Inadmissibility of administrative challenge to refusal to initiate disciplinary proceedings against court executor

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (CEJCAB), anularea adresei Ministerului Justiţiei nr. x din 12.12.2016, adresei CEJCAB nr. x/14.12.2016, adresei Ministerului Justiţiei nr. 72983/612/E din 28.10.2016 şi adresei CEJCAB nr. x/17.10.2016 prin care pârâtele au refuzat să exercite acţiunea în răspundere disciplinară faţă de executorul judecătoresc B..

A solicitat, în principal, atragerea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc B. şi aplicarea sancţiunii disciplinare a excluderii din profesie, conform art. 49 din Legea nr. 188/2000, în raport cu gravitatea deosebită a faptelor, a caracterului lor intenţionat, sistematic şi repetitiv, de natură să aducă atingere serioasă principiilor fundamentale ale procesului, drepturilor elementare şi intereselor legitime ale părţilor în proces, probităţii profesionale cât şi prestigiului profesiei de executor judecătoresc, precum şi funcţionalităţii, securităţii şi încrederii în sistemul de justiţie.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor să procedeze la exercitarea acţiunii în răspundere disciplinară a executorului judecătoresc B. şi la cercetarea faptelor acestuia în cadrul Consiliului de Disciplină al CEJCAB privind atragerea răspunderii sale disciplinare sau luarea oricăror alte măsuri de îndreptare sau prevenţie efective în raport cu dosarele execuţionale menţionate.

Prin întâmpinările formulate în faţa instanţei de fond, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

2. Soluţia pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2006 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâţii să procedeze la exercitarea acţiunii disciplinare şi la sesizarea Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti cu privire la domnul executor judecătoresc B..

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că - în raport cu dispoziţiile legale incidente, cu conţinutul cererii de chemare în judecată, precum şi cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în contencios administrativ este neîntemeiată, în realitate fiind vorba de un act administrativ asimilat, în forma refuzului nejustificat, constând în manifestarea cu exces de putere de către o autoritate publică a voinţei de a nu soluţiona cererea unei persoane, astfel cum este definit termenul în conţinutul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a arătat că refuzul pârâţilor este nejustificat, fiind rodul depăşirii marjei de apreciere asupra posibilităţii lor de a sesiza Consiliul de disciplină, faţă de faptele concrete sesizate de către reclamantă, de actele pe care s-a fundamentat această sesizare şi prin raportare la modul sumar în care, în şedinţa Colegiului Director din data de 06.10.2016, a fost analizată această petiţie. având în vedere modul în care a fost soluţionată solicitarea reclamantei de sesizare a Consiliului de disciplină, modul lapidar de motivare şi analiză, coroborat cu multitudinea de aspecte neverificate, conduce la ideea unui refuz nejustificat al acestei autorităţi de a sesiza Consiliul de disciplină, singura autoritate competentă în a se pronunţa, în cadrul unei proceduri disciplinare, asupra existenţei abaterilor, prin neanalizarea tuturor faptelor din punct de vedere al calificării lor ca fiind indicii de natură a conduce la formularea acţiunii disciplinare, pârâtul a dat dovadă de exces de putere, manifestându-şi un drept de apreciere cu încălcarea dreptului reclamantei de a primi o soluţionare la solicitarea sa de verificare a tuturor aspectelor de nelegalitate săvârşite de d-l executor judecătoresc de către organismul competent.

Instanţa de fond a mai arătat că adresa Ministerului Justiţiei nr. 72983/612/E din 28.10.2016, prin care s-a comunicat reclamantei că, urmare a verificărilor efectuate, s-a constatat nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 47 din Legea nr. 188/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc, cuprinde rezultatul unor verificări efectuate de Corpul de Control al Ministrului Justiţiei, conchizându-se că majoritatea covârşitoare a actelor de executare au fost efectuate în anul 2013, faţă de care s-a prescris dreptul de exercitare a acţiunii disciplinare, cu excepţia unor acte de executare cu privire la două popriri redactate în perioada 2014-2016, iar legalitatea actelor de executare este supusă controlului instanţelor judecătoreşti pe calea contestaţiei la executare.

