State aid scheme for energy-intensive consumers: effective date of green certificate exemption and admissibility of concurrent direct and indirect review of administrative acts

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Guvernul României, şi cu intervenienţii Ministerul Economiei şi societatea B. S.R.L. a solicitat anularea Ordinului nr. 5/2016 emis de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, anularea H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului produs societăţii, în cuantum de 3.486.029 RON, precum şi la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 17 din 10 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia tardivităţii cu privire la capătul de cerere privind anularea Ordinului ANRE nr. 5/2016, fost respins acest petit ca tardiv formulat şi a fost disjunsă cauza cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind anularea H.G. nr. 113/2016 şi a excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, dispunându-se formarea unui alt dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1165 din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. şi intervenienta accesorie B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Economiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din 14 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 1165 din 13 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în baza cărora a solicitat casarea celor două hotărâri şi rejudecarea cauzei în fond, în sensul anulării H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, admiterea excepţiei de nelegalitate a Ordinului ANRE nr. 5/2016, obligarea intimaţilor-pârâţi Guvernul României şi Ministerul Economiei la repararea prejudiciului produs societăţii în cuantum de 3.486.029 RON, precum şi la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea demersului judiciar.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menţionate, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în privinţa celor două hotărâri recurate:

Încheierea prin care excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă, a fost motivată succint, fără prezentarea motivelor pentru care s-au înlăturat argumentele părţilor.

În ceea ce priveşte motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de nelegalitate, în sensul că reclamanta a supus controlului de legalitate acelaşi act administrativ atât pe cale directă şi pe cale de excepţie, instanţa de fond s-a limitat la a menţiona această concluzie, fără a motiva în drept şi în fapt.

Referitor la motivul de respingere a excepţiei de nelegalitate, în sensul că de Ordinul nr. 5/2016 nu depinde soluţionarea litigiului pe fond, instanţa de fond a precizat doar că acţiunea în anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016, fără a analiza, legătura de cauzalitate dintre acestea şi fără a lua în considerare efectele produse de intrarea în vigoare a celor două acte administrative.

Sentinţa civilă recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, din simpla lectură a acesteia rezultând că nu toate argumentele aduse în discuţie de către părţi au fost analizate şi respinse în mod argumentat de către prima instanţă.

În acest sens, în considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a omis să analizeze următoarele critici: reducerea perioadei de valabilitate a schemei de ajutor de stat aprobată de către Comisia Europeană de la 10 ani la 9,5 ani; modificarea perioadei de aplicare a schemei de ajutor; prejudiciul produs ca urmare a întârzierii emiterii acordului de exceptare.

Încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2017 reflectă o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Introducerea acţiunii de anulare nu exclude invocarea excepţiei de nelegalitate în cadrul dosarului disjuns (în care instanţa nu mai era investită, prin cerere principală, cu anularea acestuia).

În cadrul actualului dosar (rezultat după disjungere), instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea cererii principale având ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 şi a excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016. Dosarul disjuns nu presupunea şi analiza unei cereri principale de anulare a acestui ordin şi prin urmare, nu a existat niciun moment o invocare concomitentă a argumentelor împotriva Ordinului nr. 5/2016 atât pe cale principală, cât şi pe calea excepţiei de nelegalitate.

Totodată, există o legătură de cauzalitate între emiterea Ordinului nr. 5/2016 şi emiterea H.G. nr. 113/2016. Astfel, Ordinul nr. 5/2016 vine în completarea reglementării cuprinse în H.G. nr. 495/2014 şi stabileşte cota de obligatorie de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015.

Deşi în preambulul Ordinului nr. 5/2016 este menţionată doar H.G. nr. 495/2014, această reglementare include şi modificările sale ulterioare publicării în Monitorul Oficial. Or, H.G. nr. 495/2014 fiind modificată prin H.G. nr. 113/2016, care instituie regula de recunoaştere a exceptării numai de la momentul emiterii acordului, ajunge să producă efecte în mod direct şi în ceea ce priveşte conţinutul Ordinului nr. 5/2016.

Sentinţa civilă recurată reflectă aplicarea în mod greşit a normelor de drept material.

