TV broadcaster's appeal against audiovisual regulatory fine for unbalanced broadcast of institutional accusations dismissed.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, în principal anularea deciziei nr. 65/14.02.2017, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii de 40.000 RON aplicată prin decizia menţionată cu somaţia publică sau cel puţin reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege - în cazul în care instanţa apreciază că nu se impune înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţia publică.

În temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării Deciziei CNA nr. 65/14.02.2017, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3175 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii de suspendare a executării Deciziei CNA nr. 65/14.02.2017 şi a respins în tot, cererea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii în anulare.

În motivare arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

1. Instanţa a apreciat în mod nelegal că reclamanta nu a respectat dispoziţiile legale privind informarea obiectivă şi corectă a publicului.

Recurenta-reclamantă, în exercitarea rolului său de "câine de pază al democraţiei", a prezentat pe postul de televiziune B., pe parcursul mai multor emisiuni, cele 8 materiale video realizate şi înregistrate de dl. C.. Difuzarea materialelor a avut loc în considerarea dreptului publicului de a fi informat cu privire la chestiuni de interes public general. Discuţiile moderatorilor cu invitaţii s-au rezumat la conţinutul înregistrărilor difuzate pe post, iar în virtutea dreptului la opinie, aceştia şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la dezvăluirile făcute de dl. C..

Subiectele prezentate nu au avut un scop decredibilizarea DNA sau a SRI, ci tragerea unui semnal de alarmă cu privire la suspiciunile ce planau asupra probităţii profesionale a persoanelor aflate la conducerea acestor două instituţii.

B. fiind un post de televiziune de ştiri, al cărui principal obiectiv este informarea cetăţenilor cu privire la subiectele de actualitate de natură politică, economică şi socială, era de datoria reclamantei să facă cunoscute dezvăluirile lui C. despre persoanele şi instituţiile de stat implicate. Înregistrările video redate pe post chiar au atras atenţia organelor abilitate, care au demarat cercetări în vederea stabilirii veridicităţii informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului.

Pe de altă parte, B. nu avea nicio obligaţie legală de a demonstra veridicitatea acuzaţiilor aduse persoanelor şi instituţiilor vizate, nedispunând de prerogativele legale pentru a produce probe în acest scop.

Titlurile afişate pe ecran au prezentat rezumativ fragmente din dezvăluiri, fiind în deplină concordanţă cu evenimentele şi datele prezentate în emisiune.

Purtătorii de cuvânt ai SRI şi DNA aveau posibilitatea de a interveni pe parcursul emisiunilor subsecvente sau puteau oferi comunicate oficiale, prin care să exprime poziţia instituţiilor faţă de acuzaţiile lui C..

Moderatori emisiunilor incriminate şi-au respectat îndatoririle profesionale, având o atitudine corectă în cadrul dezbaterilor purtate cu invitaţii emisiunilor.

Pentru aceste considerente, sentinţa este nelegală, fiind asigurată o informare obiectivă a publicului, prin prezentarea faptelor în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

2. Printr-o a doua critică din recurs se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale privind dreptul la opinie şi la liberă exprimare.

Aşa cum s-a arătat în motivarea acţiunii, dreptul la opinie şi la liberă exprimare este garantat prin art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia EDO.

Instanţa de fond a reţinut că maniera în care sunt transmise informaţiile de interes public se înscrie în sfera noţiunii de fapte, iar nu de judecăţi de valoare şi că, în speţă, transmiterea informaţiei de către jurnalist nu s-a realizat cu bună-credinţă, afirmaţiile despre fapte nefiind probate la momentul realizării şi difuzării emisiunii.

Astfel, făcând abstracţie de sursa informaţiilor difuzate pe post şi dând o interpretare greşită dispoziţiilor legale ce garantează libera exprimare, instanţa a reţinut că informaţiile de interes public se înscriu în sfera noţiunii de fapte.

Acest raţionament nu poate fi validat, radiodifuzorul nefiind cel care a emis acuzaţiile, ci îndeplinind numai rolul de transmiţător al informaţiilor pe care C. a dorit să le ofere publicului.

