Prisoner transfer request: Proximity to home as a conditional organizational principle rather than an absolute right

Şedinţa publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 23.09.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a solicitat anularea deciziilor anterioare şi aprobarea transferului său din Penitenciarul Timişoara, unde se află în prezent, în Penitenciarul Oradea.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 24.11.2020, instanţa de fond a luat act de precizarea acţiunii formulată de reclamant, în sensul că solicită anularea adresei nr. x/20.08.2020 emise de pârâtă şi obligarea acesteia să admită cererea privind transferul în Penitenciarul Oradea.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 340 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantul A., aflat în Penitenciarul Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a anulat adresa nr. x/20.08.2020 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să admită cererea reclamantului privind transferul său în Penitenciarul Oradea. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 340 din 24 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului cum a fost formulat, rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâta a arătat că instanţa de fond, în mod greşit, a făcut aplicarea prevederilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi a prevederilor art. 108 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, precizând că aceste dispoziţii legale reglementează o simplă posibilitate/vocaţie a deţinuţilor de a fi custodiaţi în unităţi penitenciare cât mai apropiate de domiciliu, dar nu consacră un drept al acestora în acest sens. Repartizarea deţinuţilor în unităţile penitenciare este un proces care implică analiza mai multor elemente nu doar domiciliul persoanei condamnate.

A învederat faptul că transferul unui deţinut de la un penitenciar la altul nu reprezintă un drept pentru acesta ci o posibilitate, lăsată la aprecierea conducerii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ca aparat central şi a comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate constituită la nivelul unităţii penitenciare conform art. 32 din Legea nr. 254/2013. Cu alte cuvinte, simpla cerere depusă de o persoană privată de libertate nu este de natură a conferi acesteia dreptul de a fi transferat la altă unitate penitenciară, neexistând o obligaţie legiferată în sarcina sistemului penitenciar de a soluţiona favorabil o cerere de transfer.

A menţionat că trebuie analizate cumulativ criteriile prevăzute la art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, iar instanţa de fond, în analiza făcută asupra cererii de chemare în judecată, s-a substituit ANP-aparat central şi Comisiei prevăzute la art. 32 din Legea nr. 254/2013, a decis în favoarea transferării deţinutului, însă nu analizat şi nu a ţinut cont de toate criteriile, ci doar de criteriul apropierii domiciliului persoanei private de libertate. Or, din cuprinsul hotărârii pronunţate pe fond se poate observa faptul că nu s-a analizat niciun alt criteriu prevăzut de art. 11, respectiv: regimul de executare a pedepsei privative de libertate, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sexul şi vârsta reclamantului.

Totodată, a precizat faptul că art. 108 din H.G. nr. 157/2016 reglementează criteriile avute în vedere de comisia de transfer constituită la nivelul unităţilor penitenciare, însă nici aceste criterii nu au fost avute în vedere în analiza realizată de instanţă.

În continuare, a criticat soluţia instanţei de fond care a ignorat argumentele cu privire la faptul că deţinutul se află în cadrul Penitenciarului Timişoara datorită unor demersuri care au pornit de la dorinţa acestuia de a muncii, că există o diferenţă de specializare a regimului de executare al pedepselor privative de libertate între Penitenciarul Timişoara şi Penitenciarul Oradea şi că singura posibilitate pentru deţinutul reclamant de a ajunge la Penitenciarul Oradea este aceea de a fi selecţionat de această unitate penitenciară pentru a muncii, lucru care nu s-a realizat până în prezent, întrucât reclamantul nu şi-a manifestat o asemenea dorinţă.

A făcut referire şi a redat dispoziţiile pe care le-a considerat incidente speţei, precum art. 108 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, art. 45 alin. (1) şi art. 48 alin. (8) din Legea nr. 254/2013, art. 3 alin. (5) din Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 360/2020 privind profilarea locurilor de deţinere.

A arătat că, în perioadele executării pedepsei privative de libertate în Peritenciarul Timişoara, deţinutul A. a formulat 4 cereri de transfer în vederea executării pedepsei la Penitenciarul Satu Mare şi 4 cereri de transfer în vederea executării pedepsei la Penitenciarul Oradea, acestea fiind respinse întrucât Penitenciarul Satu Mare nu dispune de spaţii suficiente de cazare, iar Penitenciarul Oradea deţine persoane private de libertate clasificate în regim deschis, folosite la activităţi productive, însă deţinutul petent nu a fost selecţionat pentru munci.

