Quantification of daily late penalties for non-execution of administrative court orders: statutory limits and discretion under Law 554/2004 and Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată iniţial la data de 04.10.2019 sub nr. x/2019, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamantul A., prin tutore B., a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale la plata unei penalităţi în cuantum de 1000 RON/zi întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, începând cu data de 19.09.2019.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat, în esenţă, că prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 43/13.03.2019 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin neapelare, pârâtul a fost obligat să-i răspundă la petiţiile înregistrate până în datele de 26.04.2017 şi 03.05.2017, motiv pentru care s-a format dosarul execuţional nr. x/2019 al Biroului executorului judecătoresc C. în care s-a dispus încuviinţarea executării silite, pârâtul neîndeplinindu-şi însă obligaţiile până la data introducerii acţiunii.

În apărare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, arătând că instanţa de executare este instanţa care a judecat fondul litigiului de contencios administrativ, iar procedura de executare este una distinctă, precum şi faptul că instanţa de executare competentă poate cenzura suma cuvenită creditorului cu titlu de penalităţi.

Prin sentinţa civilă nr. 485 din 30 ianuarie 2020, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea, dosarul fiind înregistrat pe rolul instanţei competente la data de 06.06.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 12/CA/2020 din data de 10 iunie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale; a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 100 RON/zi de întârziere începând cu data de 19.09.2019 şi până la data formulării răspunsului la petiţiile depuse de reclamant în datele de 26.04.2017 şi 03.05.2017; a respins ca nefondate celelalte pretenţii şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de penalităţi în favoarea reclamantului pentru nepunerea în executare în termen a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 43 din 13.03.2019 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantul B., în calitate de tutore legal al reclamantului minor A., precum şi pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A., prin tutore B., au fost invocate critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind reclamantul că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Mai exact, a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele de drept material referitoare la stabilirea cuantumului penalităţilor pe zi de întârziere, în raport de complexitatea obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului, fără a lua în considerare reaua-credinţă a pârâtului în neîndeplinirea obligaţiei, care, în opinia reclamantului, trebuia sancţionată corespunzător.

În susţinerea criticii formulate reclamantul a arătat că pârâtul a dovedit rea-credinţă în neîndeplinirea obligaţiei în condiţiile în care nu a răspuns petiţiilor sale de mai mult de 3 ani, şi anume începând din data de 19.09.2019, conform dispoziţiei instanţei din titlul executoriu reprezentat de încheierea din 22.08.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, justificându-se astfel obligarea acestuia la plata unei penalităţi de întârziere în cuantum de 1000 RON/zi până la executarea obligaţiei dispuse în sarcina sa.

Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei de fond în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligării pârâtului la plata unei penalităţi în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, începând din data de 19.09.2019.

3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, întemeiat pe dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului şi, implicit, a obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului, de a plăti suma de 100 RON/zi de întârziere, începând cu data de 19.09.2019 şi până la data formulării răspunsului la petiţiile depuse de reclamant la datele de 26.04.2017 şi 03.05.2017.

În susţinerea căii de atac promovate în cauză, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt, pârâtul a precizat că sentinţa de fond nr. 43/CA/2019 a fost pronunţată în cadrul dosarului de contencios administrativ nr. 242/35/2018 de către Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de executare fiind instanţa care a judecat fondul litigiului de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ.

A arătat recurentul-pârât că procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele de contencios administrativ trebuie analizată prin raportare la categoriile de hotărâri judecătoreşti pronunţate în urma soluţionării litigiilor derivate din actele administrative reglementate de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel încât nu se poate reţine că în prezenta cauză ar fi vorba despre vreo obligaţie de a elibera un alt înscris sau de a efectua o anumită operaţiune juridică, având în vedere că răspunsul la o petiţie nu poate fi asimilat cu emiterea altui înscris sau cu o operaţiune administrativă.

Sub aspectul reliefat consideră, raportat la obligaţia stabilită de instanţă în sarcina sa, şi anume aceea de a răspunde petiţiilor reclamantului şi de a plăti acestuia suma de 100 RON/zi de întârziere începând cu data de 19.09.2019 şi până la data formulării răspunsului la petiţii, că aceasta este nelegală câtă vreme nu s-a produs o vătămare şi nici nu a fost încălcat interesul legitim al reclamantului, astfel cum prevede art. 24 din Legea nr. 544/2004.

Totodată, a solicitat să se constate că în situaţia dedusă judecăţii nu se poate reţine culpa autorităţii publice prin prisma nerespectării obligaţiei de a face, care să determine obligarea acesteia la plata de penalităţi prin raportare la natura juridică a celor două petiţii, care nu vizează un drept sau un interes legitim.