În mod evident nu s-au emis decât judecăţi de valoare, afirmaţiile moderatorilor şi ale invitaţilor neputând constitui acuzaţii factuale la adresa persoanelor şi instituţiilor vizate de cele 8 înregistrări video.

Este injust ca reclamanta să suporte consecinţele acţiunii de a difuza pe postul de televiziune aceste înregistrări, care au conţinut de interes general şi care au fost realizate de o persoană publică.

Scopul difuzării înregistrărilor a fost acela de a determina autorităţile abilitate să se sesizeze din oficiu pentru a efectua verificările necesare, recurenta fiind în imposibilitate de a proba acuzaţiile conţinute în aceste înregistrări. De altfel, atribuţiile sale nu sunt acelea de a se subroga în drepturile şi obligaţiile organelor statului, ci de a informa publicul cu privire la problemele de interes general, cu respectarea art. 64 din Decizia nr. 220/2011 şi a art. 31 alin. (1) din Constituţie.

Pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, libertatea de exprimare a jurnalistului nu poate fi cenzurată decât în mod excepţional, presa liberă şi responsabilă ajutând la stabilirea adevărului şi la afirmarea cetăţeanului, ca membru al societăţii.

Pe cale de consecinţă, recurenta apreciază că instanţa de fond în mod nelegal a înlăturat prevederile art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia EDO, încuviinţând astfel cenzurarea de către Consiliu a libertăţii de exprimare şi a dreptului la opinie.

3. Al treilea motiv de recurs este cel prin care se susţine că instanţa de fond a dat o interpretare greşită art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, apreciind în mod incorect că reclamanta ar fi trebuit să contacteze persoanele vizate sau purtătorii de cuvânt ai instituţiilor publice, pentru a le acorda posibilitatea de a-şi exprima un punct de vedere. Norma menţionată recunoaşte persoanelor acuzate dreptul de a interveni şi a-şi exprima punctul de vedere, drept pe care acestea nu şi l-au exercitat în cadrul emisiunii.

Este important de menţionat că acuzaţiile nu au fost aduse de radiodifuzor, de moderatori emisiunilor sau de către invitaţi, iar instanţa a apreciat vădit eronat contrariul.

Cu toate acestea, reclamanta a efectuat demersuri pentru obţinerea unor puncte de vedere de la persoanele şi instituţiile implicate, aspect care rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Împrejurarea că prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie nu s-a realizat în cadrul aceloraşi emisiuni, ci în emisiuni ulterioare este justificată în mod firesc şi logic, fiind vorba despre instituţii publice, ale căror puncte de vedere nu puteau fi prezentate imediat, cu atât mai mult luând în considerare orele difuzării emisiunilor.

O eventuală încălcare a dreptului la propria imagine al unei persoane nu trebuie presupusă, ci dovedită. Or, CNA a reţinut numai că, în cadrul emisiunilor, moderatori şi invitaţii s-ar fi lansat în comentarii cu caracter acuzator la adresa unor instituţii publice, fără să reiasă că acestea din urmă ar fi reclamat o atingere adusă imaginii lor publice.

În acest context, se arată că CNA nu poate constata din oficiu încălcarea dreptului la propria imagine, neputându-se substitui instituţiilor vizate.

Nicio cerere de acordare a dreptului la replică nu a fost solicitată din partea DNA, iar B. a prezentat dovada că a solicitat reacţii despre dezvăluirile lui C.. De asemenea, a difuzat punctul de vedere al purtătorului de cuvânt al SRI, o declaraţie a lui D. şi punctul de vedere al lui E., toate cu privire la materialele difuzate. Drept urmare, motivarea sentinţei din perspectiva încălcării art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 se fundamentează pe interpretarea greşită a acestor dispoziţii legale.

4. Următoarea critică se referă la interpretarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 504/2002 în contextul în care, având în vedere sancţiunile pe care CNA le-a aplicat reclamantei în anul 2016, a reţinut incidenţa alin. (3), iar nu a alin. (2).

