Taxpayer wins suspension of precautionary asset seizure upheld for lack of dissipation risk

Şedinţa publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2020, reclamanta S.C. Auto Balmir S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a solicitat anularea şi suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. ISR-AIF 3298 din 24.09.2020, prin care s-au dispus măsuri asigurătorii asupra unor bunuri imobile sau mobile precum şi asupra disponibilităţilor băneşti ale societăţii până la concurenţa sumei de 6142136 RON.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 103 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. Auto Balmir S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi s-a dispus suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. ISR - AIF 3298 din 24.09.2020 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 103 din 4 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi, rejudecând pe fond cererea de suspendare a executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. ISR-AIF 3298/24.09.2020, respingerea ca nefondată a cererii.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a apreciat că instanţa de fond, în mod greşit, a respins ca neîntemeiată lipsa de obiect a cererii de suspendare, reţinând argumente străine de natura cauzei, motive care nu au fost deduse judecăţii şi care nu fac analiza în prezenta cauză, putând fi analizate eventual pe calea unei contestaţii la executare formulată împotriva actelor de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate de DGRFP Iaşi în sprijinul lipsei de obiect a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 3298/24.09.2020, raportat la natura actului administrativ contestat, ceea ce atrage casarea.

A menţionat că suspendarea executării unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii poate fi dispusă doar în perioada de timp anterioară emiterii actelor de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, o astfel de suspendare a executării actului în această perioadă împiedicând luarea măsurilor asigurătorii prin emiterea actelor de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin actul contestat, în sensul art. 213 Codul de procedură fiscală.

În acest sens, soluţia de suspendare a executării este nelegală întrucât nu poate fi suspendat un act administrativ deja executat şi nu produce niciun efect asupra popririi asigurătorii la care instanţa de fond face referire, aceasta având oricum caracterul unei indisponibilizări fără reţinerea sumelor până la emiterea unui titlu de creanţă.

Fără echivoc, suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu conduce la ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin actele de ducere la îndeplinire a acestor masuri, respectiv sechestrul asiguratoriu mobiliar/imobiliar şi poprirea asiguratorie, acte valabile, necontestate si distincte pentru care legiuitorul a prevăzut o cale legală diferită de contestare, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (14) din Legea nr. 207/2015, astfel încât lipsa de obiect a cererii de suspendare este evidentă pentru motivele arătate şi care nu au fost analizate de instanţa de fond.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a considerat că instanţa de fond a ignorat faptul că suspendarea executării actului administrativ are caracter de excepţie de la regula executării din oficiu a actului administrativ.

În ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, instanţa de fond a reţinut în mod nelegal, cu interpretarea greşită a legii, "aparenta nemotivare a actului administrativ contestat", apreciind în mod greşit că "afirmaţia" organului emitent "nu acoperă niciuna din cele trei situaţii excepţionale prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015".

Pe de o parte, nelegalitatea argumentelor instanţei de fond referitoare la aşa-zisa nemotivare a actului este evidentă având în vedere că încalcă flagrant principiul neantamării fondului cauzei potrivit căruia instanţa nu poate realiza nici măcar o prejudecare a fondului cauzei, iar pe de altă parte, instanţa de fond face o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală prin care legiuitorul stabileşte că "decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată", fară a impune organului emitent nici să descrie în amănunt care sunt elementele ce au format convingerea de a dispune masurile asigurătorii, nici să formuleze o motivare lungă si complexă.

În acest sens, a susţinut că Decizia nr. 3298/24.09.2020 cuprinde motivarea în fapt a dispunerii măsurilor asigurătorii constând în aceea că "În efectuarea acţiunii de inspecţie economico-financiară, organul de control a procedat la analiza documentară efectuată pe baza informaţiilor din baza de date a ANAF, a datelor din adresa Direcţiei Generale de Inspecţie Economico-Financiară nr. x/06.08.2020 şi a fişelor de cont transmise de societate", motivare suficientă pentru a asigura un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a deciziei, contrar susţinerilor instanţei de fond.

Referitor la existenţa pagubei iminente, a apreciat că, în mod greşit şi cu aplicarea greşită a legii, a reţinut instanţa de fond că este îndeplinita această condiţie motivat exclusiv de împrejurarea că "aceasta măsura ar conduce la perturbarea activităţilor curente ale societăţii" având în vedere că "daca se menţin efectele dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, urmează ca sumele viitoare obţinute de societate să fie, de asemenea, indisponibilizate până la respectarea limitei de 150% din valoarea creanţei stabilite".

