Radio frequency reassignment via license modification barred by requirement for competitive public allocation under EU spectrum directives

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.), ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:

- obligarea autorităţii administrative la emiterea actului constând în admiterea cererii de modificare a licenţei audiovizuale nr. x din 26.06.2007 acordată serviciului de programe B. din Agnita, judeţul Sibiu;

- anularea Deciziei CNA nr. 186/08.03.2016 prin care i-a fost respinsă cererea de modificare a licenţei audiovizuale mai sus menţionate;

- obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 126.339 RON compuse din:

- 18.839 RON - cheltuieli cu schimbarea amplasamentului staţie de emisie;

- 100.000 RON - imposibilitatea încheierii de contracte de publicitate timp de 5 luni, datorată nemodificării Licenţei Audiovizuale;

- 7.500 RON - cheltuieli pentru exploatarea staţiei de emisie (chirie, energie electrică, mentenanţă);

- plata daunelor morale (de imagine), în cuantum de 30.000 RON, cauzate prin nerealizarea programului de radio anunţat ascultătorilor si pierderea audientei datorată situaţiei create prin nemodificarea Licenţei Audiovizuale.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 289 din 7 decembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind anularea Deciziei nr. 186/08.03.2016 emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi obligarea acestuia la emiterea actului constând în admiterea cererii reclamantei de modificare a licenţei audiovizuale nr. x/26.06.2007 acordată pentru difuzarea serviciului de programe B. din Agnita, judeţul Sibiu, invocată de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtului Consiliul Naţional al Audiovizualului.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru ca aceasta să-i admită acţiunea şi să oblige pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului să emită actul de admitere a cererii sale de modificare a licenţei audiovizuale nr. x/26.06.2007 acordată serviciului de programe B. din Agnita, judeţul Sibiu.

Totodată, a solicitat anularea Deciziei CNA nr. 186/08.03.2016 prin care pârâtul i-a respins cererea de modificare a licenţei audiovizuale, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 126.339 RON compuse din: 18.839 RON cheltuieli cu schimbarea amplasamentului staţiei de emisie; 100.000 RON pentru imposibilitatea încheierii de contracte timp de 5 luni din cauza nemodificării licenţei audiovizuale; 7.500 RON cheltuieli de exploatare a staţiei de emisie (chirie, energie electrică, mentenanţă) şi daune morale (de imagine) în cuantum de 30.000 RON datorate nerealizării programului de radio anunţat ascultătorilor şi pierderea audienţei din cauza situaţiei create prin nemodificarea licenţei audiovizuale, precum şi obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenta-reclamantă a susţinut că este incident, în primul rând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind în acest sens că instanţa de fond s-a limitat a reproduce întocmai apărările formulate de pârât, ceea ce echivalează cu nemotivarea. A arătat că în acelaşi sens s-a apreciat şi în doctrină şi în jurisprudenţă, reţinându-se că nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea unor considerente străine de natura pricinii constituie nemotivare a hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanţa de fond i-a respins în mod greşit acţiunea, fără a avea în vedere toate probele existente la dosar, care erau utile, pertinente şi relevante în soluţionarea cauzei, considerând astfel că instanţa de fond nu a motivat soluţia din dispozitiv. A făcut din nou trimitere la jurisprudenţa în materie, arătând că s-a statuat în sensul că motivarea sumară şi confuză echivalează cu o nemotivare şi că tocmai acesta este motivul pentru care doctrina a considerat că motivul vizează mai mult netemeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate.

Totodată, a subliniat că nemotivarea are şi conotaţii care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât este vorba despre o nesocotire a obligaţiei legale a judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege, din această perspectivă având loc o examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a arătat că o atare conformitate a hotărârii atacate cu legea nu poate fi verificată în lipsa unei motivări corespunzătoare.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de către recurenta-reclamantă este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea acestuia partea arătând că instanţa de fond a reprodus motivele de respingere a acţiunii invocate de către pârât prin întâmpinare, reluând în acest mod aceleaşi argumente pe care recurenta le apreciază a fi eronate.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, a susţinut că supunerea la vot a solicitării sale referitoare la frecvenţa de emisie şi la amplasamentul emiţătorului, în cadrul şedinţelor CNA, reprezintă un abuz din moment ce art. 54 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu prevede necesitatea acordului Consiliului pentru respectivele modificări, atribuţii în acest sens având ANCOM.