A apreciat judecătorul fondului că refuzul este nejustificat, pe de o parte, pentru că, nesupunând analizei Comisiei de disciplină dacă exercitarea acţiunii disciplinare este prescrisă, pârâtul nu a arătat concret modul în care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie al răspunderii disciplinare, apreciind cu caracter general că pentru "majoritatea covârşitoare" a actelor acţiunea ar fi prescrisă, neindicând un termen de prescripţie, prevăzut de lege, momentul de început şi de împlinire a unui asemenea termen, nu analizează în nici un fel aspectul disciplinar al repetării unor cereri de executare silită şi înfiinţării unor popriri, despre care acceptă ideea că nu ar fi prescrise însă nu arată motivul pentru care nu constituie temei pentru sesizarea Comisiei de disciplină.

De asemenea, a concluzionat cu caracter general că exercitarea controlului de legalitate asupra actelor de executare silită se face de către instanţă pe calea contestaţiei la executare, însă reclamanta nu a sesizat pârâtele pentru a constata nelegalitatea unor acte de executare, ci pentru verificarea unor fapte cu caracter disciplinar care se desprind tocmai din încheierea unor asemenea acte, indiferent dacă s-a exercitat sau nu o contestaţie la executare sau ar fi fost anulate sau nu actele de instanţa de judecată.

3. Căile de atac exercitate

Împotriva acestei sentinţe au formulat recursuri pârâţii Ministerul Justiţiei şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cererea sa de recurs, recurentul pârât Ministerul Justiţiei a susţinut, în esenţă, că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, instanţa de fond în mod greşit respingând excepţia inadmisibilităţii, reţinând existenţa unui act administrativ asimilat, în forma refuzului nejustificat, apreciind că adresele contestate sunt forma explicită de manifestare a refuzului pârâţilor de a exercita acţiunea disciplinară, nu doar răspunsul la petiţia formulată de reclamantă.

A susţinut că cele două adrese ale Ministerului Justiţiei sunt acte de control şi nu au caracteristicile unui act administrativ, întrucât nu dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, ci cuprind doar anumite constatări ale organelor de control, fiind acte premergătoare emiterii unui act administrativ.

Astfel, răspunsurile formulate de Corpul de Control al Ministrului în urma verificărilor efectuate în cadrul controlului administrativ al activităţii executorilor judecătoreşti în baza Legii nr. 188/200 nu sunt şi nu pot fi asimilate unor acte administrative care să poată face obiectul unor acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

În susţinerea celor arătate a invocat recurentul decizia nr. 341/2008 a instanţei supreme, susţinând că, similar situaţiei magistraţilor, răspunderea disciplinară a executorilor judecătoreşti este reglementată printr-o procedură specială, prevăzută de Legea nr. 188/2000 şi OMJ nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, astfel că adresa prin care s-a comunicat reclamantei că, în urma verificărilor, nu se impune exercitarea acţiunii disciplinare, nu are caracterul unui act administrativ şi nu poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.

Nu se poate susţine că ar fi vorba de un refuz nejustificat, atât timp cât aspectele sesizate de reclamantă au făcut obiectul unor verificări efectuate de Corpul de Control al Ministrului, în urma acestor verificări comunicându-i-se faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Trecând peste excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond în mod greşit a obligat pârâţii la exercitarea acţiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc B., încălcând astfel normele de drept care dau acest atribut nu instanţei judecătoreşti, ci ministrului justiţiei sau colegiului director al camerei.

A invocat recurentul prevderile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precizând că dreptul atribuit de lege de a exercita acţiunea disciplinară cuprinde în conţinutul său şi posibilitatea oferită de legiuitor titularului dreptului de a aprecia asupra existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unor fapte care ar putea constitui abateri disciplinare şi, pe cale de consecinţă, asupra necesităţii şi oportunităţii exercitării acţiunii disciplinare.

