Judge's transfer denial upheld; appeal deemed unfounded as constitutional ruling had prospective effect only

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei de judecată anularea Hotărârii nr. 945/21.06.2019 a secţiei pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi acordarea transferului de la Tribunalul Dolj la Curtea de Apel Craiova.

Prin sentinţa nr. 172 din data de 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 13.07.2020, sub nr. x/2019, stabilindu-se ca prim termen de judecată la data de 07.09.2020.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 158 din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect "anulare act administrativ".

3. Recursul exercitat

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, anularea Hotărârii nr. 945/21.06.2019 a secţiei pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi acordarea transferului de la Tribunalul Dolj la Curtea de Apel Craiova.

Cu privire la primul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de fond a trecut peste etapa obligatorie a cercetării procesului, care începe după fixarea primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate, sintagma "dacă este cazul" plasată la finalul alin. (1) al art. 201 din C. proc. civ. nereprezentând o excepţie de la obligativitatea parcurgerii acestei etape procesuale.

Din motivarea sentinţei reiese că termenul din 07.09.2020 a fost acordat doar pentru dezbateri. Or, potrivit dispoziţiilor art. 389 din C. proc. civ. "Dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept, invocate de părţi în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu", astfel că instanţa de fond avea obligaţia de a analiza toate susţinerile sale, formulate anterior primului termen de judecată, respectiv cele din înscrisul depus la dosar la data de 03.09.2020, intitulat "concluzii scrise".

La primul termen de judecată instanţa a apreciat că nu poate să ţină cont de solicitarea sa privind aplicarea în speţă a Deciziei CCR nr. 454/24.06.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020, prin care s-a constat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, şi în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor, precum şi art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituţionale, astfel că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., respectiv casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta a arătat că Decizia CCR nr. 454/24.06.2020 produce efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv data de 24 iulie 2020, şi se aplică inclusiv proceselor aflate pe rolul instanţelor. Cum hotărârea de respingere a cererii de transfer a avut la bază dispoziţiile din Legea nr. 303/2004, precum şi Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, iar textele de lege în baza cărora i s-a respins cererea de transfer nu mai există, ca urmare a pronunţării Deciziei CCR nr. 454/24.06.2020, acţiunea trebuia admisă.

A mai susţinut recurenta că secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a dat relevanţă exclusiv avizului nefavorabil al Curţii de Apel Craiova şi că deşi se formulează cereri de transfer către această instanţă, la care în prezent sunt 9 locuri vacante, toate cererile sunt respinse.

Apreciază că cererea sa de transfer se impunea a fi admisă în condiţiile în care, la momentul analizării cererilor de transfer, Curtea de Apel Craiova figura cu 6 posturi vacante şi existau două cereri de transfer menţinute.

Un alt aspect menţionat a fost acela că la Curtea de Apel Craiova, începând cu anul 2012, s-au scos la concurs locuri doar la penal, iar specializarea sa este civilă şi este calificată din punct de vedere juridic pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul acestei instanţe.

De asemenea, s-a arătat că dispoziţiile din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu sunt clare şi previzibile, însă este datoria membrilor CSM să le aplice în mod nediscriminatoriu.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs arată că acesta este neîntemeiat, având în vedere faptul că art. 237 alin. (1) din C. proc. civ. arată că "În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul".

Dat fiind specificul obiectului cererii de chemare în judecată, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc că "La primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei", precum şi dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. care prevăd că "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150", consideră că în mod corect instanţa a stabilit termen pentru etapa dezbaterilor, apreciind că nu mai este necesară etapa cercetării judecătoreşti.

Precizează că instanţa a respectat etapa scrisă a procedurii, etapă în care părţile îşi comunică reciproc cererile, apărările şi înscrisurile de care înţeleg să se folosească, în care, de altfel, a depus la dosar întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 945 din 21.06.2019 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului, astfel că deliberarea şi pronunţarea hotărârii a avut la bază etapa scrisă şi etapa dezbaterilor.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanţa de fond a aplicat şi a interpretat corect normele legale şi regulamentare privind transferul, în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat.

