Entry ban upheld: no humanitarian exception for Serbian businessman with family ties to Romania

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, solicitând cenzurarea refuzului exprimat de pârât în cuprinsul adresei nr. x/04.10.2019, în sensul înlăturării pentru viitor a măsurii interzicerii intrării în România emisă de către acesta.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a învederat că prin adresa Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara - Sectorul Poliţiei de Frontieră Moraviţa a fost informat cu privire la faptul că prin decizia nr. x/05.09.2018 emisă de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră s-a dispus în privinţa sa măsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă de 5 ani, în baza prevederilor art. 1064 alin. (11) coroborate cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. b)1) din O.U.G. nr. 194/2002.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 116 din 26 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la încetarea pentru viitor a măsurii intrării în România, dispusă împotriva sa prin Decizia nr. x/05.09.2018.

Dezvoltând motivul de nelegalitate invocat recurentul-reclamant a susţinut, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a considerentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 1065 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, pe care le-a enunţat.

Astfel, a solicitat să se constate că ipotezele avute în vedere de aceste dispoziţii legale au caracter exemplificativ, nefiind reglementate în mod strict şi limitativ, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă.

Concret, a susţinut că legiuitorul utilizează formularea "...cum ar fi incidenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 82 alin. (1) lit. b)-d), motive umanitare sau atunci când prezenţa străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român" şi că în interpretarea acestor prevederi, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de fond nu ar fi trebuit să analizeze exclusiv ipotezele conţinute de textul de lege incident. Dimpotrivă, aceasta ar fi trebuit să analizeze situaţia dedusă judecăţii şi să interpreteze legea prin raportare la aceasta, constatând că reprezintă o situaţie temeinic justificată.

A mai subliniat faptul că, în condiţiile în care instanţa de fond s-a limitat la analizarea unor ipoteze prezentate de legiuitor doar cu titlu exemplificativ, în loc să aprecieze asupra situaţiei de fapt dintr-o perspectivă exhaustivă a circumstanţelor reale şi personale specifice reclamantului, astfel cum legiuitorul a avut în vedere la edictarea normelor legale incidente, aceasta i-a produs o vătămare semnificativă intereselor procesuale.

În continuare, a prezentat argumente de fapt şi circumstanţele concrete ale situaţiei deduse judecăţii, respectiv aspecte referitoare la situaţia sa profesională şi familială, în susţinerea opiniei potrivit căreia instanţa de fond nu a apreciat în mod corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002, reţinând în mod greşit că situaţia reclamantului nu reprezintă o situaţie temeinic justificată în accepţiunea legii.

Sub acest aspect a arătat că menţinerea măsurii interzicerii intrării sale în România pentru o perioadă de 5 ani, pe lângă sancţiunea pecuniară dispusă prin procesul-verbal de contravenţie, va genera consecinţe grave asupra vieţii sale profesionale şi familiale, evidenţiind faptul că are calitatea de asociat şi administrator al unei societăţi comerciale cu sediul în România, oraşul Timişoara, desfăşurarea activităţii acesteia impunând prezenţa sa constantă în ţară.

Totodată, a arătat că presupusa faptă reţinută în sarcina sa şi care a generat aplicarea sancţiunii dispuse prin Decizia nr. x din 05.09.2018, este singurul incident în care a fost implicat pe parcursul timpului în urma intrării constante în România şi că fiul său minor s-a născut în Timişoara, împreună cu acesta şi cu soţia sa deplasându-se frecvent în România pentru a petrece vacanţele.

Faţă de considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în temeiul art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 ale cărui dispoziţii le-a enunţat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulţumit şi de modalitatea în care instanţa de fond a analizat probatoriile administrate în cauză.

În legătură cu aspectele criticate de recurent se impune a se preciza că modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Astfel, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile ce vizează greşita apreciere şi stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză în aprecierea incidenţei unei situaţii temeinic justificate care ar impune înlăturarea măsurii interzicerii intrării în ţară a reclamantului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Prin urmare, instanţa de control judiciar va proceda la examinarea legalităţii hotărârii recurate prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate de parte, Înalta Curte reţine că reclamantul A., cetăţean de naţionalitate sârbă, a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat cenzurarea refuzului exprimat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră în cuprinsul adresei nr. x/04.10.2019, în sensul înlăturării pentru viitor a măsurii interzicerii intrării sale în România. În cuprinsul adresei menţionate, emisă de Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara - Sectorul Poliţiei de Frontieră Moraviţa, s-a adus la cunoştinţă reclamantului că prin Decizia nr. x/05.09.2018 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră s-a dispus măsura interzicerii intrării sale în România pentru o perioadă de 5 ani, în temeiul art. 1064 alin. (11) coroborat cu art. 8 alin. (2) lit. b)1) din O.U.G. nr. 194/2002.