În schimb, a apreciat că este de datoria Consiliul Naţional al Audiovizualului să constate parametrii tehnici aprobaţi şi să modifice datele înscrise în licenţa audiovizuală în conformitate cu dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 pe care le enunţă.

A mai subliniat că solicitarea sa de modificare a licenţei audiovizuale i-a fost respinsă în mod ilegal, prin aplicarea greşită a prevederilor art. 54 alin. (1) lit. b) şi e), care vizează alte situaţii de modificare a licenţei, respectiv acţionariat şi structura serviciilor de programe, nesolicitate în speţă.

A evocat în susţinere punctul de vedere transmis de ANCOM către CNA, în care se menţionează că pentru schimbarea amplasamentului este necesar avizul CNA şi că în urma acestui aviz transmis de CNA către ANCOM, aceasta din urmă a determinat soluţia tehnică şi împreună cu reclamanta au operat modificările şi au monitorizat noii parametri, pentru ca ulterior aceştia să fie aprobaţi definitiv de ANCOM.

De asemenea, a susţinut că în punctul de vedere al ANCOM transmis către CNA s-a menţionat faptul că noile condiţii tehnice se pot autoriza după modificarea corespunzătoare a licenţei audiovizuale de către CNA, aceasta fiind procedura uzuală de lucru.

Prin urmare, textele de lege invocate prin întâmpinare au fost reproduse ca atare şi de către instanţa de fond însă acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece a arătat că pentru modificările licenţei audiovizuale în ceea ce priveşte amplasamentul şi frecvenţa legea nu prevede supunerea la vot în şedinţele CNA, astfel cum dispune art. 54 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, această atribuţie fiind în sarcina ANCOM-ului.

În continuare, a făcut trimitere la art. 17 din Legea nr. 504/2002, ale cărui dispoziţii le-a enunţat, arătând că societatea reclamantă nu a solicitat eliberarea unei noi licenţe, ci modificarea celei existente.

Cu privire la art. 1 pct. 30 din Legea audiovizualului, de asemenea evocat, a susţinut că acesta defineşte licenţa audiovizuală şi nu stabileşte modalitatea prin care o licenţă poate fi modificată, iar art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ reglementează modalitatea de votare şi stabileşte cvorumul necesar în şedinţele Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Prin urmare, câtă vreme a solicitat Consiliului acordul cu privire la modificarea amplasamentului staţiei de emisie la Păltiniş, în conformitate cu procedura stabilită prin protocolul încheiat de CNA cu ANCOM, aviz eliberat de CNA la data de 13.03.2015, consideră recurenta că nu se poate susţine că a făcut modificările, mutările şi măsurătorile corespunzătoare noilor parametri de emisie cu nerespectarea legii. De altfel, în punctul de vedere transmis de ANCOM către CNA este explicată în mod clar modalitatea de lucru, precum şi faptul că s-a respectat procedura corespunzătoare tipului de situaţie în discuţie în prezenta cauză, Consiliului revenindu-i obligaţia de a autoriza staţia în noile condiţii tehnice şi să modifice licenţa audiovizuală.

A expus argumente de ordin teoretic referitoare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., făcând o comparaţie cu vechea reglementare cuprinsă la art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.. Sub acest aspect a concluzionat recurenta că este aplicabil acest motiv de nelegalitate şi în situaţia în care instanţa ignoră o normă legală incidentă în cauză sau aplică o normă generală, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

De asemenea, a evocat jurisprudenţa CEDO în materia respectării dreptului părţilor de acces efectiv la justiţie şi la un proces echitabil în lumina art. 6 din CEDO, în temeiul căruia observaţiile părţilor trebuie să fie cu adevărat înţelese, adică examinate cu atenţie în raport de motivele şi argumentele invocate, precum şi de probele propuse, cu respectarea principiului egalităţii armelor inclusiv sub aspectul posibilităţii efective de probare a pretenţiilor în condiţii egale, fără a fi dezavantajată vreuna dintre părţi.

