Religious property retrocession barred because state title predates applicable ordinance period and ownership transferred via 1942 convention
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the appellate decision that rejected the appeal against the administrative commission’s refusal to retrocede a real property to a religious community, thereby leaving the original decision and the lower court's dismissal in force. The dispute involved a church parish challenging a 2017 administrative decision that denied its request for the in-kind return of a building and land, arguing that a 1942 convention with the state predecessor had been coerced and only transferred possession rather than ownership, and that the state's appropriation was invalid. The court held that the 1942 convention validly transferred ownership to the state predecessor, which was subsequently transferred to the Romanian State via Legislative Decree No. 485/1944, a provision that predates the applicable period for retrocession established by Emergency Government Ordinance No. 94/2000 (March 6, 1945 to December 22, 1989), rendering the claim for restitution legally unfounded and the state's title secure regardless of the date of registry entry.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, art. 431 alin. (2) C. proc. civ, art. 496 C. proc. civ; Religious property retrocession barred because state title predates applicable ordinance period and ownership transferred via 1942 convention: The dispute involved a church parish challenging a 2017 administrative decision that denied its request for the in-kind return of a building and land, arguing that a 1942 convention with the state predecessor had been coerced and only transferred possession rather than ownership, and that the state's appropriation was invalid. The court held that the 1942 convention validly transferred ownership to the state predecessor, which was subsequently transferred to the Romanian State via Legislative Decree No. 485/1944, a provision that predates the applicable period for retrocession established by Emergency Government Ordinance No. 94/2000 (March 6, 1945 to December 22, 1989), rendering the claim for restitution legally unfounded and the state's title secure regardless of the date of registry entry.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for the dismissal of the appeal as unfounded.
Substantive legal basis cited in the dispositive governing the review and resolution of the appeal in administrative litigation.
Full text
Şedinţa publică din data de 21 mai 2021
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 03.11.2017, reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de Comisie şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF Sibiu 8041 nr. top x şi y iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Ulterior, la primul termenul de judecată, recurenta-reclamantă a modificat (completat) acţiunea solicitând şi constatarea faptului că încheierea Convenţiei generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A. s-a făcut în condiţii de dictat al acestei din urmă formaţiuni politice, astfel încât actele de predare ale proprietăţii, de la prima la a doua, în măsura în care au fost efectuate, sunt lovite de nulitate absolută.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 65 din 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Speciale de Retrocedare în privinţa cererii adiţionale şi a respins contestaţia modificată (completată) formulată de către reclamanta Parohia Evanghelică CA. Sibiu în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de către pârâtă.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 65 din 2 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Evanghelica C.A. Sibiu, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului cum a fost formulat.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat situaţia de fapt, argumentele de ordin istoric şi politic, care au dus la trecerea imobilului în proprietatea statului, în mod abuziv.
Principala critică pe care a adus-o sentinţei constă în faptul că instanţa a soluţionat cauza pe baza unor precedente judiciare considerând că anumite decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din perioada 2007-2012, ar avea autoritate de lucru judecat în dosarul de faţa.
A arătat că, în motivarea sentinţei, instanţa a făcut referire la Convenţia din 1942, bazându-şi hotărârea pe aceasta, dar nu i-a analizat conţinutul pentru a constata dacă condiţiile suspensive prevăzute de aceasta au fost ori nu îndeplinite.
În măsura în care se bazează pe considerentele din alte decizii, a apreciat că ar fi fost necesar ca acele considerente să fi fost expuse şi în sentinţa recurată pentru a putea controla acest raţionament, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă nu a fost parte în acele procese.
A mai considerat că, prima instanţă a invocat principiul pacta sunt servanda, omiţând următoarele aspecte determinante pentru validitatea Convenţiei:
a) Convenţia este afectată în ultimul articol - 7 alin. (2) de mai multe condiţii suspensive, între care neapariţia legii speciale privind transcrierea este de natură să paralizeze transmisiunea dreptului de proprietate;
b) Noţiunea de predare folosită în motivarea sentinţei nu semnifică transmisiunea dreptului de proprietate ci doar transmisiunea detenţiei. Din interpretarea sistematică a Convenţiei rezultă ca acţiunea ei în timp a fost structurată în doua etape: predarea fizica a imobilelor, deci transmiterea detenţiei s-a făcut imediat, la 11.08.1942; transmiterea dreptului de proprietate urma să se facă după apariţia legii speciale privind scutirea de impozite pentru transcrierea dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, s-a transmis detenţia, cel mult posesia, dar nu proprietatea;
c) Convenţia s-a încheiat în condiţii de dictat politic, deci cu vicierea gravă a voinţei Bisericii. Ca atare, ea nu avea niciun interes să ceară întabularea, cu atât mai mult cu cât prin însăşi convenţie se stabilea că "transcrierea averii intră în vigoare cu ziua publicării de către Stat a legii care este de aşteptat şi care va asigura scutirea de impozite pentru transcrierea dreptului de proprietate pe numele A.".
Mai departe, a prezentat aspectele de drept pe care le-a apreciat esenţiale pentru corecta soluţionare a cauzei cu privire la obligativitatea întabulării pentru transmiterea dreptului de proprietate imobiliară în 1942, arătând că instanţa de fond a interpretat Convenţia din 1942 ca fiind translativă de drepturi prin ea însăşi.
În concluzie a susţinut că la 11 august 1942 a avut loc doar predarea detenţiei, eventual a posesiei, în niciun caz al proprietăţii. Ca atare, imobilul nu a fost în proprietatea A. şi ca atare nu putea fi trecut în proprietatea statului.
1.4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii Curţii de Apel Alba Iulia ca fiind temeinică şi legală.