În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 454 din 24.06.2020 pronunţată de Curtea Constituţională, arătă că dipoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, preluate la nivel legal prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

Prin urmare, regula este efectul ex nunc al deciziilor instanţelor constituţionale, adică de la data la care sunt publicate, ceea ce înseamnă, în esenţă, că acestea determină consecinţe juridice în privinţa raporturilor/situaţiilor juridice care apar de la momentul publicării acestora. Ca urmare, normele constatate ca fiind neconstituţionale rămân aplicabile situaţiilor juridice anterioare publicării respectivelor decizii. În acelaşi timp, legea prevede excepţii pentru cauza în care s-a pronunţat decizia, ori chiar instanţele de contencios constituţional pot statua asupra unor astfel de excepţii în absenţa unor norme legale exprese.

Totodată, prin Decizia nr. 454 din 24.06.2020, Curtea Constituţională a prevăzut clar efectele acesteia:

"40. Ca efect al prezentei decizii, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile [...] în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept". Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie obligă legiuitorul să pună de acord prevederile neconstituţionale ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, cu dispoziţiile Constituţiei în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii [...]. Totodată, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării prezentei decizii, precum şi în cauzele supuse revizuirii, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. [...]".

Ca urmare, intimata-pârâtă apreciază că Decizia Curţii Constituţionale la care s-a făcut referire nu are nicio influenţă în cauză, având în vedere că actul administrativ atacat a fost emis în temeiul art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018 şi nu anterioară.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Prima critică, prin care i se impută instanţei de fond încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, este apreciată de Înaltă Curte ca nefondată.

Preliminar, se impune precizarea că judecata în primă instanţă debutează cu introducerea cererii de chemare în judecată şi se finalizează prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti, acest ultim moment marcând dezînvestirea instanţei de soluţionarea litigiului. Între aceste două momente, judecata în primă instanţă parcurge, de regulă, următoarele etape: etapa scrisă, etapa cercetării procesului, etapa dezbaterilor în fond, etapa deliberării şi a pronunţării hotărârii judecătoreşti, fără a fi însă necesar ca orice proces să treacă prin toate aceste etape procesuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 237 alin. (1) din C. proc. civ. "În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul".

Recurenta susţine că etapa cercetării procesului nu a avut loc, în condiţiile în care instanţa a apreciat că termenul din 7.09.2020 a fost acordat doar pentru dezbateri.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, deşi instanţa a făcut referire la aspectul relevat de recurentă, concomitent a analizat şi aplicabilitatea Deciziei nr. 454/24.06.2020 a Curţii Constituţionale, concluzionând că reclamanta nu a invocat nelegalitatea Regulamentului nr. 193/2006 în contextul declarării ca neconstituţionale a unor prevederi în baza cărora a fost elaborat, cu toate că acesta este actul normativ în baza căruia s-a analizat şi motivat Hotărârea nr. 954/21.09.2019, a cărei anulare s-a solicitat.

Ca urmare, deşi solicitarea recurentei-reclamante de a se ţine cont de Decizia Curţii Constituţionale a fost analizată de instanţă extrem de succint, nu se poate reţine că în acest mod au fost încălcate normele de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.

În acest context se impune şi precizarea că recurenta-reclamantă nu face referire la încălcarea altor norme de procedură, invocând doar lipsa etapei cercetării procesului, care însă nu presupune în mod obligatoriu o anumită durată în timp, mai ales în condiţiile în care nu s-a solicitat şi nici nu s-a impus efectuarea, din oficiu, a altor acte de procedură.

În concluzie, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respectat regulile de procedură incidente, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse, de asemenea, ca nefondate.

