Salary Reclassification of Court Archivists Under Law No. 153/2017: Discrimination Claim Rejected

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 06.12.2017, sub nr. dosar x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Timişoara, Ministerul Justiţiei şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, să se dispună anularea în parte a deciziei nr. 151/A/21.09.2017, emisă în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume anularea in parte a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 151/A în ceea ce priveşte salarizarea reclamanţilor, anularea în parte a Hotărârii Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Timişoara nr. 21 din 30.10.2017, respectiv anularea art. 2 din hotărâre ce vizează soluţia de respingere a contestaţiei înregistrate la data de 19.10.2017, obligarea pârâtei Curtea de Apel Timişoara să emită noi decizii de reîncadrare individuale către fiecare reclamant în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, care să cuprindă nivelul salariului de bază existent în cadrul pârâtei Curtea de Apel Timişoara pentru noile funcţii de grefieri prevăzute în anexa nr. V, capitolul II din Legea nr. 153/2017, obligarea pârâţilor Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei să recalculeze drepturile salariale datorate reclamanţilor şi să le achite diferenţele salariale rezultate între drepturile salariale încasate efectiv şi cele de care ar fi trebui să beneficieze conform noilor decizii de reîncadrare individuale, începând cu data de 01.07.2017 şi până la data pronunţării sentinţei, actualizate cu rata inflaţiei precum şi cu dobânda legală aferentă acestor drepturi de la fiecare scadenţă şi până la momentul plăţii efective.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt angajaţii pârâtei Curtea de Apel Timişoara în calitate de personal contractual încadrat în funcţiile de grefier arhivar/registrator şi respectiv grefier arhivar-şef, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Judecătoriei Timişoara.

În esenţă, au susţinut că prin art. 1 alin. (1) din Decizia nr. 151/A emisă de Curtea de Apel Timişoara la data de 21.09.2017 s-a dispus în mod corect şi colectiv reîncadrarea întregului personal angajat al instituţiei, începând cu 1 iulie 2017, corespunzător noilor funcţii, grade/trepte, gradaţii şi în raport de vechimea în muncă şi vechimea în specialitate avute, conform anexelor la respectivul act administrativ. Însă, în mod nelegal, prin art. 1 alin. (2) s-a dispus că:

"Până la 31 decembrie 2017 se menţine în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază categoriile de personal prevăzute la alin. (1) al prezentei decizii, în măsura în care ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Prin sentinţa nr. 213/LM/2018 din 27 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, îndreptată prin încheierea din data de 2 aprilie 2018 a aceleiaşi instanţe şi pronunţată în acelaşi dosar, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bihor, invocată de pârâte, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 11 aprilie 2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5476 din data de 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei; a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Tribunalul Timiş.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., criticând-o pentru nelegalitate. Au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei instanţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată în ambele faze procesuale.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză, respectiv dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 în raport de prevederile art. 16 din Constituţia României şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale căror dispoziţii le-au enunţat.

Au evocat recurenţii şi prevederile art. 149 alin. (2) din Constituţia României în susţinerea opiniei potrivit căreia în ierarhia normelor materiale incidente în speţa pendinte, în măsura în care apar contradicţii între normele de drept intern şi Constituţia României sau între normele din dreptul european şi normele interne, primează aplicarea Constituţiei în prima ipoteză şi dreptul european în cea de-a doua ipoteză, aplicarea urmând a fi făcută în mod nemijlocit de către judecător.

Au subliniat aplicabilitatea în cauză a principiului "lex superior derogat legi inferiori" conform căruia legea superioară are prioritate faţă de cea inferioară, bazându-se pe necesitatea ierarhiei sistematice a diferitelor competenţe de reglementare în vederea completării acestora în mod necontradictoriu.

Concluzionând pe aspectul reliefat, recurenţii-reclamanţi au arătat că dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 sunt contrare art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi au considerat că nu sunt aplicabile în speţă.

În egală măsură, instanţa de fond nu a interpretat art. 38 din Legea nr. 153/2017 prin prisma art. 16 din Constituţia României şi respectiv art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin interpretarea sa eronată schimbând însuşi scopul adoptării respectivei legi, respectiv acela de a avea o reglementară unitară în materia salarizării, fără dicriminări şi fără diferenţieri.

