participarea la interviurile realizate de reporterii de televiziune, în cadrul cărora conducerea şcolii şi doamna învăţătoare au comentat situaţia minorei şi au oferit opiniei publice informaţii apte a conduce la identificarea minorei.

1. Referitor la mutarea temporară a elevei într-un alt colectiv, chiar reţinerile din Hotărârea CNCD oferă rezolvarea speţei, în pct. 5.9.

Astfel, referitor la capătul de cerere reprezentat de faptul că, la data de 26.03.2014, la propunerea recurentei reclamante, Consiliul de Administraţie al şcolii a aplicat minorei sancţiunea disciplinară ce a contribuit la marginalizarea acesteia şi la izolarea ei faţă de colectivul din care face parte, Colegiul director analizează dacă se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare în acest caz.

Rezultă că decident a fost, cum de altfel prevede şi Regulamentul şcolar, Consiliul de Administraţie al şcolii.

Este de nescuzat ceea ce s-a produs prin hotărârea sus-amintită de a sancţiona o persoană pentru o propunere, fie ea întemeiată sau nu.

Generalizând din punct de vedere moralist, cum se regăseşte şi în argumentaţia hotărârii, în lipsa unor criterii obiective de drept, ar însemna ca toţi cei ce fac propuneri diferitelor autorităţi şi instituţii care s-ar putea încadra în aspecte sancţionatorii (civile, penale, contravenţionale) ar trebui supuşi rigorilor legii.

Cum acest lucru nu este prevăzut normativ, sancţionarea recurentei doar pentru o propunere, faptul adoptării ei neavând nicio importanţă, permite o întrebare, pentru început retorică: cine a discriminat?

2. Referitor la:

- permiterea echipelor de televiziune, de către conducerea şcolii, să pătrundă în instituţie, deci, esenţial, nu şi de către recurentă, care este sancţionată similar cu conducerea şcolii gimnaziale, deşi faţă de aceasta s-au reţinut două fapte (pct. 3 minută), diferă de cele reţinute în motivele de fapt şi de drept din Hotărâre (pct. 5.13), în care - fără nicio dezvoltare factuală - se reţine că "doamna învăţătoare împreună cu conducerea executivă a şcolii au permis pătrunderea echipelor de televiziune în şcoală".

Subiectul reţine din păcate, atât grave diferenţe între practicaua şi dispozitivul Hotărârii CNCD, cât şi instruziunea în atribuţiile altor organe publice care ar fi fost singurele abilitate să sancţioneze pătrunderea fără drept în şcoală.

De altfel, instanţa a sesizat şi în trecut interferenţe nepermise în atribuţiile altor organe realizate de CNCD.

Concluzia este că dispozitivul (minuta, Hotărârea CNCD) nu relevă aspecte penalizatoare din acest punct de vedere pentru recurentă.

- conducerea şcolii şi învăţătoarea au comentat situaţia minorei şi au oferit opinii publice informaţii apte a conduce la identificarea minorei".

În practicaua Hotărârii CNCD, se critică din acest punct de vedere "punerea la dispoziţia mass-media de imagini captate de camera de supraveghere instalată în sala de curs"(5.13) "participarea activă la întrunirile realizate".

Cu referire la primul aspect, deşi recurenta s-a apărat încă din faza cercetării CNCD că nu ea a pus la dispoziţie înregistrările, CNCD - fără a face minime verificări - rămâne în linia unei culpe comune/nedefalcate în nici un punct cercetat.

Cât priveşte interviurile - fără ca instanţa să înţeleagă în ce poate consta "participarea activă" la acestea - studiind aspectele extrase din interviuri, cu precădere cele depuse în sprijinul poziţiei sale chiar de către intervenientul B.,reţine că afirmaţiile către presă redate ca fiind ale învăţătoarei nu sunt de genul comentarii, ci de prezentare a faptelor şi mai mult, fără ca aceasta să o identifice cu nume, prenume pe fetiţă.

De altfel, nici Hotărârea nu merge până acolo încât să afirme că minora era identificată prin date, ci "identificabilă", aspecte, în esenţă, diferite.