În fine, a făcut trimitere la normele europene privind protecţia individului în raport cu actele autorităţilor administrative (Rezoluţia (77) 31 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei şi Recomandarea Rec (2004)20 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei), enunţând drepturile de care beneficiază acesta în raport cu autorităţile, precum şi în plan procesual şi arătând, în esenţă, că orice act administrativ face obiectul controlului judiciar iar instanţa trebuie să fie aptă să controleze orice încălcare a unui drept, încălcare datorată lipsei de competenţă, nerespectării procedurilor sau abuzului de putere.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond nr. 289 din 7 decembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca temeinică şi legală.

Recurenta-reclamantă nu a răspuns argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, însă a depus concluzii scrise în termenul de amânare a pronunţării dispuse în cauză.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

5.1. În referire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de fond în mod greşit i-a respins acţiunea, fără a avea în vedere toate probele existente la dosar. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: 1. nesemnarea minutei de către judecători; 2. nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; 3. încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; 4. efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. 5. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; 6. încălcarea principiului contradictorialităţii si al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; 7. decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. 8. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; 9. respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; 10. aplicarea greşită a unor texte de lege.

În speţă, recurenta-reclamantă nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă, a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ci îşi exprimă doar nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţă, limitându-se să susţină în mod formal că instanţa nu a avut în vedere toate probele existente la dosar, fără să indice însă în mod concret în ce constau acele probe, astfel încât motivul de casare invocat apare ca nefondat.

5.2. În ceea ce priveşte motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă şi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat, întrucât hotărârea recurată este motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Este de observat că, deşi recurenta susţine faptul că instanţa de fond a preluat necenzurat toate apărările pârâtului, fără a le trece prin propriul filtru, în opinia acesteia acest lucru echivalând cu nemotivarea, din cuprinsul sentinţei recurate rezultă că judecătorul fondului a expus propriul raţionament logico-juridic, prin raportare la textele de lege incidente situaţiei de fapt stabilite, arătând în mod clar şi concis argumentele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei şi a constatat temeinicia apărărilor formulate de pârât, argumente ce au fundamentat soluţia din dispozitivul hotărârii, în acest mod răspunzând cerinţelor procesului echitabil astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa instanţei europene evocate.

Or, simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia adoptată de prima instanţă nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea hotărârii pronunţate, cum nici împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantei nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text legal are în vedere pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, aspect ce nu se verifică în cauză.

În egală măsură, este important a se reţine şi faptul că, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, şi nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

Aşa fiind, din considerentele hotărârii rezultă că instanţa de fond a sistematizat şi a examinat toate cererile şi susţinerile părţilor, fiind preocupată să identifice împrejurările de fapt care au constituit situaţia premisă a declanşării mecanismului judiciar, judecătorul construind propriul silogism logico-juridic supus cenzurii instanţei de control judiciar.

În cauză, cum hotărârea primei instanţe este motivată atât în fapt, cât şi în drept şi nu cuprinde motive contradictorii sau o motivare insuficientă, astfel cum susţine recurenta, împrejurarea că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia acesteia nefiind în măsură să atragă casarea hotărârii în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat este nefondat.

5.3. În continuare, Înalta Curte va analiza legalitatea hotărârii instanţei de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Cât priveşte contextul factual, Înalta Curte reţine că la data de 12.08.2014 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat Consiliului Naţional al Audiovizualului acordul cu privire la schimbarea amplasamentului staţiei de emisie şi a antenei postului B., care difuzează serviciul de programe în baza licenţei audiovizuale nr. x/26.06.2007, respectiv modificarea licenţei de emisie programe B. din judeţul Sibiu.