În plus, aspectele învederate de reclamant prin cele două petiţii nu reprezintă decât reiterări ale sesizărilor anterioare privind nereguli existente în cadrul Centrului Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Tileagd, cărora pârâtul le-a dat curs, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, aspect reţinut şi de instanţa de fond.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că nu se poate reţine în sarcina sa existenţa unei culpe care să determine plata către recurentul-reclamant a penalităţilor de întârziere în sumă de 100 RON/zi de întârziere, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, arătând, în esenţă, că din motivele invocate în susţinerea căii de atac exercitate nu rezultă o justificare a neexecutării hotărârii judecătoreşti.

La rândul său, recurentul-pârât a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca netemeinic şi nelegal.

La data de 21 august 2020 recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului-pârât, solicitând respingerea argumentelor invocate în apărare pe aspectul relei-credinţe în executarea unei hotărâri judecătoreşti.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către ambele părţi prin întâmpinările formulate în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentul-reclamant şi de recurentul-pârât sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce priveşte contextul factual, Înalta Curte reţine că reclamantul A., prin tutore B., a solicitat instanţei obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale la plata unei penalităţi în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, începând cu data de 19.09.2019 şi până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de sentinţa nr. 43/CA/2019 din 13.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

Prin titlul executoriu menţionat (definitiv la data de 07.05.2019) s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale să răspundă reclamantului la petiţiile formulate de acesta şi înregistrate de pârât la datele de 26.04.2017 şi 03.05.2017, iar ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de către pârât în termenul legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, respectiv până la data de 07.06.2019, s-a format dosarul nr. x/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc C., fiind încuviinţată executarea silită prin încheierea din 22.08.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, şi somat pârâtul să execute obligaţia prevăzută în titlul executoriu începând cu data de 19.09.2019.

5.1. În raport de criticile aduse sentinţei de fond de către recurenţi, Înalta Curte urmează să analizeze cu prioritate recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Educaţiei Naţionale, având în vedere criticile puse în discuţie referitoare la procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi competenţa instanţei de executare.

Astfel, a susţinut recurentul-pârât că titlul executoriu reprezentat de sentinţa de fond a fost pronunţat de o instanţă de contencios administrativ din cadrul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, astfel că instanţa de executare a acesteia trebuie să fie aceeaşi instanţă care a judecat şi fondul litigiului de contencios administrativ, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale cărui dispoziţii le enunţă.

Sub acest aspect, a considerat că procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele de contencios administrativ trebuie analizată prin raportare la categoriile de hotărâri judecătoreşti pronunţate în urma soluţionării litigiilor derivate din actele administrative.

Cât priveşte situaţia dedusă judecăţii, pârâtul a susţinut că nu se află în situaţia juridică reglementată de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv aceea de a elibera un alt înscris sau de a efectua o anumită operaţiune juridică, opinând în sensul că răspunsul la o petiţie nu poate fi asimilat cu emiterea unui alt înscris şi nici cu efectuarea unei operaţiuni administrative, nejustificându-se astfel obligarea sa la plata penalităţilor în cuantum de 100 RON/zi de întârziere.

Pe de altă parte, a susţinut că nu se poate reţine culpa sa în nerespectarea obligaţiei menţionate având în vedere natura juridică a petiţiilor reclamantului, aceea de înştiinţare, respectiv reiterare a sesizărilor formulate anterior, precum şi lipsa unei vătămări sau a unei încălcări a interesului legitim al creditorului obligaţiei.

În referire la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi analizat în mod corect cauza dedusă judecăţii, în raport de susţinerile părţilor şi de probatoriul administrat, aceasta pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

Astfel, se reţine că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că în situaţia în care, în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuţie legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătoreşti a cărei executare se solicită, instanţa având de analizat numai dacă actele emise ori operaţiunile efectuate de autoritatea publică se conformează obligaţiilor impuse prin titlul executoriu şi, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile.

Procedura specială de executare instituită de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii definitive autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, aşadar, obligaţii de a face care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanţii săi.

Prezintă relevanţă sub acest aspect Decizia nr. 1083/14.07.2011 a Curţii Constituţionale a României, prin care s-a statuat că "Procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedurii civile, şi dă expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind cadrul constituţional al protejării cetăţenilor în faţa eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. În acest context, legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au instituit în sarcina autorităţilor publice anumite obligaţii de "a face" trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, potrivit art. 18 alin. (6) din Lege, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia".

În schimb, hotărârile care cuprind alte obligaţii decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cum ar fi plata de despăgubiri, urmează procedura de executare silită reglementată de C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că trimiterile pe care art. 24 din Legea nr. 554/2004 le face la art. 906 din C. proc. civ. nu modifică regimul executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios administrativ în ceea ce priveşte obiectul procedurii speciale de executare, diferenţele esenţiale fiind legate de cuantificarea penalităţilor de întârziere şi de procedura propriu-zisă de stabilire a penalităţilor de întârziere şi a despăgubirilor pentru neexecutare.