Au opinat în sensul că art. 38 trebuia coroborat cu art. 36 din Legea nr. 153/2017, care stipulează că grefierilor de şedinţă li se menţine salariul avut până la data de 31.12.2017, însă, în privinţa grefierilor arhivari/registratori art. 36 face trimitere la reîncadrare începând cu data de 01.07.2017, conform anexei 5 care include în corpul grefierilor şi grefierii arhivari/registratori. Prin urmare, în scopul eliminării situaţiilor discriminatorii, legiuitorul a edictat aceste norme, înţelegând să majoreze salariul de bază al grefierilor arhivari/registratori asimilaţi grefierilor la nivelul avut de grefieri la data de 01.07.2017.

Totodată, recurgând la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative cuprinse în Legea nr. 24/2000, din interpretarea dispoziţiilor existente în preambulul legii unice de salarizare rezultă că în urma intrării în vigoare a noii legi a salarizării întreaga categorie a personalului auxiliar al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea este tratată identic, în condiţii identice de studii, grad, vechime, aspect ce reiese din rubrica "funcţia" în care se regăsesc toate subcategoriile de personal auxiliar prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

Au mai susţinut recurenţii că în cadrul dosarului Curţii de Apel Bucureşti nr. 583/2/2018, într-o speţă similară, instanţa a constatat admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţia României, sesizând Curtea Constituţională a României în vederea soluţionării excepţiei ce a făcut obeictul dosarului instanţei de contencios constituţional nr. 1570D/2018.

În plus, au arătat că din clarificările transmise de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale în ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 153/2017, rezultă că "Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivel de salarizare pentru funcţii similare".

În final, au criticat hotărârea instanţei de fond şi sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, considerând că a fost admisă în mod nefondat şi netemeinic. În acest sens, au susţinut că Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite în baza art. 131 din Legea nr. 304/2004, având obligaţia de a vira şi asigura sumele solicitate de către curţile de apel.

Pentru considerentele arătate, au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii introductive.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal respingerea ca nul a recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală.

La termenul de dezbateri din data de 19 mai 2021 Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, reţinând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

A formulat întâmpinare şi intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală, în principal în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar, pe fondul acţiunii, pentru motivul că instanţa de fond a reţinut în mod corect că reîncadrarea reclamanţilor s-a efectuat potrivit dispoziţiilor art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017.

Prin răspunsurile la întâmpinările formulate în cauză, recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei de recurs să înlăture apărările formulate de intimaţii-pârâţi Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei ca nefondate şi netemeinice şi să admită recursul astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimaţii-pârâţi prin întâmpinările formulate în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

5.1. Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, una dintre criticile recurenţilor vizează problema cadrului procesual, considerând aceştia că în mod nefondat şi netemeinic le-a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., prin raportare la sediul materiei reprezentat de legislaţia privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Raportat la aceste dispoziţii de principiu şi în contextul în care acţiunea recurenţilor-reclamanţi vizează o contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor de natură salarială, este evident că nu poate avea calitate procesuală în cauză decât emitentul actului prin care au fost individualizate aceste drepturi şi instituţiei ţinute în mod legal să achite drepturile pretinse de recurentă, în virtutea raportului de muncă existent între părţi.

Sub acest aspect instanţa de fond a reţinut în mod corect că atribuţia stabilirii indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate revine curţilor de apel, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, şi nu Ministerului Justiţiei care respectă actele administrative emise de ordonatorul secundar, în condiţiile legii.

Prin urmare, este irelevantă calitatea de ordonator principal de credite a Ministerului Justiţiei, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, acesta având exclusiv obligaţia de a gestiona bugetul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, ordonatori secundari şi respectiv terţiari de credite, astfel încât este nefondată critica recurenţilor-reclamanţi la adresa sentinţei civile nr. 5476/19.12.2018 din această perspectivă.

Prezintă relevanţă pe subiectul analizat considerentele Deciziei nr. 13/13.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, în care instanţa supremă a statuat că: "Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială" şi că "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale. (….) Interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii".