Din succesiunea alineatelor art. 91 rezultă că revine Consiliului obligaţia de a emite mai întâi o somaţie de intrare în legalitate şi, în cazul neconformării destinatarului, respectiv a încălcării din nou a aceloraşi prevederi, sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a amenzii. Nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu nu atrage direct aplicarea sancţiunii amenzii.

Or, în cauză, nu a fost emisă o somaţie publică prealabilă emiterii deciziei contestate, aşa încât sancţiunea contravenţională a fost impusă cu nerespectarea art. 91 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 504/2002.

5. Cel din urmă motiv de recurs se referă la respingerea capătului subsidiar de cerere privitor la înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul/somaţia publică, respectiv reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege.

Având în vedere factorii identificaţi în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 şi toate consideraţiile anterior arătate referitoare la condiţiile, împrejurările, circumstanţele săvârşirii faptei, scopul urmărit şi urmarea produsă precum şi în temeiul principiului gradualităţii sancţionării, recurenta-reclamantă apreciază că se impunea fie înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertisment/somaţie publică, fie reducerea cuantumului amenzii.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului nu a formulat întâmpinare la recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 12.05.2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele motive:

1. O primă critică a recurentei-reclamante se referă la nelegalitatea aprecierii instanţei de fond asupra nerespectării dispoziţiilor legale privind informarea obiectivă şi corectă a publicului.

Recurenta-reclamată susţine că, prin intermediul postului său de televiziune, a exercitat rolul de "câine de pază al democraţiei", difuzând înregistrările cu dezvăluirile lui C., subiectele prezentate neavând ca scop decredibilizarea instituţiilor statului (DNA şi SRI), ci atragerea atenţiei publice şi a autorităţilor competente asupra unor suspiciuni care planau asupra probităţii profesionale a persoanelor aflate la conducerea celor două instituţii.

Prin decizia nr. 65/14.02.2017 contestată, CNA a sancţionat postul de televiziune B. cu amendă în valoare de 40.000 RON, reţinând că, în cadrul mai multor emisiuni difuzate în perioada 19.12.2016 - 16.01.2017, radiodifuzorul nu a asigurat informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi nu a favorizat libera formare a opiniilor, încălcând atât dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cât şi principiul audiatur et altera pars, prevăzut de art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, adoptat prin decizia CNA nr. 220/2011.

Instanţa de fond a considerat că materialele elaborate de C. au fost difuzate de postul de televiziune B. într-un mod de natură a acredita o opinie preponderent acuzatoare la adresa activităţii instituţiilor DNA şi SRI, respectiv fără a fi privite şi critic.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, (t)oţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.

Potrivit art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, forma în vigoare la data faptelor, În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

De asemenea, potrivit art. 64 alin. (1) lit. b) din acelaşi Cod, deopotrivă invocat prin decizia atacată, (î)n virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:(…) b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Iar potrivit art. 66 alin. (1) lit. a), (î)n programele de ştiri şi dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică.

Recurenta-reclamantă reia susţinerile potrivit cărora informaţiile erau de interes general, însă acest aspect nu a fost negat de către instanţa de fond, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că este reluat inutil prin cererea de recurs. Instanţa a reţinut că informaţiile erau de interes public şi tocmai pe baza acestei premise se manifestă necesitatea respectării imperativului informării corecte şi echilibrate a publicului.

Luând în considerare conţinutul explicit al dispoziţiilor normative anterior enunţate, raportat la maniera concretă de derulare a emisiunilor care au atras sancţionarea radiodifuzorului (prezentată pe larg în conţinutul deciziei CNA), Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit corect că înregistrările difuzate nu au fost privite şi critic, adică informaţia nu a fost transmisă în mod neutru, ci părtinitor, având în vedere în special poziţia moderatorilor emisiunilor, care nu au asigurat o dezbatere corectă, cu argumente pro şi contra, aptă să aducă în faţa publicului principalele puncte de vedere aflate în opoziţie.

Sunt nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora în cadrul emisiunilor s-ar fi exprimat numai opinii, radiodifuzorului nerevenindu-i obligaţia de a proba susţinerile lui C.. În realitate, înregistrările au cuprins acuzaţii referitoare la fapte şi comportamente ilegale/imorale, caz în care art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului impune în sarcina radiodifuzorului obligaţii concrete, şi anume, susţinerea cu dovezi şi respectarea principiului audiatur et altera pars.