A susţinut că recurenta-reclamantă şi-a întemeiat formal cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., întrucât nu a indicat care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de instanţă.
Pe fond, a susţinut că recursul este neîntemeiat, apreciind că instanţa de fond a analizat cauza sub toate aspectele, a aplicat în mod corect dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În combaterea susţinerilor recurentei-reclamante şi în susţinerea temeiniciei şi legalităţii sentinţei recurate, a reiterat argumentaţia invocată la fondul cauzei.
Referitor la critica recurentei-reclamante privind faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza pe baza unor precedente judiciare, considerând că anumite decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din perioada 2007-2012 ar avea autoritate de lucru judecat în dosarul de faţă, a învederat faptul că conform art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ. oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
Prin rezoluţia din 26 noiembrie 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 27 noiembrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.
1.6. Alte aspecte procesuale
Asupra excepţiei nulităţii recursului, instanţa de recurs s-a pronunţat în şedinţă publică, respingând-o ca neîntemeiată, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii, apreciind că argumentele invocate de recurenta-reclamantă, prin memoriul de recurs, se încadrează în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus, pentru Parohia Evanghelică C.A. Sibiu, cererea de retrocedare nr. x/20.12.2015, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului teren situat în municipiul Sibiu, judeţul Sibiu, înscris în CF nr. x a localităţii Sibiu, nr. top x şi y.
Prin Decizia nr. 7285/31.08.2017, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/20.12.2015, cu motivarea că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, aşadar în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, respectiv 06.03.1945 - 22.12.1989.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de Comisie şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF Sibiu 8041 nr. top x şi y iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Ulterior, reclamantă a modificat (completat) acţiunea solicitând şi constatarea faptului că încheierea Convenţiei generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A. s-a făcut în condiţii de dictat al acestei din urmă formaţiuni politice, astfel încât actele de predare ale proprietăţii, de la prima la a doua, în măsura în care au fost efectuate, sunt lovite de nulitate absolută.
Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa cererii adiţionale şi a respins contestaţia modificată (completată) formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de Comisie.
Din actele şi lucrările dosarului, şi anume cartea funciară nr. x a localităţii Sibiu - foaia B de proprietate, rezultă că imobilul identificat cu nr. top. top x şi y a fost expropriat de către Statul Român, în baza adresei nr. x din 22 octombrie 1946 a Ministerului Agriculturii Domeniilor - Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor A. - Administraţia Regională Sibiu, a Convenţiei Generale încheiate la 11 august 1942, cap II punctele 1 şi 2 şi a Legii nr. 485 din data de 07.10.1944.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu aduce niciun fel de critici cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în privinţa cererii adiţionale, astfel că vor fi analizate criticile care vizează greşita interpretare şi aplicare, în cauză, a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 care au fost apreciate că se încadrează în motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume a reglementat retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.
În condiţiile în care imobilul identificat cu nr. top x şi y a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localităţii Sibiu, foaia B de proprietate, poziţia 7, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 6.03.1945-22.12.1989, în mod corect a constatat instanţa de fond că esenţial sub aspectul aplicării legii este actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanţă atât data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară cât şi data preluării efective în posesie a imobilelor.
Recurenta-reclamantă susţine că principala critică pe care o aduce sentinţei este soluţionarea cauzei de către prima instanţă pe baza unor precedente judiciare. Consideră eronat argumentul instanţei de fond, în sensul că, anumite decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din perioada 2007-2012 ar avea autoritate de lucru judecat în dosarul de faţă, câtă vreme parohia nu a fost parte în acele procese.
Înalta Curte observă că instanţa de fond, în considerentele sentinţei atacate, a reţinut soluţionarea în mod definitiv a aspectului referitor la dobândirea proprietăţii, de către Statul Român, prin efectul legii (Decretul-lege nr. 485/7.10.1944), fiind nerelevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia, indicând în acest sens dosarele: nr. x/2010, nr. y/2012, nr. z/2007, nr. w/2008 ale instanţei supreme. Totodată, instanţa de fond a reţinut că, respectivele considerente ale instanţei supreme, se impun cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză.
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat şi nu autoritatea de lucru judecat aşa cum, în mod eronat, susţine recurenta-reclamantă.
Cu referire la aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.
Aşadar, criticile recurentei care vizează reţinerea eronată a autorităţii de lucru judecat datorită faptului că parohia nu a fost parte în procesele indicate, sunt neîntemeiate, întrucât instanţa de fond a reţinut, în mod corect, prezumţia de lucru judecat (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), nefiind necesară identitatea de părţi.
În analiza criticilor care vizează interpretarea de către instanţa de fond a Convenţiei din 1942 ca fiind translativă de drepturi prin ea însăşi şi a apărărilor recurentei-reclamante referitoare la obligativitatea întabulării pentru transmiterea dreptului de proprietate imobiliară în 1942, concluzionând că a avut loc doar predarea detenţiei, eventual a posesiei şi în niciun caz a proprietăţii, Înalta Curte reţine că la data de 11 august 1942, între A. şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată şi a cărei nelegalitate nu a fost constatată.
Prin Decretul-lege nr. 485/07.10.1944 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului-lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând A., "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri".
Aşadar, Înalta Curte reţine că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut în patrimoniul A. la momentul încheierii Convenţiei din 11 august 1942, fiind eronate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că a avut loc doar predarea detenţiei, eventual a posesiei şi în niciun caz al proprietăţii.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că imobilul în litigiu a devenit de drept proprietatea Statului Român prin efectul Decretului-lege nr. 485/1944, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri, nefiind relevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia sau data preluării efective în posesie a imobilului.
În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă Parohia Evanghelica C.A. Sibiu împotriva sentinţei nr. 65 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2021.