5.2. În continuare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 38 din Legea nr. 153/2017, care trebuia coroborat cu art. 36 din acelaşi act normativ, în care se stipulează că grefierilor de şedinţă li se menţine salariul avut până la data de 31.12.2017, iar în privinţa grefierilor arhivari/registratori art. 36 face trimitere la reîncadrare începând cu data de 01.07.2017, conform anexei 5 ce include în corpul grefierilor şi grefierii arhivari/registratori.

Concret, recurenţii susţin că legiuitorul a adoptat aceste dispoziţii în scopul eliminării situaţiilor discriminatorii, înţelegând în acest sens să majoreze salariul de bază al grefierilor arhivari/registratori, asimilaţi grefierilor, la nivelul avut de grefieri la data de 01.07.2017.

Este adevărat că obiectul de reglementare al actului normativ menţionat supra constă în stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului, scopul fiind eliminarea situaţiilor discriminatorii, însă, este de observat că doar în ipoteza în care situaţiile discriminatorii ar privi persoanele care ocupă aceleaşi funcţii şi îndeplinesc aceleaşi activităţi, dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 impunându-se a fi interpretate prin raportare la prevederile Legii nr. 567/2004, mai exact a dispoziţiilor alin. (2) al art. 3 conform cărora: "Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT".

Potrivit art. 38 din Legea nr. 153/2017, aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ se face etapizat, începând cu data de 01.07.2017. Alin. (2) al art. 38 prevede că "începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (...)"

Din cuprinsul tabelului existent în Capitolul II, Anexa V, Capitolul II din Legea nr. 153/2017 privind salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, rezultă că sunt prevăzute aceleaşi funcţii ca şi în Legea nr. 567/2004, respectiv funcţiile de grefier, grefier-şef, grefier statistician, grefier documentarist, grefier arhivar, grefier-arhivar şef, grefier registrator etc.

În acest context normativ, procedând la interpretarea dispoziţiilor legale precitate în raport de cauza dedusă judecăţii, rezultă că reîncadrarea grefierilor arhivari şi a grefierilor registratori se efectuează pe aceleaşi funcţii deţinute anterior, având în vedere că aceştia îndeplinesc aceleaşi activităţi şi în aceleaşi condiţii.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, ce reţine că prin noua lege a salarizării legiuitorul nu a intenţionat să majoreze salariul de bază al grefierilor arhivari şi registratori la nivelul avut de grefieri la data de 01.07.2017, ci, exclusiv reîncadrarea acestora pe aceleaşi funcţii deţinute anterior, scopul eliminării situaţiilor discriminatorii vizând, astfel cum s-a mai arătat, salariaţii care ocupă aceeaşi funcţie şi îndeplinesc aceleaşi activităţi şi în aceleaşi condiţii.

Faptul că acesta este scopul legiuitorului rezultă fără putinţă de tăgadă din prevederile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, în care a prevăzut în mod expres că se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, a compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, cu o condiţie, respectiv aceea ca personalul să ocupe aceeaşi funcţie şi să îşi desfăşoare activitatea în aceleaşi condiţii.

Or, câtă vreme funcţiile de grefier arhivar şi grefier registrator au fost reglementate distinct din punct de vedere salarial faţă de funcţia de grefier, din considerente privind nivelul studiilor necesare ocupării acestor funcţii, respectiv studii medii în cazul grefierilor arhivari şi registratori şi studii superioare de specialitate juridică în cazul grefierilor, nu se poate susţine cu suficient temei că prin adoptarea noii legi a salarizării s-ar fi urmărit egalizarea acestor funcţii, prin reîncadrarea automată la nivelul prevăzut pentru studii superioare şi cu salarizarea corespunzătoare.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, fără a le corobora cu prevederile art. 36 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: "Reîncadrarea personalului (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38".

Contrar susţinerilor acestora, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat la interpretarea coroborată a textelor legale menţionate, astfel cum rezultă din cuprinsul penultimei pagini a sentinţei recurate, reţinând aceasta pe subiectul în discuţie că "deşi este impusă reîncadrarea pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie, stabilirea salariilor trebuie să respecte dispoziţiile art. 38 care impun menţinerea în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice".