În concluzie, nu s-a realizat echilibrul care să permită în mod real publicului să-şi formeze propria opinie cu privire la subiectele dezbătute, iar recurenta-reclamantă susţine fără temei că au fost respectate dispoziţiile legale privind informarea obiectivă şi corectă a publicului.

2. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la opinie şi la liberă exprimare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat corect legea, stabilind că dreptul garantat atât de Constituţie cât şi de Convenţia EDO nu este unul absolut, ci comportă unele limitări referitoare, între altele, la neprejudicierea demnităţii, onoarei şi dreptului la propria imagine al altor persoane.

În speţă, date fiind obligaţiile pe care Legea nr. 504/2002 şi Decizia CNA nr. 220/2011 le impun radiodifuzorilor, limitările decurg din aplicarea dispoziţiilor legale amintite, care urmăresc un scop legitim şi sunt necesare într-o societate democratică, imperativul interesului general, clamat de recurentă, nefiind de natură a justifica orice tip de atitudine a jurnalistului.

Este adevărat că libertatea de exprimare a jurnaliştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează, însă în cauză considerentele instanţei asupra nerespectării de către radiodifuzor a limitelor pe care le presupune libertatea de exprimare sunt apreciate de către instanţa de recurs a fi corecte.

Astfel, curtea de apel nu a reţinut că informaţiile publice se înscriu în noţiunea de fapte, aşa cum susţine recurenta, ci a reţinut, raportat la încălcările concrete imputate radiodifuzorului, că modalitatea de a transmite informaţiile intră în categoria faptelor, iar nu a judecăţilor de valoare.

De asemenea, instanţa a reţinut lipsa bunei-credinţe, coroborată cu neprobarea acuzaţiilor referitoare la fapte, prezentate în înregistrările difuzate.

Pentru conţinutul acestor înregistrări, chiar dacă ele sunt realizate de o terţă persoană, este responsabil şi radiodifuzorul, în virtutea deciziei sale de a difuza/transmite informaţiile respective. Această responsabilitate reiese chiar din dispoziţiile art. 30 din Constituţie, invocat de către recurentă, care, prin alin. (8), stabileşte că răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.

Un element important în aprecierea instanţei de fond l-a constituit atitudinea subiectivă a jurnaliştilor pe parcursul emisiunilor, marcată de lipsa echilibrului, care a impus sancţionarea pentru modul de prezentare a informaţiilor.

Instanţa de fond a subliniat că informaţiile transmise nu vizau în principal oameni politici, în privinţa cărora, principial, protecţia este una redusă, ci aveau legătură cu înfăptuirea actului de justiţie, respectiv cu activitatea DNA, a SRI şi a persoanelor aflate la conducerea acestor instituţii.

Prin conţinutul lor, emisiunile au pretins săvârşirea unor fapte imorale sau infracţionale de către persoane publice aflate la conducerea unor instituţii publice aşa încât transmiterea informaţiei de către jurnalist trebuie să fie realizată cu bună-credinţă, cu respectarea obligaţiei de informare obiectivă, corectă, echilibrată.

În consecinţă, nu poate fi reţinută critica recurentei privitoare la încălcarea dreptului său la liberă exprimare.

3. Nefondat este şi motivul privind greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011.

Aceste prevederi nu recunosc numai dreptul persoanelor acuzate de a interveni spre a-şi exprima un punct de vedere în cadrul emisiunii radiodifuzorului, ci instituie şi obligaţia acestuia de a lua măsurile care se impun pentru a asigura exprimarea acestui punct de vedere, adică impun radiodifuzorului un comportament activ.

Cât priveşte punctele de vedere difuzate, instanţa de fond a tratat pe larg relevanţa lor în context, în raport de emisiunile şi datele la care aceste puncte de vedere au fost difuzate, aspecte pe care recurenta-reclamantă nu le combate.