Recurenta-reclamantă apreciază că sentinţa este nelegală deoarece în urma pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/24.06.2020, care produce efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial, 24 iulie 2020, şi se aplică inclusiv proceselor aflate pe rolul instanţelor, textele de lege în baza cărora i s-a respins cererea de transfer, respectiv dispoziţiile din Legea nr. 303/2004, precum şi Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu mai există, aşa încât acţiunea trebuie admisă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 454 din data de 24.06.2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, şi în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condiţiile transferării judecătorilor, precum şi art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituţionale.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii sunt relevante dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", în acelaşi sens statuând şi dispoziţiile art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În doctrină s-a arătat că încetarea efectelor juridice ale unei norme reprezintă o realitate incontestabilă pentru instanţele judecătoreşti. Acestea nu au competenţa să cenzureze voinţa legiuitorului pozitiv de a abroga o normă şi, tot astfel, nu au nici dreptul să cenzureze poziţia legiuitorului negativ de a dispune în acelaşi sens.

Altfel spus, instanţele de judecată nu pot să cenzureze deciziile Curţii Constituţionale nici sub aspectul statuărilor pe care le conţin acestea, privind neconstituţionalitatea unei norme legale, şi nici sub aspectul impactului pe care îl produc în ceea ce priveşte modul de soluţionare a litigiilor aflate în curs de derulare, ca urmare a încetării aplicării acelei norme prin declararea ei ca neconstituţională.

Pe de altă parte însă, nu se poate nega instanţei constituţionale dreptul de a-şi interpreta propriile sale decizii şi de a lămuri modul în care acestea trebuie să fie interpretate şi aplicate de către instanţele judecătoreşti.

Astfel, în practica sa jurisdicţională, Curtea Constituţională a precizat, în mod constant, efectele de ordin constituţional ale deciziilor sale (a se vedea Decizia nr. 223/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 256 din 18 aprilie 2012, penultimul paragraf; Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2015, paragraful 28; Decizia nr. 774/2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, paragraful 32).

O astfel de precizare a fost făcută şi în cadrul Deciziei nr. 454 din 24.06.2020, invocată în speţă, în cuprinsul căreia instanţa constituţională a arătat că:

"40.[...] Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie obligă legiuitorul să pună de acord prevederile neconstituţionale ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, cu dispoziţiile Constituţiei în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii. Totodată, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării prezentei decizii, precum şi în cauzele supuse revizuirii, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

În speţă, Hotărârea nr. 954/21.09.2019 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a cărei anulare s-a solicitat pe calea demersului judiciar, a fost adoptată în virtutea competenţelor atribuite acestui organism constituţional prin art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, dispoziţii potrivit cărora "(1) Transferul judecătorilor şi procurorilor de la o instanţă la altă instanţă sau de la un parchet la alt parchet ori la o instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu avizul consultativ al preşedintelui instanţei sau al procurorului şef al parchetului corespunzător".

Prin Decizia nr. 454 din data de 24.06.2020 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie obligă legiuitorul să pună de acord prevederile neconstituţionale ale art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, cu dispoziţiile Constituţiei în 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a acesteia, arătând expres în cuprinsul considerentelor că doar dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării deciziei.

Cum în cuprinsul Deciziei nr. 223/2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea Constituţională a statuat că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept", Înalta Curte nu poate să-şi însuşească susţinerea recurentei-reclamante în sensul că efectele neconstituţionalităţii art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, se aplică şi cauzelor pendinte, pentru că aceasta ar însemna o încălcare a sferei exclusive a competenţei Curţii Constituţionale.

Altfel spus, judecătorul este obligat să aplice deciziile Curţii Constituţionale şi nu să le interpreteze (a se vedea Decizia CCR nr. 454/8 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 61).

Pe de altă parte, în respectarea principiului legalităţii, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii textului de lege care reglementa transferul instanţa de recurs nu poate dispune asupra cererii de transfer, aşa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât dispoziţiile legale incidente nu mai pot produce efecte juridice. Altfel spus, în contextul actual, instanţa nu mai poate reaprecia criteriile aplicate pentru soluţionarea cererii de transfer a recurentei-reclamante.

Cu privire la acest aspect se impune şi precizarea că modul de soluţionare a unei cereri de transfer nu are efect permanent, o astfel de cerere putând fi reformulată şi analizată după punerea în acord cu Constituţia a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 248/2018.

În concluzie, Înalta Curte reţine că nu sunt întrunite nici motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de acestea, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 158 din 7 septembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.