Instanţa de fond a reţinut că refuzul pârâţilor este nejustificat, fiind rodul depăşirii marjei de apreciere asupra posibilităţii avute de aceştia de a sesiza Consiliul de disciplină, în raport cu faptele concrete sesizate de reclamantă.

Or, în cuprinsul adresei nr. x/28.10.2016 s-a menţionat că majoritatea actelor de executare au fost efectuate în cursul anului 2013 şi că în privinţa acestora nu mai este posibilă exercitarea acţiunii disciplinare raportat la dispoziţiile art. 60 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, fiind citat acest text de lege.

Prin urmare, cu privire la actele de executare efectuate în anul 2013, în mod corect acestea nu au mai fost analizate, atât timp cât acţiunea disciplinară nu mai putea fi exercitată, iar în privinţa actelor de executare efectuate în perioada 2014-2016 acestea au fost analizate, constatându-se că acestea nu au produs consecinţe prin conţinutul lor ori din cauza necomunicării către destinatar, motiv pentru care s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

A invocat recurentul jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acord cu care, atunci când organul administrativ, în virtutea puterii sale de apreciere, optează pentru o anumită soluţie, raportarea se face la lege.

Or, în speţă, decizia de a nu se exercita acţiunea disciplinară a fost justificată din punct de vedere legal, nefiind vorba de un refuz nejustificat care ar fi rodul depăşirii marjei de apreciere asupra posibilităţii avute de pârâţi de a sesiza Consiliul de disciplină, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.

În plus, potrivit art. 67 alin. (2) din OMJ nr. 210/2001, în cazul exercitării acţiunii disciplinare, cercetarea prealabilă este obligatorie şi se efectuează de inspectori de specialitate din Ministerul Justiţiei sau de colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

În apărare, intimata reclamantă a arătat în esenţă, că a sesizat recurenţii cu 10 fapte de abatere disciplinară foarte grave săvârşite de executorul judecătoresc B., însă aceştia nu au luat măsurile legale în vederea exercitării acţiunii disciplinare, putându-se observa modalitatea părtinitoare cu care au fost analizate faptele indicate.

A arătat detaliat faptele sesizate şi a susţinut că, prin acest refuz, practic executorul judecătoresc este exonerat de orice răspundere profesională, în timp ce intimata este prejudiciată.

A precizat că refuzul recurenţilor de a exercita acţiunea disciplinară contravine prevederilor art. 4, 28, 48 şi 62 din Legea nr. 188/2000.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

III.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, urmând a răspunde prin considerente unice motivelor comune de recurs, care vor fi analizate grupat, având în vedere următoarele:

O primă critică comună învederată prin cererile de recurs formulate de pârâtul Ministerului Justiţiei şi de pârâta Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin Preşedintele Colegiului Director vizează modul greşit de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 554/2001 a contenciosului administrativ, referitoare la actul administrativ asimilat şi la excesul de putere.

Această critică este fondată.

Astfel, din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond a rezultat că intimata reclamantă a adresat recurentului Ministerul Justiţiei o petiţie prin care a solicitat acestuia să exercite acţiunea în răspundere disciplinară faţă de executorul judecătoresc B. pentru cel puţin 10 fapte de abateri disciplinare şi de la legislaţia profesională, care în opinia sa erau - fiecare în parte - suficiente pentru angajarea răspunderii disciplinare.

Recurenta pârâtă Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti căreia i-a fost transmisă petiţia mai sus menţionată, spre competentă soluţionare, a transmis ministerului de resort că, după analiza petiţiei în şedinţa Colegiului Director din data de 06.10.2016, nu s-au constatat aspecte ale unei abateri disciplinare.

Ulterior, prin adresa recurentului Ministerul Justiţiei din 28.10.2016, i s-a comunicat intimatei reclamante că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 47 din Legea nr. 188/2000 care să poată fi reţinută în sarcina executorului judecătoresc în discuţie.