Ca o ultimă observaţie, la dos. recurs, în cadrul probelor depuse de intervenient, sub poza/screenul unei maşini scrie "dovada că învăţătoarea nu a permis intrarea în şcoală a televiziunii". Fără a da importanţă mai mult decât se cuvine acestei negaţii este de concluzionat faptul că instanţa de fond, pe de o parte, reţinând cele menţionate în hotărârea privind şcoala gimnazială, fără a observa diferenţele majore între sancţionaţi, şi, cu precădere, CNCD nu a făcut o analiză obiectivă a faptelor şi a individualizării lor pentru fiecare persoană anchetată, dând credit petentului - intervenient "de frica sancţiunilor aspre" (pct. 5.28) ale UE, deşi nu se înţelege de ce.

Astfel, instanţa de recurs apreciază că Hotărârea CNCD este nelegală în ceea ce o priveşte pe recurentă.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Cum în raport de motivele invocate recursul se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va casa sentinţa şi rejudecând va admite acţiunea reclamantei anulând în parte Decizia CNCD în ceea ce o priveşte pe recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea reclamantei.

Anulează în parte Decizia nr. 725/10.12.2014 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, respectiv pct. 2 şi pct. 3 ale deciziei, numai în ceea ce o priveşte pe reclamanta A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.

Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Motivarea opiniei separate

Contrar opiniei exprimate de majoritatea membrilor completului de recurs, care au apreciat că recursul formulat de reclamanta A. este fondat, procedând la admiterea acţiunii acesteia şi anularea pct. 2 şi pct. 3 ale Hotărârii nr. 725/10.12.2014 emise de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în ceea ce o priveşte pe reclamantă, consider că cererea de recurs este nefondată şi se impunea a fi respinsă, în esenţă pentru următoarele considerente:

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 725/10.12.2014 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2014, acţiunea sa în anulare fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Din cuprinsul cererii de recurs formulate de recurenta reclamantă, rezultă că aceasta critică sentinţa pe motiv că instanţa de fond nu ar fi analizat apărările sale privind lipsa de implicare în dispunerea măsurii sancţionatorii a mutării temporare a elevei într-o altă clasă, lipsa caracterului discriminatoriu al măsurii şi inexistenţa vinovăţiei recurentei, fiind preluate ca atare doar cele statuate în sentinţa nr. 187/02.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Examinând aceste critici aduse soluţiei de respingere ca neîntemeiată a acţiunii reclamantei, formulate în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi cu intervenientul B., consider că prima instanţă a procedat în acord cu prevederile al art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. ["(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă"], reţinând şi necontrazicând cele tranşate anterior cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Astfel, prin sentinţa nr. 187/02.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi rămasă definitivă prin decizia nr. 1943/14.05.2018 a ÎCCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă contestaţia formulată de Şcoala Gimnazială "C." împotriva Hotărârii nr. 725/10.12.2014 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ce face şi obiectul prezentului litigiu.

Pentru menţinerea ca legală a hotărârii Consiliului, referitor la săvârşirea faptelor de mutare temporară a elevei în alt colectiv şi permiterea echipelor de televiziune să pătrundă în şcoală în vederea realizării unui reportaj referitor la situaţia minorei, cu participarea la interviurile realizate de reporteri a conducerii şcolii şi a învăţătoarei A. (interviuri în cadrul cărora au comentat situaţia minorei şi au oferit informaţii apte de a conduce la identificarea acesteia), Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că în mod legal Consiliul s-a raportat la jurisprudenţa CEDO, care a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

De asemenea, din perspectiva art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, rep., s-a constatat că faptele imputate au adus atingere demnităţii sub aspect emoţional persoanei în discuţie, iar mutarea elevei ca sancţiune disciplinară într-o altă clasă, la propunerea învăţătoarei, întruneşte condiţiile unei fapte de discriminare, în sensul că reprezintă un tratament diferenţiat la adresa elevei, bazat pe un criteriu, şi anume diagnosticul fiicei petentului, respectiv "tulburare de adaptare şi de integrare socio-şcolară."

Totodată, referitor la fapta de victimizare prevăzută de art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 rep., s-a reţinut prin sentinţa definitivă că fapta de a permite pătrunderea echipelor de televiziune în scoală în vederea realizării unui reportaj referitor la situaţia minorei a fost aptă să conducă la crearea unei atmosfere ostile sau umilitoare, iar în cadrul interviurilor s-a comentat situaţia minorei şi s-au oferit opiniei publice informaţii apte a conduce la identificarea ei, ceea ce aduce atingere dreptului la viaţă privată şi de familie.