Raportat la faptul că dreptul de exceptare al A. S.A. a fost recunoscut la data de 03.06.2015, anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 113/2016 şi a Ordinului nr. 5/2016, rezultă că societatea a dobândit dreptul de exceptare conform dispoziţiilor art. 3 din H.G. nr. 495/2014, în varianta sa nemodificată prin H.G. nr. 113/2016.

Actul administrativ contestat contravine drepturilor deja recunoscute societăţii prin actele administrative, având în vedere că faţă de succesiunea reglementărilor emise, dreptul de exceptare al A. S.A. s-a născut o dată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 495/2014 în condiţiile reglementate prin forma în vigoare la data publicării, respectiv "începând cu anul în care a fost obţinut acordul de exceptare". Formularea conduce în mod direct la concluzia că operatorii economici sunt exceptaţi de la plata contravalorii certificatelor verzi începând cu data de 1 ianuarie a anului în care au obţinut acordul de exceptare, această fiind şi reglementarea necesar a fi aplicată în raport de A. S.A.

Dacă ANRE şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a acorda un răspuns la cererea A. S.A. în termenul prevăzut legal, societatea ar fi beneficiat de exceptare chiar şi în condiţiile impuse prin actul administrativ contestat, deoarece A. S.A. şi-a îndeplinit toate obligaţiile impuse în sarcina sa anterior anului 2015, prin depunerea cererii de emitere a acordului în data de 16.12.2014.

Deşi prin sentinţa recurată se reţine că autoritatea pârâtă a făcut dovada că analiza dosarelor, inclusiv al reclamantei, a presupus clarificări solicitate Comisiei Europene, în lipsa documentelor care certifică motivul neimputabil ANRE pentru nesoluţionarea cererii, susţinerile în acest sens trebuie să fie considerate nedovedite.

Mai mult, în temeiul pct. 27 din Decizia Comisiei Europene, ANRE avea posibilitatea ca în termenul de 30 de zile de la data înregistrării cererii să trimită solicitanţilor fie aprobarea exceptării, fie o notificare prin care să precizeze că cererea este incompletă, fie o scrisoare de respingere a cererii. Or, ANRE nu a uzat de posibilitatea de a comunica societăţii reclamante posibilele probleme intervenite ca urmare a formulării acestei cereri, ci a întârziat emiterea acordului de exceptare din motive imputabile exclusiv acesteia.

Totodată, exceptarea nu poate funcţiona decât prin raportare la o cotă anuală obligatorie. Referirile la anul calendaristic, ca interval de referinţă, sunt uzuale în această materie având în vedere că atât cota de certificate verzi, cât şi datele pe baza cărora se calculează electro-intensitatea consumatorilor exceptaţi se bazează, ca intervale de referinţă, tot pe anul calendaristic.

În plus, toate elementele care stau la baza analizării dosarului de exceptare au ca referinţă anul întreg, aspect care confirmă încă o dată că, în situaţia obţinerii acordului, exceptarea trebuie să producă efecte tot cu privire la cota anuală, iar nu la o cotă corespunzătoare intervalului din an ulterior emiterii acordului.

Mai mult, Legea nr. 220/2008, care reglementează schema de sprijin a energiei produse din surse regenerabile, face vorbire despre cote anuale. Chiar atunci când defineşte întreg mecanismul de funcţionare a schemei de sprijin, Legea nr. 220/2008 precizează că este vorba despre un sistem de cote obligatorii, mecanism ce presupune "aplicarea cotelor anuale obligatorii de achiziţie certificate verzi" (art. 2 lit. y).

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă. Intimata-pârâtă a învederat că hotărârile recurate sunt motivate şi în mod corect instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, ca inadmisibilă.

4.2. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat. În ceea ce priveşte cererea recurentei-reclamante având ca obiect plata despăgubirilor, intimatul-pârât Guvernul României a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, apreciind că solicitarea de acordare a despăgubirilor reprezintă un petit distinct în raport de acţiunea în anulare a H.G. nr. 113/2016.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2017 şi sentinţa civilă nr. 1165 din 13 martie 2018, criticate prin prezentul recurs, satisfac cerinţele instituite de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în conţinutul hotărârilor atacate regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată, fiind examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi.