A învederat şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. d) ale Legii nr. 55/2020 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 potrivit cărora conducerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor are posibilitatea de a iniţia demersuri de limitare a transferurilor persoanelor private de libertate.

Formularea unei cereri de transfer, în aceste condiţii, nu are ca finalitate obligaţia realizării transferului unui deţinut, întrucât legislaţia amintită conferă directorului general al ANP, în calitate de decident, instrumentele necesare pentru evaluarea situaţiei de ansamblu a condiţiilor de detenţie, supraaglomerare etc, la nivel de sistem, necesare pentru luare unei decizii fundamentate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii Curţii de Apel Timişoara, apreciind-o ca fiind justă, întemeiată şi în concordanţă cu legea.

A arătat că prima instanţă a constatat că sunt întrunite toate cerinţele indicate de legiuitor pentru a primi o soluţie favorabilă, şi anume, transferarea la Penitenciarul Oradea conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Cu privire la susţinerea recurentei-pârâte în sensul că nu şi-a manifestat dreptul la muncă a arătat că, în acest sens, a transmis un memoriu, la care a ataşat o rezoluţie a Penitenciarului Oradea la o cerere pentru muncă formulată de el.

A mai învederat faptul că Administraţia Penitenciarelor, în analiza cererii sale de transfer, a insistat că, în această perioadă, din cauza pandemiei de COVID-19 sunt restricţionate activităţile de transfer ale unor efective mari de persoane între locurile de deţinere, însă transferurile se efectuează în continuare.

A precizat că cererea de transfer se întemeiază pe motive familiale care vizează părinţii săi, în vârstă şi bolnavi, care nu se pot deplasa la o distanţă atât de mare pentru a-l vizita.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 16 mai 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte constată întemeiată critica la adresa legalităţii sentinţei civile recurate, apreciind că hotărârea primei instanţe reflectă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi a prevederilor art. 108 alin. (1) lit. d) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016.

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea adresei nr. x/20.08.2020 emise de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi obligarea acesteia să aprobe transferul său din Penitenciarul Timişoara, unde se află în prezent, în Penitenciarul Oradea.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamant, a anulat adresa nr. x/20.08.2020 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să admită cererea reclamantului privind transferul său în Penitenciarul Oradea. Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut, în esenţă, că sunt întrunite toate cerinţele indicate de legiuitor pentru ca reclamantul să primească o soluţie favorabilă din partea directorului instituţiei pârâte, contrar răspunsului conţinut de adresa contestată, refuzul instituţiei pârâte fiind unul nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că cererea de transfer formulată de reclamantul A. a fost avizată de comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate constituită la nivelul unităţii penitenciare, comisie prevăzută la art. 32 din Legea nr. 254/2013 şi transmisă, ulterior, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - aparat central pentru a dispune asupra acesteia. După analizare, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a dispus netransferarea reclamantului, întrucât unitatea solicitată (Penitenciarul Oradea) deţine persoane private de libertate clasificate la regim deschis, folosite la activităţi productive şi reclamantul nu a fost selecţionat.

În analiza cererii, Înalta Curte observă că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 care prevăd:

"La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă.", precum şi dispoziţiile art. 108 alin. (1) lit. d) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 "Comisia prevăzută la art. 32 din Lege face propuneri de transfer Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în următoarele situaţii: d) folosirea deţinuţilor la muncă, la activităţi de educaţie şi de asistenţă psihologică şi asistenţă socială" coroborat cu art. 108 alin. (4) din acelaşi act normativ "Transferarea deţinuţilor la un alt penitenciar se face conform profilării penitenciarelor, stabilite prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută la art. 45 alin. (1) din Lege, şi va ţine cont, de regulă, ca penitenciarul să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a acestora."