Aşa fiind, deşi trimiterea este făcută la întregul articol 906, normele din C. proc. civ. urmează a fi interpretate şi aplicate prin prisma art. 28 din Legea nr. 554/2004, în măsura în care nu sunt incompatibile cu raporturile juridice administrative, lucru pe care l-a făcut şi judecătorul fondului, reţinând acesta în mod corect incidenţa prevederilor art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., care se integrează în contextul reglementării speciale cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ referitoare la cuantumul penalităţilor.

Potrivit textului legal evocat: "Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu".

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la inexistenţa culpei autorităţii publice în lipsa formulării răspunsului la petiţiile adresate de către reclamant, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt nefondate, având în vedere lipsa unui suport probator.

Astfel, autoritatea publică pârâtă Ministerul Educaţiei Naţionale avea obligaţia de a răspunde petiţiilor formulate de reclamant şi înregistrate de pârât la datele de 26.04.2017 şi 03.05.2017, până cel târziu la data de 7 iunie 2019, termenul legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti din 07.05.2019 calculat conform dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului".

Prin art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a reglementat două mijloace procesuale de executare silită a hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, în situaţia în care autoritatea publică a fost obligată cu caracter definitiv să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative.

Astfel, creditorul acestei obligaţii poate solicita instanţei de contencios administrativ competente, în cazul nerespectării termenului de executare benevolă a hotărârii, aplicarea unei amenzi conducătorului instituţiei publice debitoare a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie şi/sau obligarea autorităţii publice la plata de penalităţi pentru fiecare zi de întârziere în nerespectarea aceluiaşi termen, în speţă, în virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul solicitând obligarea autorităţii pârâte la plata de penalităţi în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere.

Cu alte cuvinte, prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte un mijloc de constrângere a autorităţii publice pentru executarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa, iar pe de altă parte reglementează o formă de răspundere juridică drept sancţiune a atitudinii de pasivitate manifestată de autoritatea publică şi de conducătorul acesteia, însă pentru aplicarea acestor dispoziţii trebuie probată vinovăţia celui chemat să răspundă, respectiv acesta să fi avut o culpă în neexecutare.

În soluţionarea recursului instanţa de control judiciar urmează să aibă în vedere că, potrivit Soluţiei de unificare a jurisprudenţei adoptată de plenul judecătorilor din cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în şedinţa din 27 mai 2016, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte intervalul şi condiţiile în care debitorul poate fi obligat la plata amenzii, penalităţilor şi despăgubirilor în situaţia neexecutării obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, s-a stabilit că este prezumată culpa conducătorului autorităţii publice în neexecutarea obligaţiei, prezumţia neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenţa unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligaţia în termenul legal.

Relevantă sub aspectul reliefat este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României care, spre exemplu în Decizia nr. 33/2016 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, a statuat: 19. "De altfel, amenzile cominatorii stabilite la art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (n.r. forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 212/2018) reprezintă o sancţiune procedurală pecuniară aplicată de instanţă în scopul asigurării executării hotărârii. Legiuitorul a considerat necesar să instituie un astfel de mijloc de constrângere pentru a conferi eficacitate înseşi instituţiei contenciosului administrativ, a cărei finalitate ar fi iluzorie în absenţa unei sancţiuni pentru neexecutarea voluntară a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie. 20. Această soluţie legislativă dă expresie garanţiilor dreptului la un proces echitabil astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat în mod constant faptul că "administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi" (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 41, şi Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Şandor împotriva României, paragraful 24)".

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Sanglier c. Franţei, Scollo c. Italiei, D. S.R.L. c. României, Mihăescu c. României) s-a statuat că "dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat la executarea oricărei hotărâri, indiferent de circumstanţe, fiind acceptată posibilitatea intervenirii unor împrejurări de fapt sau de drept care să aibă ca efect temporizarea sau chiar imposibilitatea aducerii la îndeplinire a titlului executoriu. Ceea ce trebuie sancţionat însă este inerţia, pasivitatea administraţiei publice".

Cum din jurisprudenţa anterior evocată rezultă că nu este exclusă, de plano, luarea în considerare a unor circumstanţe care să justifice neexecutarea în natură sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, pentru a putea conchide asupra existenţei sau inexistenţei unei neexecutări culpabile a titlului executoriu, urmează a se analiza, cumulativ, atât actele întocmite, cât şi faptele săvârşite de recurentul-pârât ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dar şi inexistenţa unei imposibilităţi obiective de punere în executare a titlului executoriu, având în vedere că prezumţia de culpă nu are caracter absolut, esenţială fiind respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

În cauză, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că pârâtul nu a făcut dovada emiterii răspunsului la cele două petiţii formulate de reclamant până la data de 07.06.2019 şi nici până la data pronunţării sentinţei de fond, conduita sa relevând fără dubiu culpa neîndeplinirii obligaţiei, nejustificată şi neprobată.