S-a arătat că prin procesul-verbal de contravenţie nr. x/05.09.2018 emis de Biroul Vamal Moraviţa reclamantul a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 5.000 RON, în temeiul art. 653 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 707/2006, reţinându-se împrejurarea că, în timp ce se deplasa din Serbia spre România cu autoturismul marca x, înmatriculat sub nr. x, la punctul de trecere a frontierei Stamora - Moraviţa, în urma controlului efectuat de inspectorii vamali asupra mijlocului de transport şi asupra bagajelor transportate, a fost descoperită ascunsă şi nedeclarată cantitatea de 300 pachete ţigarete marca x, fără timbru fiscal, în valoare totală de 4.500 RON.

Urmare a celor constatate prin procesul-verbal menţionat, ţinând cont de faptul că reclamantul a încălcat regimul vamal prin introducerea de produse în ţară care ar trebui plasate sub un regim vamal, prin sustragere de la controlul vamal, s-a întocmit nota raport nr. x/05.09.2018 prin care s-a solicitat conducerii Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră instituirea măsurii de interzicere a intrării în România în privinţa reclamantului A. pentru o perioadă de 5 ani începând cu data de 05.09.2018.

Măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani, dispusă prin Decizia nr. x/05.09.2018, a fost contestată de reclamant, contestaţia acestuia fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 1080 din 20.03.2019, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

S-a reţinut că rezultă fără dubiu încălcarea de către reclamant a regimului vamal la intrarea în România prin sustragerea de la controlul vamal a unor bunuri accizabile, astfel de fapte de sustragere de la controlul vamal a unor bunuri accizabile putând avea consecinţe negative dacă nu sunt luate măsuri severe, prin nepermiterea intrării în ţară a străinului pentru o anumită perioadă de timp.

Prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului de înlăturare pentru viitor a măsurii interzicerii intrării sale în România, în temeiul art. 1065 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, invocând în susţinere unele aspecte de natură umanitară.

Potrivit dispoziţiilor art. 1065 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, forma în vigoare în perioada de referinţă, " Instituţia care a dispus o măsură de interzicere a intrării în România cu aplicarea prevederilor art. 1064 alin. (1) - (8) şi (11) poate dispune încetarea acesteia, în baza unei solicitări scrise, în situaţii temeinic justificate, ţinând seama de circumstanţele specifice ale fiecărui caz în parte, cum ar fi incidenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 82 alin. (1) lit. b) -d), motive umanitare sau atunci când prezenţa străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român. La analizarea situaţiei se va lua în calcul dacă străinul a părăsit teritoriul cu respectarea deplină a deciziei de returnare."

Conform art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din actul normativ antereferit, " Măsura returnării nu poate fi dispusă împotriva străinilor aflaţi în oricare dintre următoarele situaţii: b) străinul este părinte al unui minor care are cetăţenia română, dacă minorul se află în întreţinerea acestuia sau dacă există obligaţia plăţii pensiei de întreţinere, obligaţie pe care străinul şi-o îndeplineşte cu regularitate; c) străinul este căsătorit cu un cetăţean român sau cu un străin care are drept de şedere pe termen lung pe teritoriul României; d) străinul a depăşit vârsta de 65 de ani".

Reclamantul a solicitat anularea măsurii dispuse împotriva sa, invocând faptul că se află într-o situaţie temeinic justificată (cum ar fi cazul unui motiv umanitar sau atunci când prezenţa străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român).

Concret, a invocat argumente circumscrise legăturilor socio-profesionale şi personale care îl leagă de România şi de oraşul Timişoara, în contextual împrejurării că se află la prima abatere de acest fel.

Astfel, a arătat că are calitatea de asociat şi administrator al societăţii comerciale D-Balnojan S.R.L. cu sediul social în Timişoara şi că implicarea sa în activitatea firmei este deosebit de activă, având în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate prin intermediul unor birouri notariale din Timişoara, fiind desemnat prin hotărârea AGA să îndeplinească orice activităţi în vederea aducerii la îndeplinire a intereselor firmei privind achiziţionarea de imobile.