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că ocuparea aceleiaşi funcţii şi desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii reprezintă condiţiile care impun menţinerea în plată a cuantumului brut al salariilor de bază la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, raţionament pe care Înalta Curte îl împărtăşeşte ca atare.

Prin simetrie, Înalta Curte nu poate primi alegaţiile recurenţilor-reclamanţi în sensul că, urmare a intrării în vigoare a noii legi a salarizării, întreaga categorie a personalului auxiliar este tratată identic, în condiţii identice de studii, grad, vechime, aspect pretins a fi rezultatul menţiunii inserate în rubrica "funcţia" din cuprinsul actului normativ incident în cauză, în care s-ar regăsi toate subcategoriile de personal auxiliar prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

Dacă s-ar accepta acest raţionament şi s-ar aprecia că reflectă intenţia legiuitorului în edictarea normelor legale incidente, atunci menţionarea în tabelul de la Capitolul II, Anexa V, Capitolul II din Legea nr. 153/2017 privind salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, a aceloraşi funcţii prevăzute şi în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, respectiv acelea de grefier, grefier-şef, grefier statistician, grefier documentarist, grefier arhivar, grefier-arhivar şef, grefier registrator etc., ar fi superfluă, în condiţiile în care nu s-ar mai face nicio distincţie în ceea ce priveşte specificul funcţiei prin prisma activităţilor desfăşurate.

Cât priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la interpretarea de către instanţa de fond a normelor legale interne, cu nerespectarea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene în situaţia existenţei prevederilor contradictorii, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt nefondate.

Susţin recurenţii-reclamanţi că în ierarhia normelor materiale incidente în speţă este aplicabil principiul "lex superior derogat legi inferiori", fiind încălcat acest principiu şi prin raportare la dreptul intern, dată fiind supremaţia Constituţiei României.

Într-adevăr, între normele interne ale României, la vârful ierarhiei se află Constituţia, sub aceasta situându-se legile ce pot fi adoptate în baza Constituţiei şi în limitele stabilite de aceasta. De asemenea, sub legi sunt situate normele de aplicare şi Regulamentele, acestea putând fi adoptate numai în baza unei legi, precum şi în limitele prevăzute de lege, pentru a putea produce efecte.

Astfel, pornind de la această ierarhie în sistemul normelor interne, în ipoteza apariţiei contradicţiilor între normele de acelaşi rang în sistemul normativ se poate recurge la o interpretare în conformitate cu regulile privind concurenţa normelor, iar în măsura în care nu sunt reglementate prin lege, conflictele privind întâietatea unora dintre normele interne pot fi soluţionate, printre altele, prin intermediul regulii "lex superior derogat legi inferiori".

În cauză nu este incident însă acest principiu evocat de către recurenţii-reclamanţi, câtă vreme nu există o incompatibilitate a reglementărilor legale incidente speţei cu dispoziţiile Constituţiei României şi nici vreo contradicţie între acestea, care să nu poată fi înlăturate decât prin interpretarea potrivit regulii menţionate. Aşadar, prevederile Legii nr. 153/2017, incidente pe subiectul analizat, sunt clare şi nu ridică probleme de interpretare, nefiind nici contradictorii cu alte norme de acelaşi rang sau de rang diferit.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţia României, prin interpretarea eronată de către instanţa de fond a art. 38 din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reţine că textul de lege criticat de recurenţi nu conţine norme de natură să creeze un regim discriminatoriu pentru unele sau altele dintre subiectele de drept cărora li se adresează, reîncadrarea acestora pe noile funcţii din punct de vedere al salarizării făcându-se cu respectarea condiţiilor privind existenţa aceleiaşi funcţii, îndeplinirii aceleiaşi activităţi şi în aceleaşi condiţii, fiind aplicabilă tuturor subiectelor aflate în situaţii identice, aşadar, cu respectarea principiului egalităţii de drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie.

Prezintă relevanţă sub acest aspect jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a statuat în mod constant în sensul că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, de aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994).

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere, în esenţă, pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014).

În fine, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa faptul că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului.

