RCA total damage compensation claim: appeal dismissed as unfounded, upholding partial payment by Insurance Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 2133/05.12.2016, cu consecinţa obligării pârâtului la plata întregii sume solicitate, respectiv 40.621,19 RON, sumă care va fi actualizată cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, la care se vor adăuga penalităţi în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3730 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3730 din 16 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că normele aplicabile situaţiei deduse judecăţii sunt acelea în vigoare la data încheierii poliţei RCA, respectiv anul 2014. A arătat că Norma ASF nr. 14/2011 a fost abrogată la data de 01.01.2015 prin intrarea în vigoare a Normei ASF nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, normă care nu este aplicabilă situaţiei de fapt dedusă judecăţii.

A menţionat faptul că, în realitate, aşa cum reiese din documentele ataşate la dosarul cauzei, având în vedere gravele avarieri produse, autoturismul a fost declarat "daună totală" şi a fost casat la B., fiind eronate susţinerile pârâtei cu privire la cererea de reparare a autoturismului în regie proprie.

Mai mult, a precizat faptul că pârâta şi-a asumat un rol de arbitru, deşi, prin lege, nu deţine această calitate, precum şi faptul că a stabilit în mod arbitrar o valoare a despăgubirii, fără a se raporta la niciun mod de calcul prevăzut în normele legale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului.

A precizat că prevederile incidente în cauză se regăsesc, în aceeaşi formă, atât în cuprinsul Normei ASF nr. 14/2011, cât şi în cuprinsul Normei ASF nr. 23/2014, recurentul încercând, fără însă a invoca motive temeinice şi legale, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, să obţină plata integrală a sumei solicitate.

A considerat că instanţa de fond, în mod întemeiat, nu a identificat niciun temei legal pentru care să poată acorda estimării realizate de reclamant o semnificaţie probatorie care să prevaleze asupra dovezilor produse de FGA.

Totodată, a arătat că stabilirea şi evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor potrivit reglementărilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 16 mai 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte constată neîntemeiată critica la adresa legalităţii sentinţei civile recurate, apreciind că hotărârea primei instanţe reflectă o aplicare corectă a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 23/2014.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 2133/05.12.2016 emisă de Fondul de Garantare prin care s-a respins plata întregii sume solicitate, respectiv 40.621,19 RON, sumă care va fi actualizată cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, la care se vor adăuga penalităţi în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Prin decizia contestată nr. 2133/05.02.2016, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, din totalul sumei de 40.621,19 RON reprezentând suma din devizul estimativ de reparaţie efectuat prin unitatea reparatoare, a admis cererea de plată pentru suma de 15.286 RON şi a respins pentru suma de 25.335,19 RON.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a respins ca nefondată acţiunea, motivat de faptul că nu poate identifica un temei legal în baza căruia să poată acorda estimării realizate de reclamant o semnificaţie probatorie care să prevaleze asupra dovezilor produse de pârât, cu atât mai mult cu cât ambele evaluări sunt realizate cu ajutorul aceluiaşi instrument, respectiv softul C.. Totodată, a reţinut faptul că se impunea ca reclamantul să depună diligenţele necesare pentru a proba pretenţiile, având obligaţia să administreze probe în acest sens.

Prin recurs, recurentul-reclamant a susţinut că normele aplicabile situaţiei deduse judecăţii sunt acelea în vigoare la data încheierii poliţei RCA, respectiv Norma ASF nr. 14/2011, că instanţa de fond a apreciat greşit cu privire la cuantumul despăgubirilor având în vedere că autoturismul a fost declarat "daună totală" şi a fost casat la B., precum şi faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit în mod arbitrar valoarea despăgubirilor, fără a se raporta la niciun mod de calcul prevăzut în normele legale.

Înalta Curte reţine că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ţinându-se seama de prevederile legale, respectiv art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 care prevăd situaţia în care despăgubirile sunt solicitate înainte de efectuarea reparaţiilor, iar cuantumul pagubei se stabileşte luând în calcul preţurile practicate de către unităţile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-reclamant cu privire la normele aplicabile situaţiei deduse judecăţii, Înalta Curte analizând comparativ cele două norme invocate, observă faptul că prevederile incidente speţei se regăsesc în aceeaşi formă atât în cuprinsul Normei ASF nr. 14/2011, la art. 50 alin. (1) şi (10), cât şi în cuprinsul Normei ASF nr. 23/2014, la art. 51 alin. (1) şi (4).

Astfel, dispoziţiile Normei Norma ASF nr. 14/2011 la art. 50 prevăd:

- alin. (1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA.

- alin. (10) În cazul în care pentru reparaţiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor, cuantumul pagubei se stabileşte luând în calcul preţurile practicate de către unităţile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale.

Aceeaşi reglementare se regăseşte şi în norma ulterioară, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, la art. 51:

- alin. (1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA.

- alin. (4) În cazul în care pentru reparaţiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor, cuantumul pagubei se stabileşte luând în calcul preţurile practicate de către unităţile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond şi pârâtul Fondul de Garantare s-au raportat la prevederile Normei ASF nr. 23/2014 atunci când au analizat cererea de plată, având în vedere faptul că despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei şi valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi nu la data încheierii poliţei RCA, astfel cum susţine recurentul - reclamantul.

O altă critică adusă sentinţei de fond vizează cuantumul despăgubirilor acordate în ipoteza unei daune totale.

Potrivit art. 51 alin. (10) din Norma ASF nr. 23/2014 dauna totală se defineşte ca fiind situaţia în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului, iar potrivit alin. (3) cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

Or, prin probele administrate în faţa instanţei de fond s-a constatat o valoare diferită a prejudiciului cu toate că părţile au folosit acelaşi instrument de evaluare, respectiv softul C.. Reclamantul, în dovedirea cererii sale, a depus un deviz de reparaţii întocmit de societatea D. S.R.L. şi o estimare personală cu privire la cuantumul despăgubirilor, iar pârâtul, în urma instrumentării dosarului de daună, a întocmit propria evaluare.

Aşadar, utilizarea unor sisteme de evaluare este de bază, dar nu exclusivă, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând a fi avute în vedere orice alte dovezi şi documente prezentate de solicitant, pentru a stabili valoarea reală a bunului avariat.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că se impunea ca reclamantul să depună diligenţele necesare pentru a-şi proba pretenţiile astfel cum impun dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., neputând fi luată în considerare aprecierea proprie a reclamantului cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile recurentului-reclamant cu referire la faptul că pârâtul şi-a asumat un rol de arbitru, deşi prin lege, nu deţine această calitate, stabilind în mod arbitrar o valoare a despăgubirii fără a se raporta la niciun mod de calcul prevăzut în normele legale, şi mai mult, având reprezentarea greşită cu privire la situaţia de fapt.

Aşadar, procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului sunt stabilite în capitolul III al Legii nr. 213/2015, unde, la art. 12 alin. (2) şi (3) este prevăzută, printre altele, atribuţia Fondului de a instrumenta dosarele de daună.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014 cuantumul pagubei trebuie dovedit cu documente justificative.

Or, în cauză Fondul de Garantare, în cadrul instrumentării dosarului de daună, a constatat că nu sunt depuse documente fiscale de reparaţie, fiind depus doar un deviz de calcul şi a procedat la propria analiză a prejudiciului folosind softul C., prin raportare la normele legale şi la situaţia de fapt.

În contextul expus, având în vedere că reclamantul nu a probat cuantumul despăgubirilor solicitate prin cererea de plată, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea recursului, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit neîntemeiat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3730 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2021.