Eligibility of insured vehicle owner as third-party victim for RCA compensation when spouse was the negligent driver

Şedinţa publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24.07.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 20564/4.07.2019 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei noi hotărâri prin care să dispună acordarea daunelor morale şi materiale în limita sumelor solicitate.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 21 din 13 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 20564/4.07.2019 emisă de pârât şi l-a obligat să reanalizeze cererea de plată formulată de reclamant şi să stabilească valoarea despăgubirilor care i se cuvin acestuia în calitate de creditor.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 21 din 13 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea pe fond, să se constate că Decizia nr. 20564/4.07.2019 este legală şi temeinică.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a conţinutului Deciziei nr. 20564/4.07.2019, pârâtul a menţionat că interpretarea "sistematică" dată de prima instanţă este eronată, iar dispoziţiile legii (art. 49, art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995) au fost eronat apreciate şi aplicate stării de fapt.

A arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asiguratorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. În acest sens, a apreciat că titularul contractului de asigurare nu poate fi considerată terţă persoană păgubită prin producerea accidentului, neavând calitatea procesuală activă necesară solicitării de despăgubiri de la societatea de asigurare, în baza acestui contract şi, implicit, pentru a dobândi calitatea de creditor de asigurare potrivit Legii nr. 213/2015.

Această concluzie se desprinde şi din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul ar trebui să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite, din acest text rezultând că legiuitorul a înţeles să îl diferenţieze pe asigurat de persoana păgubită prin producerea accidentului, şi care ar putea solicita despăgubiri.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul CSA nr. 21/2009, asigurătorul acordă despăgubiri în cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru vătămări corporale sunt membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident de vehicul, rezultând astfel, intenţia legiuitorului de a-1 excepta pe titularul contractului de asigurare de la posibilitatea de a solicita despăgubiri în baza contractului de asigurare, fiind lipsit de relevanţă dacă acesta a fost sau nu conducătorul autovehiculului vinovat de producerea accidentului.

Mai mult decât atât, asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie este destinată a acoperi şi pagubele produse bunurilor. Or, nu se poate accepta teza potrivit căreia reclamantul-intimat, în calitate de proprietar al autovehiculului implicat în producerea accidentului şi de asigurat RCA, poate răspunde pentru pagubele produse de bunul său şi, pe de altă parte, să aibă şi calitatea de terţ păgubit prin producerea accidentului, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, pentru a putea solicita, de la asigurător, în baza contractului de asigurare încheiat cu acesta, daune rezultând din accidentul în care a fost implicat propriul său bun.

Într-adevăr, victima unui prejudiciu prin ricoşeu (terţul din contractul RCA care este şi beneficiarul acestei asigurări RCA) are un drept propriu la despăgubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate.

În concluzie, a arătat că un conducător auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care şi-1 cauzează sieşi prin fapta proprie (dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 îl exclud expres pe acesta din sfera beneficiarilor de despăgubiri de la asigurător); conducătorul auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat suferit de membrii săi de familie ca urmare a prejudiciului iniţial; este exclusă naşterea obligaţiei legale a asigurătorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoşeu suferit de membrii familiei conducătorului vehiculului asigurat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului.

A considerat temeinică şi legală sentinţa instanţei de fond care a reţinut, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legislaţiei speciale în materia asigurărilor, că pot primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit toţi cei care se aflau în autovehiculul condus (pentru care exista poliţă R.C.A.) de persoana vinovată, inclusiv soţul acestuia. În temeiul art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, dacă autoturismul era condus de o altă persoană decât asiguratul (ca în cazul de faţă), toate persoanele vătămate au calitatea cerută de lege pentru a primi despăgubiri, nefacându-se nicio distincţie sau exceptare pentru proprietar/asigurat dacă acesta cumulează calitatea de proprietar/asigurat al autovehiculului implicat în accident cu calitatea de soţ al conducătorului auto vinovat de producerea accidentului.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 15 iulie 2020 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 25 februarie 2022 (termen care a fost preschimbat la data de 21 mai 2021), cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 20564/4.07.2019 emisă de Fondul de Garantare prin care s-a respins cererea de plată formulată, motivat de faptul că titularul contractului de asigurare nu poate fi considerat terţă persoană păgubită prin producerea accidentului, în sensul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, neavând astfel calitatea de creditor necesară solicitării de despăgubiri, în baza acestui contract, conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că analiza dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ţinându-se seama de prevederile art. 49 alin. (1) lit. b) alin. (1i) din Legea nr. 213/2015, art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul ASF nr. 23/2014.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte observă că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul suferit în calitate de persoană păgubită în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) alin. (1ii), şi nu în calitate de persoană asigurată ori beneficiar al asigurării în sensul alin. (1) şi (ii), cum în mod eronat s-a raportat autoritatea pârâtă când a analizat cererea de plată.

Potivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în forma în vigare la data producerii accidentului (1.07.2016):

"Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului."

Totodată, prevederile art. 51, din acelaşi act normativ, arată că "Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul."

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o interpretare sistematică corectă a dispoziţiilor legale sus menţionate atunci când a reţinut că sunt îndreptăţite să primească despăgubiri toate persoanele vătămate care au calitatea cerută de lege, în temeiul art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, dacă autoturismul era condus de o altă persoană decât asiguratul.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât în sensul că intenţia legiuitorului, din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul ASF nr. 23/2014, este aceea de a-l excepta pe titularul contractului de asigurare de la posibilitatea de a solicita despăgubiri în baza contractului de asigurare, fiind lipsit de relevanţă dacă acesta a fost sau nu conducătorul autovehiculului vinovat de producerea accidentului.

Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte observă că legiuitorul nu a făcut nicio exceptare pentru proprietar/asigurat dacă acesta cumulează calitatea de proprietar/asigurat al autovehiculului (care însă nu este vinovat de producerea accidentului) cu calitatea de soţ al conducătorului auto vinovat, care se afla în autovehicul la momentul accidentului şi care a suferit vătămări, astfel că, Fondul de Garantare răspunde pentru asiguratul RCA falimentar, care este obligat în baza legii să răspundă şi pentru fapta conducătorului auto vinovat şi nu doar pentru fapta asiguratului său.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte constată neîntemeiată critica la adresa legalităţii sentinţei civile recurate, apreciind că hotărârea primei instanţe reflectă o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) alin. (1ii) din Legea nr. 213/2015 şi art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 21 din 13 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2021.