Referitor la criticile recurentei-pârâte în sensul că transferul unui deţinut de la un penitenciar la altul nu reprezintă un drept pentru acesta ci o posibilitate lăsată la aprecierea conducerii Administraţiei Naţionale aparat central şi comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate constituită la nivelul unităţii penitenciare, Înalta Curte le găseşte întemeiate.

Din considerentele sentinţei recurate Înalta Curte, observă că prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 108 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 din 10 martie 2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 "Deţinuţii pot formula cereri de transfer în alt penitenciar"şi, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din acelaşi act normativ "Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, (...), se dispune, la propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor". În plus, a reţinut că solicitarea reclamantului a fost avizată de Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, după cum dispune textul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 254/2013.

Analizând textele normative incidente speţei, Înalta Curte observă că art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 nu este situat, din punctul de vedere al topografiei textului, în capitolul V "Drepturile persoanelor condamnate", ci în capitolul I "Organizarea executării pedepselor privative de libertate", situaţie în care executarea pedepsei într-un penitenciar apropiat de domiciliul persoanei condamnate sau al familiei acesteia, invocată de persoana privată de libertate ca un drept, nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu drepturile la care se referă articolele din capitolul V, neputând fi apreciată ca un drept intangibil sau necondiţionat, ci, mai degrabă, ca un principiu prin raportare la care se organizează executarea pedepselor, principiu ce se aplică în funcţie de toate criteriile prevăzute la art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.

Aşadar, în materia transferării persoanelor private de libertate pentru executarea pedepsei există doar o competenţă legală, exclusivă, cea a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, prin intermediul directorului său general.

În acord cu suţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că judecătorul fondului, în mod greşit, în analiza făcută asupra cererii de chemare în judecată, s-a raportat doar la criteriul aproprierii domiciliului persoanei privative de libertate şi nu a analizat niciun alt criteriu prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, criterii care trebuie analizate cumulativ.

Or, apropierea de domiciliu reprezintă unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea penitenciarului, însă el nu are o valoare absolută, fiind în corelare cu alte aspecte, care ţin de specificul naţional, şi anume: regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă, dar şi de necesitatea ca administraţia să poată gestiona deplasările/transferările persoanelor condamnate între penitenciare şi să asigure condiţii cât mai bune de cazare acestora.

Înalta Curte găseşte întemeiate şi criticile din recurs cu privire la faptul că instanţa de fond a ignorat argumentele pârâtei care arătau că există o diferenţă de specializare a regimului de executare al pedepselor privative de libertate între Penitenciarul Timişoara şi Penitenciarul Oradea şi că reclamantul nu a fost selecţionat de către Penitenciarul Oradea pentru a desfăşura activităţi productive.

Astfel, Penitenciarul Timişoara custodiază deţinuţi din regimul deschis şi semideschis, în timp ce Penitenciarul Oradea custodiază deţinuţi din regimul închis şi maximă siguranţă. Deţinuţii din regim deschis pot ajunge la Penitenciarul Oradea (regim închis) doar dacă sunt selecţionaţi pentru muncă. Mai mult, Înalta Curte observă că, iniţial, reclamantul s-a aflat în Penitenciarul Satu Mare şi, ca urmare a manifestării dorinţei sale de a muncii, a fost transferat la Penitenciarul Timişoara, fiind selecţionat de către comisia de selecţionare şi repartizare la muncă din cadrul acestei unităţi.

În speţă, intimatul-reclamantul A. îşi execută pedeapsa la Penitenciarul Timişoara în regim deschis, aşadar singura posibilitate pentru acesta de a ajunge la Penitenciarul Oradea (regim închis) este aceea de a fi selecţionat de către această unitate penitenciară pentru a munci, selecţie care se face în funcţie de mai multe criterii, printre care şi disponibilitatea locurilor de muncă.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanţa de fond atunci când a reţinut că "Reclamantul îşi execută pedeapsa în regim deschis, Penitenciarul Oradea deţinând astfel de persoane" a omis condiţia esenţială pentru care Penitenciarul Oradea deţine persoane private de libertate clasificate în regim deschis, respectiv aceea de a desfăşurarea activităţi productive, iar reclamantul nu a fost selecţionat pentru munci.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind fondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea precizată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 340 din 24 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, respinge acţiunea precizată de reclamantul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2021.