Intimata reclamantă a revenit cu cereri la ambii recurenţii solicitând revenirea asupra refuzului de a demara acţiunea disciplinară şi sesizarea Consiliului de Disciplină al CEJCAB.

Aceste solicitări au fost clasate, potrivit legii, intimatei transmiţându-i-se răspunsuri în acest sens.

Adresele de răspuns la petiţii nu reprezintă acte administrative propriu-zise sau asimilate în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) sau alin. (2) din Legea nr. 554/204, pentru că nu dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice şi nici nu reprezintă un refuz de soluţionare a petiţiei (ci modalitatea de rezolvare a acesteia), neputând face deci obiectul principal al acţiunii în contencios administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 8 din lege.

Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de recurenţii pârâţi.

Chiar dacă aceste adrese de răspuns - care reprezintă soluţionarea însăşi a petiţiei intimatei reclamante, iar nu refuzul de a o soluţiona - reflectă opţiunea recurenţilor de a nu exercita acţiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc, ele nu devin acte administrative asimilate, judecătorul fondului punând în mod eronat semnul egalităţii între refuzul de soluţionare a unei cereri, la care se referă art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ şi soluţionarea nefavorabilă pentru petent a acesteia.

Pe de altă parte, solicitările subsidiare ale intimatei reclamante adresate instanţei de judecată privind atragerea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc B. şi aplicarea sancţiunii disciplinare a excluderii din profesie sunt inadmisibile, întrucât competenţa în acest sens revine pârâţilor, potrivit legii speciale, instanţa de contencios administrativ putând efectua doar controlul de legalitate al unei eventuale hotărâri a Consiliului de disciplină emise în procedura disciplinară.

A doua critică invocată de ambii recurenţi se referă la încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 188/2000 privind activitatea executorilor judecătoreşti şi ale Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.

Şi această critică este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 28 din Legea nr. 188/2000, "Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti are următoarele atribuţii principale: a) rezolvă plângerile părţilor împotriva executorilor judecătoreşti şi executorilor judecătoreşti stagiari, luând măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoştinţa Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti; (...)."

Totodată, în conformitate cu art. 48 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani. (...). (6) Procedura judecării abaterilor disciplinare se stabileşte prin regulamentul de aplicare a prezentei legi."

Or, potrivit art. 67 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, "(1) Titularul acţiunii disciplinare este ministrul justiţiei sau colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti. (2) În cazul exercitării acţiunii disciplinare, cercetarea prealabilă este obligatorie şi se efectuează de inspectori de specialitate din Ministerul Justiţiei sau de colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti.

De asemenea, în conformitate cu art. 70 din ordinul mai sus menţionat, "Dacă se constată că executorul judecătoresc cercetat a săvârşit una dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 44 din lege, ministrul justiţiei sau colegiul director sesizează Consiliul de disciplină."

În acest context legal, Înalta Curte nu împărtăşeşte considerentele instanţei de fond în ceea ce priveşte excesul de putere şi caracterul nejustificat al refuzului recurenţilor pârâţi de a exercita acţiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc vizat.

Astfel, este adevărat că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Niciuna dintre aceste situaţii nu este însă incidentă în cauză.

Astfel, aşa cum am expus mai sus, la dosar au fost depuse adresele de răspuns la petiţia intimatei reclamante, formulate în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 28 lit. a) din Legea nr. 188/2000.

De asemenea, Înalta Curte constată că - deşi a făcut referire expresă la prevederile art. 28 şi art. 48 din Legea nr. 188/2000 - instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a acestora, considerând fără temei că analiza celor două entităţi a fost una "superficială" şi că, în cauză, se impune exercitarea acţiunii disciplinare.

Or, din actele dosarului reiese că adresa de înaintare de la Ministerul Justiţiei şi petiţia intimatei reclamante au fost înregistrate la Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sub nr. x/31.08.2016, petiţia fiind analizată în şedinţa din 15.09.2016, când Colegiul director al CEJCAB a apreciat necesară audierea executorului judecătoresc B. pentru furnizarea de lămuriri în legătura cu activitatea depusă în dosarele execuţionale în discuţie, în acest scop stabilindu-se o nouă şedinţă la data de 06.10.2016.