Totodată, a susţinut că fiul său minor B. s-a născut în Timişoara şi că pentru întreaga familie oraşul Timişoara are o însemnătate deosebită, prezenţa sa şi a familiei în România fiind constantă atât din considerente profesionale, fiind necesară menţinerea contactului permanent cu autorităţile competente în materie economică şi semnării de contracte aferente obiectului de activitate (comerţ cu ridicata a altor bunuri de uz gospodăresc), cât şi din considerente familiale, având în vedere vacanţele petrecute în România de fiul său alături de prietenii români.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate susţinerile formulate de reclamant, reţinând că împrejurările invocate de acesta nu se regăsesc în niciuna dintre ipotezele expres şi limitativ reglementate de art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, iar legăturile personale şi profesionale care îl leagă pe reclamant de oraşul Timişoara nu se înscriu în ipotezele reglementate de art. 1065 alin. (1) din acelaşi act normativ, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea si aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, criticile recurentului-reclamant vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1065 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România sub aspectul încadrării aspectelor invocate în situaţiile temeinic justificate prevăzute de textul de lege precitat şi ţinând seama de circumstanţele specifice fiecărui caz în parte.

Mai exact, recurentul-reclamant a susţinut că ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1065 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 au caracter exemplificativ, astfel cum rezultă din utilizarea sintagmei "cum ar fi", acestea nefiind reglementate în mod strict şi limitativ, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

A mai susţinut recurentul-reclamant că instanţa de fond s-a limitat să analizeze exclusiv ipotezele reglementate de art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002, pe care le consideră a fi enumerate cu titlu exemplificativ, în loc să aprecieze asupra situaţiei de fapt din perspectiva circumstanţelor reale personale şi profesionale, aşa cum a avut în vedere legiuitorul la edictarea normelor incidente.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat în mod corect ipotezele expuse de textul de lege antereferit şi s-a pronunţat prin raportare la situaţia de fapt a reclamantului în aprecierea incidenţei situaţiei temeinic justificate.

Astfel, în raport de ipotezele reglementate de art. 82 alin. (1) lit. b)-d) din O.U.G. nr. 194/2002, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că prezenţa reclamantului pe teritoriul României nu este necesară în interesul statului român, împrejurarea că acesta este asociat şi administrator al unei societăţi comerciale cu sediul în oraşul Timişoara şi că pentru bunul mers al activităţii economice a acesteia prezenţa sa în ţară este necesară neconstituind o situaţie temeinic justificată, în măsură să determine înlăturarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României.

În acelaşi context, nici analizarea situaţiei personale a reclamantului din această perspectivă nu este de natură a conduce la înlăturarea măsurii dispuse în condiţiile în care raţiunile ce au determinat luarea acestei măsuri se circumscriu sferei interesului public, căruia se impune a i se da prevalenţă în raport cu interesul personal al recurentului şi care excedează unor prezumtive circumstanţe personale ale acestuia, care, în opinia sa, ar fi trebuit reţinute.

În acest sens, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant referitoare la o pretinsă afinitate faţă de oraşul Timişoara, locul naşterii fiului său şi locul în care acesta şi-a petrecut şi doreşte să-şi petreacă vacanţele alături de prietenii români, aceste circumstanţe fiind de ordin personal şi sentimental ce nu reprezintă aspecte umanitare circumscrise situaţiilor temeinic justificate în accepţiunea legii, care să conducă la încetarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României pe o perioadă determinată.

Prin urmare, din interpretarea prevederilor legale incidente cadrului factual stabilit în cauză rezultă că actul normativ ce reglementează regimul străinilor în România permite instituţiei care a instituit măsura interzicerii intrării în România să dispună încetarea acesteia doar în situaţii temeinic justificate, astfel cum acestea au fost enunţate în cuprinsul art. 82 alin. (1) lit. b)-d).

Aşa fiind, nu pot fi primite alegaţiile recurentului-reclamant în sensul că ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1065 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 au caracter exemplificativ, astfel cum rezultă din utilizarea sintagmei "cum ar fi" şi că acestea nu ar fi reglementate în mod strict şi limitativ.

Sub aspectul reliefat Înalta Curte împărtăşeşte raţionamentul judecătorului fondului, potrivit căruia textul de lege menţionat enumeră în mod limitativ aceste circumstanţe care trebuie avute în vedere la aprecierea caracterului temeinic justificat al situaţiei care ar putea fundamenta admiterea unei cereri de încetare a măsurii restrictive, dovadă în acest sens fiind indicarea ipotezelor în mod expres.

Această concluzie se impune şi din perspectiva interpretării literale şi gramaticale a dispoziţiilor art. 1065 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în referire la sintagma "cum ar fi" incidenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 82 alin. (1) lit. b)-d), motive umanitare sau atunci când prezenţa străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român" cu privire la care recurentul-reclamant susţine că ar demonstra caracterul exemplificativ al ipotezelor expuse.