În şedinţa din data de 03.03.2015 Consiliul a fost de acord, în principiu, cu schimbarea amplasamentului staţiei B. din localitatea Agnita la Păltiniş, radiodifuzorul fiind înştiinţat prin adresa nr. x/13.03.2015 că are obligaţia de a depune la ANCOM o cerere de analiză tehnică a posibilităţii de modificare a zonei de difuzare a serviciului de programe.

Cu privire la solicitarea de mutare a amplasamentului staţiei de radiodifuziune Agnita 88.5 MHz la Vf. Păltiniş, ANCOM a comunicat reclamantei, prin adresa nr. x/23.07.2015, acordul pentru funcţionarea experimentală a staţiilor pentru o perioadă de 3 luni, cu indicarea următoarelor condiţii tehnice: staţia de radiodifuziune Sibiu - Vf. Păltiniş 103 MHz va funcţiona cu PAR maxim 50 W; staţia de radiodifuziune Sibiu 103.4 MHz va funcţiona cu parametrii tehnici menţionaţi în autorizaţia x/2003 emisă de ANCOM - DR Cluj în 12.12.2013, cu excepţia frecvenţei de emisie.

Prin adresa nr. x/21.10.2015 reclamanta a notificat pârâtului întreruperea difuzării serviciului de programe B. în Agnita, din motive de natură tehnică, în vederea schimbării amplasamentului staţiei de emisie şi a frecvenţei de emisie, conform acordului ANCOM anterior menţionat, pentru funcţionarea experimentală pe o perioadă de 3 luni a staţiei de radiodifuziune Agnita 88,5 MHz la Vf. Păltiniş cu modificarea frecvenţei în 103 MHz.

Ulterior, prin adresa nr. x/12.11.2015, reclamanta a comunicat reluarea difuzării serviciului de programe B. din Agnita pe frecvenţa 103 MHz, începând cu data de 16.11.2015, în condiţiile stabilite prin acordul ANCOM nr. x/23.07.2015. ANCOM şi-a exprimat acordul de principiu pentru modificarea parametrilor staţiei de radiodifuziune Sibiu - Vf. Păltiniş 103 MHz (adresa nr. x/15.01.2016).

Prin cererile înregistrate la pârât sub nr. x/01.02.2016 şi nr. y/01.02.2016 reclamanta a solicitat modificarea licenţelor audiovizuale acordate pentru C. (x/14.11.1995) şi B. (x/26.06.2007), după cum urmează: modificarea frecvenţei de emisie a serviciului de programe B. din Sibiu, din 103,2 MHz în 103,4 MHz, precum şi modificarea amplasamentului staţiei de emisie şi a frecventei de emisie din Agnita -88,5 MHz la Sibiu/Vf. Păltiniş-103 MHz.

Prin cererea nr. x/17.02.2016, înregistrată la pârât sub nr. x/19.02.2016 reclamanta a solicitat reanalizarea votului din data de 16.02.2016 privind modificarea licenţei audiovizuale nr. x/26.06.2007 acordată pentru difuzarea serviciului de programe B. din Agnita.

Pârâtul a emis Decizia nr. 186/08.03.2016, a cărei anulare face obiectul cauzei pendinte, prin care a respins cererea de modificare a licenţei audiovizuale nr. x/26.06.2007 acordată pentru difuzarea serviciului de programe B. din Agnita, reţinându-se că această solicitare nu a întrunit numărul legal de voturi pentru a fi aprobată.

Pentru a emite această decizie, în urma analizării cererii reclamantei nr. 1064/19.02.2016, prin care a solicitat reanalizarea solicitării de modificare a licenţei audiovizuale nr. x/26.06.2007 acordată pentru difuzarea serviciului de programe B. din Agnita, membrii Consiliului au apreciat că prin modificarea licenţei audiovizuale acordate serviciului de programe B. din Agnita la Sibiu -VF, Păltiniş, pe raza municipiului Sibiu ar fi recepţionate aceleaşi programe audiovizuale pe două frecvenţe, având în vedere faptul că B. retransmite în proporţie de 87,5% programele C..