În egală măsură, nu pot fi reţinute alegaţiile recurentului-pârât cu privire la natura juridică a petiţiilor reclamantului, în sensul că acestea ar reprezenta, în fapt, o înştiinţare (cazul petiţiei din data de 26.04.2017) iar în ceea ce priveşte petiţia din 03.05.2017 că aceasta nu ar viza un drept sau un interes legitim al reclamantului şi că aspectele invocate sunt doar reiterări ale unor sesizări anterioare.

Sub acest aspect este important a se observa că recurentul-pârât, răspunzând criticilor recurentului-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, a menţionat că "Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu a dat dovadă de rea-credinţă, răspunzând petentului la toate solicitările acestuia, cu excepţia celor două petiţii greşit îndreptate şi la care la această dată petentul a primit răspuns".

În plus, se constată că recurentul-pârât nu a invocat şi probat existenţa unei imposibilităţi obiective care ar putea justifica neexecutarea în termenul legal a obligaţiei stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză, argument reţinut în mod corect şi de către judecătorul fondului.

Cu privire la critica privind lipsa vătămării reclamantului şi a încălcării interesului legitim al acestuia, în acest sens considerând recurentul-pârât că nu se justifică obligarea sa la plata penalităţilor, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată deoarece penalităţile stabilite nu au doar scopul reparării prejudiciului suferit prin întârziere, ci sunt concepute de legiuitor ca un veritabil mijloc de constrângere pentru obţinerea executării hotărârii.

Pe cale de consecinţă, constatând că sunt nefondate toate criticile formulate de recurentul-pârât, nefiind susceptibile să conducă la reformarea sentinţei atacate, Înalta Curte va respinge recursul recurentului-pârât ca nefondat.

5.2. Cât priveşte criticile recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că acestea vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale ce reglementează cuantumul penalităţilor stabilite în sarcina pârâtului pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, consideră că instanţa de fond nu a luat în considerare reaua-credinţă a pârâtului în neîndeplinirea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 43 din 13.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, obligându-l astfel la penalităţi în cuantum de doar 100 RON/zi de întârziere, în loc de 1000 RON/zi de întârziere cât a solicitat.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., incident în cauză, în ipoteza unei obligaţii neevaluabile în bani instanţa sesizată de creditor poate obliga debitorul să plătească în favoarea creditorului penalităţi, fixând o limită minimă de 100 RON şi o limită maximă de 1000 RON stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Prin urmare, textul de lege precitat reglementează un mijloc de constrângere indirectă a debitorului la executarea în natură a obligaţiei de a face sau a nu face care implică faptul personal al acestuia (sau care nu poate fi îndeplinită prin alte persoane), aşadar a obligaţiilor intuitu personae.

În ceea ce priveşte cuantumul acestor penalităţi, legiuitorul distinge după cum obligaţia de a face sau a nu face intuitu personae este sau nu evaluabilă în bani, aspecte ce fac obiectul reglementării din alin. (2) şi (3) ale textului menţionat.

Sunt de necontestat în cauză data de început a calculului penalităţilor şi durata acestui calcul, ceea ce contestă recurentul-reclamant fiind cuantumul minim al penalităţilor fixat de instanţă în aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din C. proc. civ.

În lipsa unor prevederi legale exprese ale legiuitorului prin care să fie reglementate criterii legale de stabilire a cuantumului penalităţilor, revine instanţei sarcina de a fixa acest cuantum conform propriei aprecieri, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.

În aceste condiţii, în mod judicios a stabilit instanţa de fond cuantumul penalităţilor la valoarea minimă prevăzută de lege, respectiv de 100 RON pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 19.09.2019 şi până la data formulării răspunsului la petiţiile depuse de reclamant în datele de 26.04.2017 şi 03.05.2017 - în condiţiile în care limitele prevăzute de lege sunt între 100-1.000 RON/zi de întârziere - reţinând că este justificată această valoare de efectele juridice posibile ale petiţiilor formulate de reclamant şi că nu se justifică cuantumul maxim raportat la valoarea socială concret lezată şi complexitatea redusă a obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a reţinut că pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale nu a îndeplinit în termen obligaţia instituită în sarcina sa prin sentinţa nr. 43/CA/2019 din 13.03.2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs precum şi emiterea ulterioară a răspunsului la petiţiile reclamantului nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-reclamant şi de recurentul-pârât şi va menţine sentinţa de fond atacată în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A., prin tutore B. şi de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva sentinţei nr. 12/CA/2020 din 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.