În cauză, funcţiile de grefier arhivar şi grefier registrator au avut o reglementare salarială distinctă faţă de funcţia de grefier, în considerarea criteriului studiilor necesare ocupării acestora, stabilirea acestor reguli fiind atributul exclusiv al legiuitorului, care poate adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi, în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii.

Aşa fiind, se reţine că instituirea unor reguli speciale nu este contrară principiului egalităţii în faţa legii, câtă vreme ele se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei şi asigură egalitatea juridică a acestora.

Pe de altă parte, în cadrul examenului de verificare a constituţionalităţii prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi ale art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa de contencios constituţional a statuat (ex. Deciziile nr. 818 şi 819 din 3 iulie 2008), în sensul că dispoziţiile menţionate "sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Cât priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la discriminare din perspectiva aplicării şi interpretării greşite de către instanţa de fond a art. 38 din Legea nr. 153/2017, în raport de prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că nici acestea nu pot fi primite.

Potrivit art. 14 CEDO, "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (….) convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

În jurisprudenţa constantă a instanţei europene s-a statuat că, "o distincţie este discriminatorie în sensul art. 14 din Convenţie, dacă este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau dacă nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit"; iar "lista cuprinsă în art. 14 are un caracter orientativ şi nu limitativ" (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva României). Totodată, prezintă relevanţă statuările instanţei europene din Decizia dată cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de L. şi alţii împotriva României, în care s-a reţinut că "În ceea ce priveşte diferenţa de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, Curtea reaminteşte că o distincţie este discriminatorie în sensul art. 14 din Convenţie dacă îi lipseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă" şi că "faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ţine, de asemenea, de marja de apreciere a statului".

Prin urmare, se desprinde concluzia că dispoziţiile art. 14 din CEDO nu pot fi interpretate în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conţine sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situaţie", deoarece a distinge nu înseamnă a discrimina şi, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile beneficiază de un tratament preferenţial, această distincţie negăsindu-şi justificare obiectivă sau rezonabilă.

În plus, s-a statuat în sensul că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate, întinderea acestei marje depinzând de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul şi contextul în discuţie.

Aplicând aceste statuări ale instanţei europene contextului factual stabilit în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că nu este aplicabil art. 14 din Convenţie deoarece recurenţii-reclamanţi nu se află într-o situaţie discriminatorie, câtă vreme funcţiile între care se susţine că ar exista discriminare sunt reglementate distinct din punct de vedere salarial, distincţie determinată de criterii obiective şi rezonabile, care se înscriu în marja de apreciere a statului.

În fine, este nefondată şi susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că în cadrul dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, într-o speţă similară, instanţa a constatat admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 în raport cu art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

Din lecturarea încheierii de şedinţă din data de 24.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul menţionat, se observă că, deşi în dispozitivul încheierii s-a consemnat "constată admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie", din considerentele acesteia rezultă că instanţa, formulându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, a considerat că aceasta este neîntemeiată, admisibilitatea vizând, în realitate, sesizarea formulată de parte, în sensul întrunirii cerinţelor de admisibilitate impuse de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

De altfel, în argumentarea opiniei instanţei potrivit căreia excepţia invocată este neîntemeiată, aceasta a reţinut: "Astfel, prevederile art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 nu determină aplicarea unui tratament diferit unor situaţii similare sau un tratament egal pentru situaţii diferite pentru a ne afla în prezenţa discriminării prohibite de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie".

În plus, este de observat faptul că, în urma sesizării cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 81/18.02.2020 prin care a stabilit că prevederile legale menţionate sunt constituţionale, respingând ca neîntemeiată excepţia invocată.

Astfel, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează instituirea pretinsei discriminări între diferite categorii de personal plătit din fonduri publice, instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele: "25. Curtea reţine că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile,competenţele,sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice."

Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor expuse supra, constatând că toate susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate şi că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei civile criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de faţă ca nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond pronunţând o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi şi va menţine sentinţa de fond ca legală.

Totodată, având în vedere soluţia definitivă de respingere a recursului ca nefondat, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenţii-reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. împotriva sentinţei civile nr. 5476 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.