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate susţinerile formulate de reclamantă, reţinând că decizia contestată este legală şi temeinică, sens în care a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea acesteia şi, conform principiului accesorium sequitur principale, a respins ca neîntemeiate şi celelalte capete de cerere accesorii.

O primă critică a recurentei-reclamante cu privire la sentinţa de fond, subsumată motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Astfel, partea a susţinut că textul legal menţionat trebuie interpretat în sensul că pârâtul CNA are obligaţia de a constata parametrii tehnici aprobaţi şi de a modifica datele înscrise în licenţa audiovizuală, iar în cadrul şedinţelor Consiliului Naţional al Audiovizualului supunerea la vot a solicitării sale referitoare la frecvenţa de emisie şi la amplasamentul emiţătorului a avut loc cu nerespectarea legii, deoarece textul evocat nu prevede necesitatea acordului Consiliului pentru efectuarea modificărilor,atribuţii în acest sens având ANCOM. Totodată, a susţinut că au fost aplicate în mod greşit prevederile art. 54 alin. (1) lit. b) şi e), care vizează alte situaţii de modificare a licenţei.

Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, evocat de recurenta-reclamantă, forma în vigoare în perioada de referinţă, "Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să solicite Consiliului acordul pentru orice modificare intervenită în documentele şi în datele declarate, prevăzute la art. 54 alin. (1) lit. b) şi e)", respectiv: (1) Licenţa audiovizuală analogică sau digitală cuprinde: b) datele de identificare a titularului acesteia, precum şi structura acţionariatului până la nivel de persoană fizică şi juridică, asociat sau acţionar care deţine o cotă mai mare de 20% din capitalul social ori drepturile de vot ale unei societăţi titulare de licenţă audiovizuală; e) formatul de principiu al serviciului de programe şi structura programelor.

Contrar susţinerilor recurentei potrivit cărora pentru modificările licenţei audiovizuale în ceea ce priveşte amplasamentul şi frecvenţa legea nu prevede supunerea la vot în şedinţele Consiliului Naţional al Audiovizualului, nefiind incidente prevederile art. 54 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, în referire la art. 54 alin. (1) lit. b) şi e) din acelaşi act normativ, instanţa de control judiciar constată, în acord cu instanţa de fond, aplicabilitatea principiului simetriei actelor juridice în virtutea căruia, dacă licenţa audiovizuală se emite în baza deciziei CNA, şi modificarea licenţei audiovizuale trebuie efectuată în baza unei decizii a CNA.

Este de observat în acest sens faptul că pârâtul a procedat la analizarea solicitării reclamantei din data de 01.02.2016 în temeiul prevederilor art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 504/2002, şi nu în temeiul art. 54 alin. (2) din acelaşi act normativ, cum în mod greşit a apreciat recurenta-reclamantă.

Totodată, din interpretarea art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea audiovizualului se desprinde concluzia că în îndeplinirea atribuţiilor sale Consiliul Naţional al Audiovizualului este autorizat să elibereze licenţe audiovizuale analogice şi digitale, precum şi autorizaţii de retransmisie pentru exploatarea serviciilor de programe de radiodifuziune şi televiziune şi să emită decizii de autorizare audiovizuală, în baza art. 15 alin. (1) din Legea audiovizualului, aşadar, prin vot în condiţiile de cvorum indicate, respectiv în prezenţa a cel puţin 8 membri şi cu votul a cel puţin 6 membri.

Prin urmare, nu poate fi primită alegaţia reclamantei conform căreia, câtă vreme a solicitat Consiliului acordul cu privire la modificarea amplasamentului staţiei de emisie la Păltiniş în conformitate cu procedura stabilită prin protocolul încheiat de CNA cu ANCOM, aviz eliberat de CNA la data de 13.03.2015, nu se poate susţine că a făcut modificările, mutările şi măsurătorile corespunzătoare noilor parametri de emisie cu nerespectarea legii, deoarece procedura votului prevăzută de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 nu are semnificaţia acordului menţionat la art. 54 alin. (2) din acelaşi act normativ, cum în mod greşit interpretează recurenta.