S-a conchis că, într-adevăr, mutarea elevei ca sancţiune disciplinară într-o clasă paralelă pentru două zile şi decizia de a permite pătrunderea echipelor de televiziune în şcoală în vederea realizării unui reportaj referitor la situaţia minorei, în cadrul cărora s-a comentat situaţia minorei şi s-au oferit opiniei publice informaţii apte a conduce la identificarea minorei, se înscriu în categoria unor fapte prevăzute şi sancţionate de lege ca fiind de natură a încălca principiul nediscriminării şi al dreptului la un tratament egal.

Contrar afirmaţiei recurentei în sensul că instanţa de fond din prezenta cauză nu ar fi analizat apărările acesteia, ci doar a preluat ca atare cele statuate prin sentinţa Curţii de Apel Ploieşti, se poate constata din lecturarea sentinţei recurate că judecătorul fondului a analizat criticile de nelegalitate formulate prin acţiunea introductivă, reţinând că în cauză nu se invocă circumstanţe personale, ci se contestă faptele reţinute în sarcina ambelor persoane sancţionate contravenţional, existenţa celor două fapte şi încadrarea în drept a acestora fiind însă deja analizată de Curtea de Apel Ploieşti şi impunându-se cu putere de lucru judecat în speţă, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ.

Într-adevăr, din acţiunea introductivă, reiese că recurenta reclamantă a contestat săvârşirea faptei de discriminare reţinute la pct. 5.9 - 5.12 din hotărârea CNCD, iar nu lipsa sa de vinovăţie.

Or, prin sentinţa nr. 187/02.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care recurenta reclamantă nu a atacat-o, s-a reţinut săvârşirea faptei şi în sarcina acesteia, astfel că puterea de lucru judecat se opune repunerii în discuţie a împrejurării dacă cererea de mutare disciplinară a minorei într-o altă clasă, formulată de recurentă, înregistrată sub nr. x/26.03.2014 şi aprobată în Consiliul de administraţie al şcolii, putea constitui prin ea însăşi fapta de discriminare constatată.

Cât priveşte fapta de victimizare reţinută la pct. 5.13 - 5.17 din hotărârea CNCD, analizând probatoriul administrat, în special proba cu înregistrările video depuse la dosar, judecătorul fondului a reţinut în mod judicios faptul că participarea la interviurile realizate de reporterii de televiziune, în cadrul cărora, nu doar conducerea şcolii, ci şi învăţătoarea reclamantă (care a făcut personal afirmaţii despre comportamentul minorei şi a prezentat anumite obiecte pretins distruse/tăiate de elevă) au comentat situaţia minorei întruneşte elementele constitutive ale faptei de victimizare prevăzute de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

În împrejurările concrete ale cauzei, este evidentă şi vinovăţia cu care recurenta a săvârşit fapta contravenţională, cel puţin sub forma intenţiei indirecte.

Astfel, aceasta recunoaşte inclusiv în cuprinsul acţiunii "intervenţiile televizate sumare" privind "în fapt, situaţia copiilor din clasă, raportat la comportamentul inadecvat al elevei B.", intervenţii pe care însă le consideră fără temei ca nefiind apte să conducă la afectarea dreptului acesteia la imagine şi la viaţă privată.

În realitate, în imaginile asociate comentariilor învăţătoarei se relevă şcoala, clasa şi chiar chipul minorei, recurenta asumându-şi - în momentul participării la realizarea reportajului prin comentariile şi acţiunile sale - riscul unei astfel de asocieri, cu consecinţa afectării dreptului elevei la imagine şi la viaţă privată cel puţin la nivelul comunităţii locale.

Or, având în vedere că în toate acţiunile privind elevii (şi minorii, în general), inclusiv în privinţa celor cu eventuale dificultăţi de adaptare şi integrare, cadrele didactice şi conducerile unităţilor de învăţământ trebuie să respecte nu numai legislaţia specială în materie (Legea învăţământului nr. 1/2011, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului rep., Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiilor de învăţământ etc.), ci şi prevederile O.G. nr. 137/2000 rep. şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la interzicerea discriminării, se impunea menţinerea sancţiunilor aplicate de autoritatea naţională în materia discriminării.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, se constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.