Astfel, încheierea recurată cuprinde în motivare argumentele care au fundamentat soluţia adoptată în privinţa excepţiei de nelegalitate, judecătorul fondului explicând raţionamentul pe baza căruia a reţinut că excepţia în discuţie este inadmisibilă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond a examinat efectiv susţinerile formulate de părţi pe parcursul procesului şi a expus în mod concis şi clar argumentele pentru care a considerat inadmisibilă excepţia de nelegalitate, în raport de conţinutul încheierii recurate neputându-se reţine o analiză superficială a motivelor invocate pe calea excepţiei de nelegalitate.

Aceleaşi consideraţii sub aspectul motivării urmează a se reţine şi în ceea ce priveşte sentinţa civilă recurată, din parcurgerea considerentelor acesteia rezultând că judecătorul fondului a prezentat explicit argumentele care l-au determinat să respingă acţiunea formulată de reclamantă, aceste argumente, expuse în mod logic şi gradual, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În aceste condiţii, împrejurarea că prima instanţă nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de reclamantă sau a grupat şi structurat aceste susţineri în raport de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinţei atacate.

Instanţa de control judiciar constată că motivarea clară şi accesibilă a celor două hotărâri recurate răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 13 martie 2007, pronunţată în cauza Gheorghe contra României).

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Examinând, cu prioritate, condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanta a supus controlului de legalitate Ordinul ANRE nr. 5/2016 atât pe cale directă, în cadrul procesului având ca obiect anularea acestui ordin, cât şi pe calea excepţiei de nelegalitate, demers judiciar care este inadmisibil.

Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului se constată că prin sentinţa civilă nr. 17 din 10 ianuarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca tardiv capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 5/2016, formulat de reclamanta A. S.A. şi intervenienta accesorie B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediu de Afaceri, a disjuns cauza cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind anularea H.G. nr. 113/2016 şi excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, dispunând formarea unui dosar separat cu acest obiect, care ulterior a fost înregistrat sub nr. x/2017.

În raport de principiul electa una via non datur recursus ad alteram, se reţine că verificarea legalităţii Ordinului nr. 5/2016 pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiaşi ordin, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actului administrativ contestat excluzându-se reciproc (în acest sens este jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, exemplificată prin decizia nr. 2708/2012).

Împrejurarea că în prezenta cauză, formată în urma disjungerii din dosarul nr. x/2016, instanţa de judecată a fost învestită cu excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016 şi cu acţiunea în anulare a H.G. nr. 113/2016, nu este de natură a conduce la o concluzie contrară celor reţinute anterior, având în vedere că recurenta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016 în cadrul dosarului nr. x/2016, care a avut ca obiect cererea în anulare a aceluiaşi ordin, criticile de nelegalitate în privinţa acestui act administrativ fiind invocate concomitent, atât pe cale principală, cât şi pe calea excepţiei de nelegalitate.

În concluzie, examinarea Ordinului nr. 5/2016 pe cale directă exclude controlul judecătoresc al acestui act administrativ pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceleiaşi persoane reclamante.

Procedând în continuare la examinarea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că soluţionarea capătului de cerere având ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016, contestat pe calea excepţiei de nelegalitate.

Astfel, Ordinul nr. 5/2016 nu este emis în temeiul H.G. nr. 113/2016, ci în baza dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2004, art. 4 alin. (9) din Legea nr. 220/2008, precum şi a prevederilor art. 25 şi art. 26 din Metodologia aprobată prin Ordinul ANRE nr. 101/2015.

Prin H.G. nr. 113/2016 a avut loc o modificare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2004, care iniţial prevedeau că exceptarea se aplică la cota obligatorie de achiziţie de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în care a fost obţinut acordul de exceptare. Conform modificărilor aduse acestor dispoziţii prin intermediul H.G. nr. 113/2016, exceptarea se aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat.

Prin Ordinul ANRE nr. 5/2016 s-a stabilit cota finală obligatorie de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015, luându-se în calcul un consum exceptat raportat la datele acordurilor de exceptare emise în primul an de implementare a schemei de sprijin.