Acordul de principiu eliberat în prealabil de către CNA, subiect de discuţie în cauza de faţă, reprezintă o operaţiune administrativă ce precede procedura în sine de eliberare/modificare a licenţei audiovizuale, reglementată de art. 15 alin. (1) din Legea audiovizualului.

În speţă, pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a emis actul administrativ contestat cu respectarea prevederilor legale, raportat la situaţia de fapt existentă la acel moment. Astfel, în lipsa cererii de modificare a structurii serviciului de programe pentru noua frecvenţă, CNA a analizat documentaţia aferentă solicitării reclamantei de modificare a licenţei audiovizuale acordate serviciului de programe B. din Agnita la Sibiu - Vf. Păltiniş şi a constatat că prin modificarea solicitată ar fi recepţionate aceleaşi programe audiovizuale pe două frecvenţe, având în vedere că B. retransmite în proporţie de 87,5% programele C..

Cât priveşte aplicabilitatea Procedurii privind modificarea unor parametri prevăzuţi atât în licenţa audiovizuală cât şi în licenţa de emisie, procedură cuprinsă la punctul V din Anexa la Protocolul de colaborare dintre CNA şi ANCOM din 28 iunie 2013, este important a se reţine că aceasta vizează situaţia modificării zonei de difuzare din licenţa audiovizuală şi sub acest aspect trebuie făcută distincţie între frecvenţa de difuzare şi zona de difuzare, elemente distincte ale licenţei audiovizuale potrivit art. 54 lit. f) din Legea nr. 504/2002.

Aşadar, pct. 2 al procedurii mai sus amintite stabileşte domeniul de aplicabilitate al acesteia ca fiind modificarea zonei de difuzare din licenţa audiovizuală, în speţă fiind vorba şi despre o modificare a frecvenţei.

Se reţine astfel că singura instituţie abilitată să aprobe eventualele modificări ale licenţei audiovizuale este CNA, iar faptul că recurenta-reclamantă s-a adresat către CNA şi nu către ANCOM pentru modificarea frecvenţei de emisie şi a amplasamentului staţiei de emisie B. din localitatea Agnita 88.5 MHz la Păltiniş confirmă acest aspect şi este în contradicţie cu alegaţiile părţii conform cărora pentru modificările licenţei audiovizuale în ceea ce priveşte amplasamentul şi frecvenţa legea nu prevede supunerea la vot în şedinţele CNA, fiind în sarcina ANCOM-ului.

Potrivit legii, Consiliul este autorizat să analizeze şi să aprecieze în ce măsură o astfel de modificare reprezintă sau nu în fapt o acordare a unei licenţe noi, acordare care poate fi făcută numai în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea audiovizualului. În acest sens se impune a se evidenţia şi punctul de vedere exprimat de către ANCOM în adresa nr. SC-DEASRN - 13408/09.05.2016, potrivit căruia orice schimbare a zonei de difuzare din licenţa audiovizuală, indiferent dacă aceasta se produce cu schimbarea sau nu a frecvenţei de emisie, reprezintă o nouă asignare care se poate concretiza într-o nouă licenţă audiovizuală şi, respectiv, de emisie, fapt pentru care este necesar avizul CNA.

Conform art. 54 alin. (1) lit. j) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, licenţa audiovizuală analogică sau digitală cuprinde printre altele şi frecvenţa/frecvenţele sau canalul/canalele asignate, în cazul licenţei audiovizuale analogice, iar art. 52 alin. (1) din acelaşi act normativ statuează că licenţa audiovizuală analogică sau digitală se eliberează fie în baza unui concurs, în cazul unui serviciu de programe difuzat pe cale radioelectrică terestră, fie în baza unei decizii a Consiliului, în cazul unui serviciu de programe difuzat prin orice tip de reţele de comunicaţii electronice.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că atribuirea unei noi frecvenţe presupune o nouă licenţă audiovizuală care se poate acorda conform regulilor menţionate supra.