A învederat că, în mod nelegal, motivele instanţei de fond vizează exclusiv posibila perturbare a activităţii reclamantei şi posibila afectare financiară a acesteia, argumente ce nu se subsumează noţiunii de "pagubă iminentă" şi nu sunt de natură a dovedi şi susţine existenţa unei pagube iminente.

Pe de o parte, instanţa de fond a ignorat că perturbarea activităţii la care face referire este una ipotetică, prefigurată doar, nefiind probată în niciun fel împrejurarea potrivit căreia "suportarea costurilor legate de achiziţionarea în mod continuu de carburanţi, taxe de drum, revizii, piese de schimb, reparaţii" s-ar efectua din cele două conturi bancare deschise la A. şi Trezoreria Iaşi si făcându-se astfel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004 care definesc paguba iminentă.

Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care reclamanta ar fi făcut o astfel de dovadă, se remarcă faptul că "paguba" nu este una iminentă, imposibil de reparat având în vedere că suntem în prezenţa unei popriri asigurătorii, iar nu executorii.

Mai mult decât atât, a învederat că o eventuală pagubă nu are caracter iminent raportat la posibilitatea legală reglementată de legiuitor în favoarea reclamantei de a constitui o garanţie pentru ridicarea măsurilor asigurătorii, potrivit art. 214 alin. (1) si art. 211 din Legea nr. 207/2017 privind Codul de procedură fiscală.

În contextul art. 214, este evident că, chiar şi în situaţia probării producerii unei pagube, aceasta nu ar avea caracter iminent raportat la împrejurarea că indisponibilizarea poate fi evitată, preîntâmpinată prin constituirea unei garanţii potrivit legii.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu titlu prealabil, a învederat împrejurarea că prin sentinţa nr. 23 din 03 februarie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, prima instanţă a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii a cărei suspendare fusese dispusă prin sentinţa nr. 103 din 04 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, anularea actului administrativ constituind o confirmare a legalităţii soluţiei de suspendare a respectivului act.

A considerat că soluţia de suspendare a deciziei prin care DGRFP Iaşi a dispus instituirea măsurilor asigurătorii este pe deplin legală, în cauză fiind îndeplinită atât cerinţa cazului bine justificat cât şi cea privind existenţa unei pagube iminente.

În privinţa existenţei cazului bine justificat a arătat că Decizia a cărei suspendare a fost dispusă de prima instanţă a fost emisă de DGRFP Iaşi (1) cu nerespectarea condiţiilor legale prevăzute de lege pentru instituirea măsurilor asigurătorii (în lipsa oricăror indicii privitoare la faptul că societatea ar încerca să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea), (2) este nemotivată şi (3) în cadrul unei inspecţii economico financiare, în legătură cu creanţe bugetare deşi măsurile asigurătorii pot fi instituite doar după finalizarea inspecţiei economico financiare şi după emiterea titlului de creanţă, aceste împrejurări fiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.

Cu referire la condiţia pagubei iminente, a apreciat-o, de asemenea îndeplinită, întrucât blocarea disponibilităţilor băneşti aflate în conturile bancare şi de trezorerie echivalează cu intrarea în incapacitate de plată şi cu încetarea existenţei societăţii, ceea ce ar reprezenta un prejudiciu ireparabil chiar şi în ipoteza admiterii ulterioare a acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 17 februarie 2021 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă S.C. Auto Balmir S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. ISR-AIF 3298 din 24.09.2020, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, solicitând suspendarea executării acesteia.

Prima instanţă, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. Auto Balmir S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi a dispus suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. ISR - AIF 3298 din 24.09.2020 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că nu au fost reţinute argumente străine de natura cauzei, prima instanţă motivând în sensul admiterii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Fragmentul indicat de recurentă ca fiind străin de natura cauzei:

"dacă se menţin efectele dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, urmează ca sumele viitoare obţinute de societate să fie, de asemenea, indisponibilizate până la respectarea limitei de 150% din valoarea creanţei stabilite", trebuie analizat prin raportare la întreaga frază în care se regăseşte, respectiv "Nu are relevanţă faptul că prin adrese de înfiinţare a popririi s-a realizat deja indisponibilizarea sumelor aflate în conturile societăţii întrucât acestea sunt într-un cuantum mult inferior debitului stabilit în cadrul inspecţiei economico - financiară, respectiv suma de aproximativ 2000000 RON aflată în conturi faţă de 6142136,75 RON debit, astfel încât în mod firesc, dacă se menţin efectele dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, urmează ca sumele viitoare obţinute de societate să fie, de asemenea, indisponibilizate până la respectarea limitei de 150% din valoarea creanţei stabilite.". Aşadar, prin raportare la întreaga frază şi nu doar la fragmentul indicat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că nu există nicio contradicţie, critica fiind nefondată.