În acest sens, este de observat faptul că interpretarea literală este creată de situaţia în care există concordanţă între formularea textului legal interpretat şi speţa care se încadrează în ipoteza respectivului text de lege şi, prin urmare, nu există motive nici de a extinde şi nici de a restrânge aplicarea dispoziţiei legale în cauză.

De asemenea, interpretarea gramaticală se obţine din aplicarea regulilor gramaticii, ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei sau frazei, de semantica termenilor sau expresiilor utilizate în textul interpretat, de semnele de punctuaţie şi ortografie.

Conform definiţiei dexonline.ro, expresia "cum ar fi" reprezintă o "formulă prin care este anunţată o enumerare, o completare, o lămurire a unei expuneri, explicaţii, relatări".

Interpretând normele legale incidente situaţiei deduse judecăţii în prezenta cauză, prin raportare la considerentele de ordin teoretic expuse, rezultă cu evidenţă că prin utilizarea expresiei menţionate supra legiuitorul a urmărit să lămurească în ce constau acele situaţii temeinic justificate, prevăzându-le în mod expres şi limitativ în cuprinsul textului legal, aspectele invocate de reclamant pretins a constitui situaţii temeinic justificate, precum şi circumstanţele personale şi profesionale ale acestuia neregăsindu-se în cuprinsul normelor legale respective.

Cât priveşte susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia ar fi singurul incident cu care s-a confruntat pe parcursul timpului în numeroasele sale intrări în România, Înalta Curte reţine că nici aceasta nu poate fi primită în justificarea solicitării de înlăturare a măsurii interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani începând din data de 05.09.2018.

Potrivit Deciziei nr. x/05.09.2018 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, temeiul dispunerii măsurii interzicerii intrării în România în privinţa reclamantului l-au constituit dispoziţiile art. 1064 alin. (11) coroborate cu dispoziţiile art. 8 alin. (2), lit. b)1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

În art. 1063 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, legiuitorul a statuat că "Interzicerea intrării în România se dispune, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, de Inspectoratul General pentru Imigrări sau de organele poliţiei de frontieră şi în situaţia în care străinul nu a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare, precum şi împotriva străinilor prevăzuţi la art. 8 alin. (1) lit. b)- d) şi art. 8 alin. (2) lit. a)-b1) sau care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. h)."

Art. 8 alin. (2) lit. b)1) din acelaşi act normativ, prevede:

"Organele poliţiei de frontieră pot să nu permită intrarea străinilor pe teritoriul statului român şi în următoarele situaţii: . . . . . . . . . .b1) au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau, după caz, la intrarea pe teritoriul României, au încălcat regimul vamal ori au trecut sau au încercat să treacă ilegal frontiera de stat a României."

Totodată, art. 1064 alin. (11) din actul normativ antereferit prevede:

"În cazul străinilor prevăzuţi la art. 8 alin. (2) lit. a) - b1) sau care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. h), durata interdicţiei de intrare este de 5 ani."

În contextul normativ evidenţiat, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant referitoare la nivelul redus al gravităţii faptei sale, respectiv că este singurul incident în care a fost implicat, întrucât din lecturarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că legiuitorul nu a condiţionat dispunerea măsurii nepermiterii intrării în România de gradul de vinovăţie al faptei prin care a fost încălcat regimul vamal al României.

Prin urmare, câtă vreme s-a reţinut cu caracter definitiv că pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a luat măsura restrictivă împotriva reclamantului cu respectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 (sentinţa civilă nr. 1080 din data de 20.03.2019), nefiind constatată nelegalitatea Deciziei nr. x/05.09.2018 prin care s-a dispus faţă de acesta măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani prin raportare la fapta reţinută în sarcina sa, nu se poate susţine cu suficient temei că împrejurarea existenţei unui singur incident de această natură ar putea conduce la obţinerea unei soluţii favorabile în prezentul demers judiciar.

De altfel, obiectul prezentului litigiu nu vizează verificarea legalităţii actului administrativ prin care s-a dispus măsura restrictivă, chestiunea legalităţii acesteia fiind deja tranşată în cadrul litigiului anterior, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1080/20.03.2019 în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate în ceea ce priveşte actul administrativ contestat, şi anume refuzul exprimat de autoritatea pârâtă prin adresa nr. x din 04.10.2019, argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să conducă la casarea hotărârii instanţei de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 116 din 26 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.