În contextul evidenţiat, se reţine că soluţionarea capătului de cerere având ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016.

În ceea ce priveşte cererea în anulare a H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2004, soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, în sensul că exceptarea de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de la data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat, nu poate fi apreciată ca fiind contrară principiului neretroactivităţii legii.

Această modificare legislativă are doar rolul de a preciza momentul de la care se va aplica exceptarea, fiind vorba despre data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat.

În conţinutul H.G. nr. 495/2014 sunt reglementate regulile procedurale pentru acordarea ajutorului de stat, precum şi condiţiile pe care pe care trebuie să le îndeplinească solicitanţii. Ca atare, doar în urma verificării îndeplinirii acestor condiţii şi criterii de eligibilitate de către autoritatea competentă, se procedează la acordarea ajutorului de stat aflat în discuţie.

Rezultă astfel că ajutorul de stat nu se acordă necondiţionat la momentul aprobării schemei de ajutor de stat prin Decizia Comisiei Europene şi emiterii hotărârii de guvern.

În raport de cadrul normativ din domeniul promovării producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (7), (8) şi (9) din Legea nr. 220/2008, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a elaborat o metodologie de stabilire a cotelor anuale de achiziţie de certificate verzi. În formula de calcul a acestei cote joacă un rol consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat de energie electrică pentru aceeaşi perioadă. De asemenea, în luna decembrie a anului precedent, ANRE stabileşte, prin ordin, cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi estimată pentru anul următor, ţinând cont de consumul final de energie electrică estimat pentru anul de referinţă, iar până la data de 1 martie a anului următor celui de referinţă stabileşte cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi aferentă anului de referinţă, pe baza cantităţilor realizate de energie electrică din surse regenerabile şi a consumului final de energie electrică din anul precedent.

Prin urmare, acordul de exceptare obţinut de recurenta-reclamantă în iunie 2015 se presupune că a produs în cursul acestui an efectele juridice prevăzute de H.G. nr. 495/2014, în forma iniţială, care prevedea că exceptarea de la plata certificatelor verzi va fi corespunzătoare energiei electrice consumate pe întregul an.

Însă, în cadrul mecanismului de corecţie ce a operat în anul următor, în formula de calcul a cotei obligatorii de achiziţie de certificate verzi a fost utilizat un consum total exceptat (calculat pentru toţi beneficiarii schemei de sprijin) raportat nu la întregul an 2015, ci la perioadele din acest an în care au operat acordurile de exceptare, raportat la data emiterii fiecăruia.

Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 stabileşte că furnizorii de energie electrică şi producătorii prevăzuţi la alin. (1) al aceluiaşi text de lege sub obligaţi să achiziţioneze anual un număr de certificate verzi echivalent cu produsul dintre valoarea cotei anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi stabilite pentru anul respectiv, potrivit prevederilor art. 4 alin. (9) din lege, şi cantitatea de energie electrică prevăzută la alin. (1), exprimată în MWh, furnizată anual consumatorilor finali. Această obligaţie de achiziţie a certificatelor verzi se reflectă, în cele din urmă, într-un cost pe care îl suportă consumatorul final al energiei electrice.

Potrivit art. 8 alin. (8) din acelaşi act normativ, se exceptează de la aplicarea prevederilor prezentei legi un procent din cantitatea de energie electrică livrată consumatorilor finali, cu respectarea reglementărilor europene incidente. Condiţiile de calificare pentru mecanismul de exceptare, precum şi cantitatea exceptată, condiţionată de aplicarea programelor anuale de creştere a eficienţei energetice, vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului, după notificarea acestora la Comisia Europeană şi obţinerea unei decizii de autorizare din partea acesteia.

Schema de ajutor de stat privind exceptarea parţială a consumatorilor industriali electro-intensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii a fost reglementată prin H.G. nr. 495/2014, fiind aprobată prin Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15.10.2014.

Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 cuprinde o normă de implementare a schemei de ajutor, iar potrivit modificărilor aduse acestor prevederi prin H.G. nr. 113/2016, exceptarea se aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat.