În această din urmă şedinţă, după ascultarea executorului judecătoresc, verificarea actelor de executare emise şi pretinselor încălcări ale legii sesizate prin petiţie, Colegiul director a reţinut că activitatea îndeplinită în respectivele dosare de executare silită nu se circumscrie niciunei fapte care să poată fi calificată ca abatere disciplinară.

Constatările rezultate din verificările efectuate asupra activităţii desfăşurate de executorul judecătoresc vizat în dosarele de executare menţionate în petiţie, împreună cu copia certificată a dosarelor de executare, nota de relaţii întocmită de executorul judecătoresc şi cu punctul de vedere al Colegiului director al CEJCAB, au fost înaintate ministrului justiţiei, în conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr. 188/2000 şi ale art. 106 din Regulamentul de punere în aplicare a legii.

Or, nici ministrul justiţiei, având la dispoziţie întreaga documentaţie, nu a apreciat că se impune exercitarea acţiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc.

Prin urmare, contrar susţinerilor intimatei reclamante referitoare la încălcarea art. 4, art. 28 şi art. 48 din Legea nr. 188/2000 şi însuşite întocmai de instanţa de fond, Înalta Curte constată că nu se verifică în speţă o astfel de încălcare şi nici incidenţa unui exces de putere în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ, neexistând indicii că cele două autorităţi publice recurente pârâte şi-ar fi exercitat dreptul de apreciere prin încălcarea limitelor competenţelor legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 8 Obiectul acţiunii judiciare din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Totodată, art. 18 stipulează cu privire la soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ, astfel: "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă."

În speţă, Înalta Curte constată că petiţia intimatei reclamante a fost efectiv analizată în şedinţa Colegiului Director din data de 06.10.2016 şi că, în raport cu prevederile legale mai sus menţionate, în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, aceasta putea să cenzureze doar eventualul refuz al autorităţii de a soluţiona petiţia, iar nu să impună soluţionarea acesteia într-un anumit sens, astfel cum a solicitat intimata reclamantă nemulţumită de rezultatul cercetării prealabile.

Cu toate acestea, fără vreun temei legal, imixtionând în atribuţiile conferite de lege ministrului justiţiei şi, respectiv, Colegiului director al Camerei Executorilor Judecătoreşti, judecătorul fondului a procedat la o apreciere calitativă a verificărilor şi soluţiei date de recurenţii pârâţi petiţiei formulate de intimată şi a considerat că neexercitarea acţiunii disciplinare de către cei îndrituiţi constituie un refuz nejustificat, dispunând direct obligarea acestora să exercite acţiunea disciplinară şi să sesizeze consiliul de disciplină.

Or, aşa cum Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa, este greşit a considera că instanţa de judecată poate hotărî în locul autorităţii publice competente oportunitatea măsurilor lăsate la aprecierea acesteia, întrucât o astfel de interpretare conduce implicit la eludarea întregii proceduri disciplinare şi, mai ales, la o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 62 din Legea nr. 188/2000, referitoare la controlul profesional care se exercită de Ministerul Justiţiei, prin inspectori generali de specialitate, şi de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, prin consiliul său de conducere, Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în prezenta cauză, este pusă în discuţie modalitatea de soluţionare a unei sesizări privind pretinse abateri disciplinare, pentru a căror cercetare şi sancţionare legea şi regulamentul prevăd competenţe şi, respectiv, proceduri distincte.

În sfârşit, în ceea ce priveşte susţinerea intimatei reclamante în sensul că modul în care s-a soluţionat petiţia sa ar asigura protejarea executorului judecătoresc împotriva oricărei răspunderi, trebuie reamintite mijloacele procedurale judiciare specifice executării silite pe care partea din dosarul execuţional le are la îndemână, precum şi prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, care dispun "Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale."

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale şi regulamentare la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă.

III.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2006 din 26 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.