Înalta Curte nu poate reţine nici critica referitoare la lipsa de obiect a cererii de suspendare motivată de faptul că legiuitorul a prevăzut o cale legală diferită de contestare, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (14) din Legea nr. 207/2015.

În drept, aminteşte Înalta Curte că dispoziţiile art. 278 Codul de procedură fiscală prevăd că "introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrative fiscal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceste prevederi nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea în temeiul Legii nr. 554/2004.

Aşadar, prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Cel de-al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, iar conform art. 15 din acelaşi act normativ, aceeaşi cerere se poate adresa instanţei competente şi prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă aduce critici de nelegalitate a argumentelor instanţei de fond referitoare la nemotivarea actului administrativ, considerând pe de o parte, că este încălcat flagrant principiul neantamării fondului cauzei, întrucât, în speţă, soluţia influenţează fără echivoc judecata cererii de anulare a actului contestat, iar pe de altă parte, arătând că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii cuprinde motivarea în fapt, motivare suficientă pentru a asigura un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a deciziei.

Cu privire la prima condiţie legală - existenţa unui caz bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - instanţa de control judiciar constată că, în jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Asemenea împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de instanţa supremă ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ ori modificarea importantă a acestuia în calea recursului administrativ.

Or, reţine Înalta Curte că în mod corect judecătorul fondului a constatat, în raport cu circumstanţele de fapt ale cauzei "existenţa unui caz bine justificat constând în aparenta nemotivare a actului administrativ necontestat", în măsura în care, la o analiză sumară, acesta apare ca nefiind motivat.

Aspectele evidenţiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă o motivare concretă, organul fiscal, aşa cum în mod corecta a reţinut şi judecătorul fondului, a precizat doar faptul că "în efectuarea acţiunii de inspecţie economico-financiară, organul de control a procedat la analiza documentară efectuată pe baza informaţiilor din baza de date a ANAF, a datelor din adresa Direcţiei Generale de Inspecţie Economico - Financiară nr. x din 06.08.2020 şi a fiselor de cont transmise de societate".

Aşadar, fără a indica în concret care ar fi motivele de fapt şi de drept care au condus organul fiscal la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să îşi ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, susţinerile recurentei-pârâte nu sunt fondate.

Înalta Curte apreciază că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii, pericolul fiind astfel unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului distincte de operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, aşadar din împrejurări exterioare operaţiunilor controlate.

Nu pot fi reţinute nici criticile care vizează încalcarea principiului neantamării fondului cauzei, în condiţiile în care, prima instanţă, nu a analizat cele două aspecte invocate de către reclamantă referitoare inexistenţa unor indicii concrete din care să rezulte că debitoarea încearcă să se sustragă, să îşi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând considerabil colectarea sau faptul că măsurile asiguratorii pot fi instituite doar după finalizarea inspecţiei economico - financiare şi după emiterea titlului de creanţă întrucât, apreciind că vizează aspecte de nelegalitate care vor fi analizate în cadrul acţiunii în anulare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin sentinţa nr. 23 din 3 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea în anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. ISR-AIF 3298 din 24.09.2020 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Această sentinţă constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate a actului administrativ, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Aşadar, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a cărei suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar a trecut prin filtrul de judecată al primei instanţe, care, administrând probatoriul pe fondul cauzei, a apreciat că se impune anularea sa.

Înalta Curte constată că este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, această condiţie fiind îndeplinită, raportat la efectul imediat al deciziei a cărei suspendare a fost solicitată, la cuantumul sumei indisponibilizate, precum şi la specificul activităţii societăţii intimate.

Condiţia pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, se impune a fi subliniat faptul că iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte în sensul că paguba nu este una iminentă, imposibil de reparat având în vedere că suntem în prezenţa unei popriri asiguratorii, iar nu executorii, Înalta Curte reţine, în acord cu judecătorul fondului, că măsura indisponibilizării sumelor aflate în contul societăţii ar presupune perturbarea activităţilor curente ale societăţii.

Aşadar, raportat la activitatea economică desfăşurată de reclamantă, respectiv transport rutier de persoane, Înalta Curte observă că blocarea conturilor bancare ca efect al instituirii măsurilor asiguratorii echivalează cu imposibilitatea de a efectua plăţile curente şi de a suporta costurile pe care desfăşurarea activităţii de transport le presupune (carburant, taxe speciale de drumuri, revizii tehnice auto, piese de schimb, etc.), ceea ce reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 103/2020 din 4 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2021.