Înalta Curte găseşte neconvingătoare explicaţiile recurentei asupra motivelor difuzării acestor puncte de vedere cu întârziere faţă de primele emisiuni în care au fost promovate înregistrările acuzatoare. Invocata imposibilitate practică de exprimare a unui punct de vedere de către instituţiile publice acuzate, în cadrul aceleiaşi emisiuni, întrucât acesta trebuie verificat şi aprobat în prealabil sau ora difuzării emisiunii nu sunt apte să înlăture constatarea încălcării dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului.

Susţinerea recurentei potrivit căreia acuzaţiile nu au fost aduse de radiodifuzor, care nu a făcut decât să difuzeze cele opt înregistrări realizate de C., nu poate fi primită întrucât responsabilitatea pentru conţinutul audiovizual difuzat este a furnizorului de servicii media. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că decizia acestuia de a difuza înregistrările care cuprindeau acuzaţii referitoare la fapte şi comportamente nelegale sau imorale este încadrabilă în ipoteza reglementată de art. 40 alin. (1) teza a doua - furnizorul de servicii media audiovizuale aduce acuzaţii - textul de lege referindu-se la situaţia în care acesta, prin reprezentanţiii săi, cunoaşte acuzaţiile înainte de difuzarea lor, ceea ce este şi cazul de faţă.

În fine, va fi înlăturată critica recurentei potrivit căreia CNA nu poate constata din oficiu încălcarea dreptului unei persoane la propria imagine. Art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului nu este o normă care să opereze numai dacă o vătămare a dreptului este reclamată de o persoană, ci este o normă care face parte integrantă din codul de conduită al furnizorului de servicii audiovizuale, a cărui respectare o supraveghează CNA.

4. Cât priveşte critica referitoare la greşita interpretare şi aplicare de către instanţă a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 504/2002, Înalta Curte o constată nefondată.

Potrivit art. 91 alin. (1), (c)onstituie contravenţie nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a (…) deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate.

(3) În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON.

Interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 91 este cea dată de instanţa de fond. Adresarea somaţiei publice prealabile sancţionării contravenţionale nu se impune în cazul în care furnizorul de servicii audiovizuale nu este la prima încălcare de acelaşi fel.

Aceasta fiind situaţia în cauza dedusă judecăţii, aşa cum a stabilit în mod clar instanţa de fond, rezultă că recurenta-reclamantă dă o interpretare proprie greşită art. 91, care se impune a fi înlăturată.

De asemenea, instanţa a reţinut ca temei al sancţionării contravenţionale şi dispoziţiile art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002, potrivit cărora (1) (c)onstituie contravenţii următoarele fapte: (...) h) nerespectarea prevederilor art. 3. Potrivit alin. (2), (f)aptele prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON, iar potrivit alin. (3), (î)n cazul în care Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzute la alin. (1) sunt minore, va adresa o somaţie publică de intrare în legalitate.

În concluzie, aplicarea amenzii este justificată atât din perspectiva art. 91, cât şi din perspectiva art. 90 din Legea nr. 504/2002.

5. Cea din urmă critică se referă la respingerea capătului subsidiar al cererii, respectiv a solicitării înlocuirii amenzii cu avertisment/somaţie publică sau cel puţin reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a motivat consistent soluţia de respingere a acestui capăt de cerere, invocând numărul emisiunilor avute în vedere la aplicarea sancţiunii şi arătând că sancţiunea este orientată spre minimul prevăzut de lege, iar reclamanta a mai fost sancţionată pentru încălcări similare (pentru care a primit 4 somaţii de intrare în legalitate şi 6 amenzi în cuantum total de 100.000 RON, în anul 2016).

La rândul său, Înalta Curte constată că normele legale referitoare la individualizarea sancţiunii au fost corect aplicate, câtă vreme radiodifuzorul a persistat în nerespectarea cadrului normativ în materie de conduită, dat fiind şi cuantumul amenzii aplicate, orientată spre minimul prevăzut de lege. Circumstanţele cauzei nu sunt de natură a justifica înlocuirea amenzii cu avertismentul sau somaţia publică şi nici reducerea cuantumului amenzii la minimul prevăzut de lege.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 469 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3175 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2021.