Din nota de fundamentare a H.G. nr. 113/2016 rezultă că modificarea a fost impusă de raţiuni practice, respectiv dacă s-ar fi avut în vedere exceptarea consumului beneficiarilor schemei de sprijin din întregul an 2015, în care au fost obţinute acordurile de exceptare, s-ar fi ajuns la o abatere semnificativă a cotei obligatorii finale de achiziţie, faţă de cea estimată, cu impact asupra costurilor suportate de consumatorii finali de energie.

Aşa cum s-a arătat anterior, prin Ordinul nr. 5/2016, ANRE a stabilit cota finală obligatorie de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015, luând în calcul un consum exceptat raportat la datele acordurilor de exceptare emise în primul an de implementare a schemei de sprijin.

Stabilirea acestei cote anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi (stabilite procentual ca fiind raportul dintre numărul de certificate verzi emise şi consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat) a fost influenţată de valoarea mai mică a consumului exceptat (conform H.G. nr. 113/2016), în sensul că a fost mai mică decât dacă valoarea consumului exceptat era cea din întreg anul 2015.

Efectul vătămător la adresa recurentei-reclamante nu rezultă direct din cota anuală obligatorie de achiziţie, ci din stabilirea acesteia pe baza unei valori mai mici a consumului exceptat, care se corelează cu o valoare mai mare a consumului neexceptat, pentru care se menţine obligaţia de achiziţie de certificate verzi. Există, astfel, o strânsă interdependenţă între cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi şi consumul neexceptat, datorită împrejurării că, în formula de calcul a cotei, un element îl reprezintă consumul exceptat.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a unor drepturi câştigate nu poate fi relaţionată cu conţinutul normativ al H.G. nr. 113/2016, având în vedere că valoarea diminuată a consumului exceptat nu a fost stabilită prin hotărârea de guvern atacată, ci prin acte de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de ajutor, a cărei modificare intervenită în 2016 a fost aplicată şi pentru anul 2015, în cadrul procedurilor administrative derulate de ANRE de stabilire a cotei finale obligatorii de certificate verzi şi a listei operatorilor economici cu obligaţie de achiziţie de certificate verzi, inclusiv a numărului de certificate verzi necesare pentru îndeplinirea cotei obligatorii de achiziţie pentru anul 2015.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia H.G. nr. 113/2016 îi încalcă drepturile recunoscute prin Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014, este neîntemeiată.

În temeiul prevederilor art. 108 alin. (3) din TFUE, România a notificat spre aprobare Comisiei Europene un ajutor sub forma unei finanţări reduse a sprijinului pentru electricitatea din surse regenerabile de energie, planificat a fi acordat marilor consumatori de energie.

În baza dispoziţiilor art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 2015/1589, Comisia Europeană a evaluat schema notificată de Statul Român şi "a decis să nu ridice obiecţiuni cu privire la ajutor, considerând că acesta este compatibil cu piaţa internă, în conformitate cu art. 107 alin. (3) lit. c) TFUE".

Potrivit dispoziţiilor art. I (d) din Regulamentul (UE) nr. 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, schema de ajutor de stat este definită drept "orice act în baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general şi abstract, precum şi orice act în baza căruia ajutorul, care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată şi/sau într-un cuantum nedeterminat."

După cum reiese din definiţia noţiunii de schemă de ajutor de stat, autorităţile române pot acorda alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general şi abstract în schema de ajutor de stat. Prin notificarea unui proiect de schemă de ajutor de stat, autorităţile române şi-au arătat intenţia de a acorda ajutoare de stat marilor consumatori de energie.

Ulterior aprobării schemei de ajutor de stat de către Comisia Europeană, autorităţile române ar fi putut în mod teoretic să renunţe la intenţia de a institui această schemă. Din acest motiv, nu se poate invoca faptul că marii consumatori au câştigat dreptul de acordare a ajutorului de stat în momentul emiterii deciziei Comisiei Europene, întrucât autorităţile române nu sunt obligate să instituie o schemă de ajutor de stat după aprobarea Comisiei Europene dacă nu mai consideră că această măsură este oportună.