Pe de altă parte, art. 51 alin. (1) din Legea audiovizualului statuează că: "Procedura şi condiţiile de eliberare şi modificare a licenţei audiovizuale se stabilesc prin decizie a Consiliului. Solicitanţii au obligaţia să depună declaraţii notariale, emise la momentul solicitării sau modificării licenţei audiovizuale, prin care societatea comercială care solicită acordarea sau modificarea licenţei, precum şi fiecare asociat sau acţionar care deţine o cotă mai mare de 20% din capitalul social ori din drepturile de vot ale unei societăţi titulare de licenţă audiovizuală declară pe propria răspundere dacă este investitor sau acţionar direct ori indirect la alte societăţi comerciale de comunicaţie audiovizuală, cu precizarea procentului deţinut din capitalul social al acestora, precum şi să depună certificate fiscale din care să rezulte că, la data solicitării licenţei audiovizuale, societatea care solicită acordarea sau modificarea licenţei nu înregistrează obligaţii restante la bugetul de stat". În scopul enunţat, Consiliul Naţional al Audiovizualului a adoptat Decizia nr. 277/2013, care reglementează în cuprinsul art. 17 alin. (2), forma în vigoare în perioada de referinţă, procedura de modificare a datelor prevăzute la art. 54 alin. (1) lit. b) şi e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Decizia amintită prevede faptul că radiodifuzorii au obligaţia să aducă la cunoştinţa CNA, în scris, orice modificare apărută în datele cuprinse în licenţa audiovizuală şi că modificări în licenţa audiovizuală pot fi aduse după minimum un an de la începerea difuzării serviciului de programe, prelungirea valabilităţii sau preluarea licenţei audiovizuale.

Din interpretarea cadrului normativ reliefat se desprinde concluzia că prevederile art. 54 alin. (2) din Legea audiovizualului reglementează emiterea unui acord prealabil, de altfel evocat şi de către recurenta-reclamantă, acord ce precede modificarea formatului de principiu al serviciului de programe şi structura programelor, precum şi a datelor de identificare a titularului acesteia şi a celorlalte elemente enunţate în textul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Contrar susţinerilor recurentei, emiterea prealabilă de către C.N.A. a unui acord de principiu nu îl obligă pe acesta la aprobarea modificării licenţei în condiţiile identificării unei soluţii tehnice de către ANCOM, cu atât mai mult că recurenta-reclamantă nu solicitase modificarea structurii serviciului de programe la data emiterii Deciziei contestate în cauză, nr. 186 din 08.03.2016.

În plus, referitor la chestiunea posibilităţii modificării frecvenţei de emisie pe calea solicitării de modificare a licenţei audiovizuale şi a deciziei de autorizare audiovizuală, urmează a se reţine temeinicia apărărilor invocate de intimatul-pârât privind relevanţa prevederilor Directivei-cadru 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, în sensul constatării imposibilităţii acordării unei frecvenţe noi prin modificarea licenţei audiovizuale.

Potrivit paragrafului nr. 19 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice (Directivă-cadru) frecvenţele radio sunt un element esenţial pentru serviciile de comunicaţii electronice radio şi, în măsura în care acestea sunt legate de aceste servicii, ar trebui să fie alocate şi atribuite de către autorităţile naţionale de reglementare conform unui set de obiective şi principii armonizate care să le reglementeze acţiunile, dar şi conform unor criterii obiective, transparente şi nediscriminatorii, ţinând seama de interesele democratice, sociale, lingvistice şi culturale legate de utilizarea frecvenţelor. Alocarea şi atribuirea frecvenţelor radio trebuie gestionate cât mai eficient posibil. Transferul de frecvenţe radio poate fi un mijloc eficient de îmbunătăţire a utilizării spectrului, atât timp cât există garanţii suficiente de protejare a interesului public, în special nevoia de a asigura transparenţa şi supravegherea reglementară a unor astfel de transferuri.

Sub acest aspect, Decizia 676/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare pentru politica spectrului radio în Comunitatea Europeană (Decizia privind spectrul radio) (13) stabileşte un cadru pentru armonizarea frecvenţelor radio, iar acţiunile întreprinse în aplicarea prezentei directive ar trebui să urmărească facilitarea activităţilor întreprinse în aplicarea directivei menţionate anterior.