De asemenea, Comisia Europeană nu poate obliga un stat membru să acorde un ajutor de stat chiar dacă acesta ar fi în limitele permise de art. 107 (3) din TFUE. Astfel spus, doar statul membru decide asupra oportunităţii instituirii unei scheme de ajutor de stat aprobată de Comisia Europeană.

Această interpretare este în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, prin Decizia din data de 20 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza C-18/08 Foselev Sud-Quest SARL contra Administration des douanes et droits indirects, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, a statuat următoarele: "Decizia 2005/449/CE a Comisiei din 20 iunie 2005 privind o cerere de scutire de taxa pe vehiculele cu motor introdusă de Franţa în temeiul art. 6 alin. (2) lit. b) din Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri nu poate fi invocată de un particular în raporturile cu Republica Franceză, destinatară a acestei decizii, în scopul de a beneficia de scutirea autorizată prin decizia menţionată începând de la momentul notificării sau al publicării acesteia."

În litigiul de faţă, statul a considerat oportun să emită o schemă de ajutor de stat pentru marii consumatori de energie şi a realizat acest lucru prin adoptarea H.G. nr. 495/2014, care stabileşte beneficiarii şi procedura de acordare.

Ajutorul de stat aflat discuţie este acordat în momentul în care acordul de exceptare este emis. Doar din acel moment se naşte dreptul de a primi ajutorul de stat şi doar acel acord poate fi invocat în instanţă pentru a obţine ajutorul de stat în situaţia în care statul nu îl mai acordă efectiv. Desigur, până la emiterea acordului de exceptare, marii consumatori care îndeplineau condiţiile instituite prin H.G. nr. 495/2014, aveau doar o vocaţie în privinţa acordării ajutorului de stat.

În atare situaţie, nu se poate susţine faptul că prin stabilirea datei de la care beneficiarii ajutorului de stat sunt exceptaţi de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este instituită o condiţie mai restrictivă pentru acordarea acestuia.

Înalta Curte apreciază că prezintă relevanţă în privinţa aspectului analizat şi precizările făcute la pct. 14 şi pct. 15 din Avizul Comisiei Europene formulat în conformitate cu comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale în cauza TMK Reşiţa S.A. v. Guvernul României: "pct. 14 - În ceea ce priveşte acordarea acestui ajutor, decizia Comisiei prin care aceasta nu a ridicat obiecţiuni cu privire la ajutor nu rezultă într-o obligaţie corespunzătoarea statului membru, respectiv de a acorda ajutor de la o anumită dată. Cu toate acestea, elementele principale ale măsurii (durată, buget, criterii de eligibilitate, intensitate, etc) sunt luate în considerare pentru a determina dacă ajutorul este compatibil cu piaţa internă, odată ce statul membru a decis să implementeze măsura respectivă.

pct. 15 - Decizia Comisiei C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014 nu conţine însă detalii cu privire la regulile concrete de implementare a măsurii, spre exemplu, dacă măsura de suport ar trebui să se aplice de la data emiterii acordului de exceptare sau pentru întregul an în care un astfel de acord este emis."

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante vizând culpa autorităţii pârâte în emiterea cu întârziere a acordului de exceptare, aspectele invocate nu mai prezintă relevanţă faţă de considerentele expuse anterior, precum şi raportat la împrejurarea că în prezenta cauză, instanţa nu are de soluţionat aspecte în legătură cu data la care trebuia încheiat acest acord, potrivit dispoziţiilor legale.

Referitor la excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de intimatul-pârât Guvernul României prin concluziile scrise, Înalta Curte apreciază că excepţia în discuţie este inadmisibilă.

Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că intimatul-pârât Guvernul României nu a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prin întâmpinarea formulată în cauză în primă instanţă, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 193 alin. (2) din C. proc. civ., intimatul-pârât este decăzut din dreptul de a invoca această excepţie în calea de atac a recursului.

Distinct de aceste argumente, se reţine că prin plângerea prealabilă înregistrată la Guvernul României sub nr. x/28.03.2016, recurenta-reclamantă a solicitat plata daunelor materiale în cuantum de 3.486.029 RON, context în care, din această perspectivă, excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 14 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 1165 din 13 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 1165 din 13 martie 2018 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2021.