Totodată, conform art. 5 alin. (2) din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice, atunci când este necesar să se acorde drepturi individuale de utilizare pentru frecvenţe radio şi numere, statele membre acordă aceste drepturi, la cerere, oricărei întreprinderi care furnizează sau foloseşte reţele sau servicii în cadrul autorizaţiei generale, sub rezerva dispoziţiilor articolelor 6, 7 şi 11 alin. (1) litera (c) din prezenta directivă şi a oricăror alte norme care garantează utilizarea eficientă a resurselor în cauză în conformitate cu Directiva 2002/21/CE (directiva-cadru).

De altfel, în reglementarea europeană s-a statuat faptul că, fără a aduce atingere criteriilor şi procedurilor specifice adoptate de statele membre privind acordarea drepturilor de utilizare a frecvenţelor radio furnizorilor de servicii de programe de radio şi de televiziune, în vederea îndeplinirii obiectivelor de interes general în conformitate cu legislaţia comunitară astfel de drepturi de utilizare se acordă prin proceduri deschise, transparente şi nediscriminatorii.

Pe cale de consecinţă, atunci când acordă drepturi de utilizare, statele membre precizează dacă drepturile în cauză pot fi transferate la iniţiativa titularului şi în ce condiţii în cazul frecvenţelor radio, în conformitate cu art. 9 din Directiva 2002/21/CE (directiva-cadru). De asemenea, atunci când statele membre acordă drepturi de utilizare pe o perioadă limitată, durata este adaptată la serviciul în cauză.

Din analiza sistematică a dispoziţiilor legale antereferite rezultă că atribuirea drepturilor individuale de utilizare a frecvenţelor de radio se acordă prin proceduri deschise, nediscriminatorii şi transparente, sens în care legiuitorul român a optat pentru atribuirea frecvenţelor radio pe calea concursului.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că nu este în spiritul reglementărilor europene menţionate supra, ca o nouă frecvenţă radio să fie acordată pe calea modificării licenţei audiovizuale, ci doar pe calea concursului.

Aşadar, şi din această perspectivă se reţine că acordul favorabil exprimat de C.N.A. prin adresa nr. x/13.03.2015 şi aprobarea modificării parametrilor tehnici de către ANCOM, nu obligă C.N.A. la modificarea licenţei audiovizuale în condiţiile în care a constatat că prin schimbarea frecvenţei de emisie şi a amplasamentului staţiei de emisie din localitatea Avrig în Păltiniş, localitate componentă a municipiului Sibiu, ar fi recepţionate aceleaşi programe audiovizuale pe două frecvenţe, ceea ce nu corespunde interesului public, sub acest aspect raţionamentul instanţei de fond fiind corect.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite nici susţinerile recurentei referitoare la existenţa unui refuz nerezonabil din partea pârâtului, care să fie cenzurat pe calea contenciosului administrativ.

În fine, se reţine că sunt nefondate şi criticile aduse sentinţei de fond din perspectiva jurisprudenţei CEDO în referire la drepturile reglementate de art. 6 din Convenţie, întrucât în speţă instanţa nu a făcut decât să aplice legea incidentă în raport de situaţia de fapt stabilită, în acord cu reglementările europene în materie.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În egală măsură, raportat la soluţia ce se va pronunţa cu privire la recursul promovat în cauză, se va menţine soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte capetele de cerere accesorii. De altfel, din lecturarea cererii de recurs rezultă că partea nu a formulat critici sub acest aspect.

Totodată, va fi menţinută soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere privind anularea Deciziei nr. 186/08.03.2016 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea actului constând în admiterea cererii reclamantei de modificare a licenţei audiovizuale nr. R 781/26.06.2007 acordată pentru difuzarea serviciului de programe B. din Agnita, judeţul Sibiu, invocată de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, întrucât cu privire la aceasta părţile nu au formulat recurs.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 289 din 7 decembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.