Insolvency fund's successor liability in mandatory disaster insurance vs. voluntary home insurance: creditor status and priority of indemnity payment

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05.06.2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 14515/14.05.2018 emisă de pârât, precum şi plata sumei de 40.000 euro echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând despăgubirea egală cu suma asigurată conform poliţei de asigurare obligatorie seria x - 013 nr. x din 03.06.2014 şi a poliţei de asigurare facultativă seria x nr. x din 03.06.2014 încheiate cu societatea dizolvată S.C. B. S.A., precum şi obligarea la cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că prin decizia contestată i-a fost respinsă ca nefondată cererea de plată a despăgubirilor, ca urmare a declarării falimentului societăţii asigurătoare S.C. B. S.A., fără ca soluţia de respingere să fie motivată în fapt sau în drept, reţinându-se doar că nu se poate accepta plata întrucât nu se încadrează în cazurile de excludere expres prevăzute în condiţiile de asigurare aferente poliţei de asigurare obligatorie împotriva dezastrelor PAD seria x - 013 nr. x.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 85 din data de 14 ianuarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat Decizia emisă de pârât nr. 14515/14.05.2018; a obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a afectării construcţiei proprietatea acestuia, în limita sumei asigurate în baza poliţei de asigurare facultativă seria x nr. x/03.06.2014; a respins în rest acţiunea, ca nefondată şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1550 RON (taxă judiciară de timbru 50 RON şi onorariu avocat parţial - 1500 RON).

În esenţă, în privinţa poliţei de asigurare obligatorie instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu deţine o creanţă de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, PAID neavând calitatea de asigurător în faliment şi că în mod corect a fost respinsă de către pârât cererea de despăgubire întemeiată pe această poliţă. Totodată, în ceea ce priveşte poliţa de asigurare facultativă a reţinut că solicitarea reclamantului întemeiată pe această poliţă nu a fost analizată pe fond de către pârât, potrivit prevederilor Normei ASF nr. 16/2015.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantul A., precum şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Prin cererea de recurs formulată reclamantul A. a solicitat, în principal admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe fondul cererii sale de despăgubire adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nu a constatat existenţa şi contravaloarea prejudiciului şi nu a obligat pârâtul să plătească contravaloarea despăgubirii, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii sale în întregime, astfel cum a fost formulată şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat recurentul-reclamant nelegalitatea hotărârii de fond apreciind că, în condiţiile în care pârâtul i-a refuzat plata despăgubirilor instanţa trebuia să analizeze dacă există prejudiciul şi dacă sunt respectate condiţiile stipulate în contractele de asigurare, urmând să oblige pârâtul la plata despăgubirilor în raport de suma asigurată, aceea de 40.000 euro.

Procedând însă la anularea deciziei contestate şi la obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea sa de plată, instanţa a interpretat şi aplicat greşit art. 1, art. 2, art. 7, art. 16, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 260/04.11.2008, republicată, privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor, precum şi art. 1, 2, 12 şi 29 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF) nr. 7 din 14 august 2013 privind forma şi clauzele cuprinse în contractul de asigurare obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor; art. 1, 2 şi 10 din Norma ASF nr. 6 din 14 august 2013 privind Pool-ul de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale şi art. 2200 alin. (2) din C. civ., ale căror dispoziţii le enunţă.

În continuare, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, în ceea ce priveşte poliţa de asigurare obligatorie seria x - 013 nr. x din 03.06.2014, că în mod nelegal instanţa de fond i-a respins cererea de obligare la plata despăgubirilor în baza acesteia, motivând că pârâtul nu îndeplineşte condiţia prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv nu deţine calitatea de "asigurător în faliment".

Sub acest aspect susţine că în procesul de acordare a despăgubirilor în baza asigurărilor obligatorii pentru locuinţe au drepturi şi obligaţii atât Pool-ul de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale, cât şi societăţile de asigurare, acestea având şi calitatea de acţionari şi cea de asigurători în contractul de asigurare.

În speţă, consideră că asigurătorul falimentat S.C. B. S.A. avea calitatea de asigurător emitent al unei asigurări obligatorii pentru locuinţe conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 260/2008, având astfel posibilitatea şi obligaţia legală de a constata şi evalua prejudiciile, de a stabili cuantumul despăgubirii şi de a finaliza dosarele de daună în numele PAID, în calitate de acţionar al acestuia.

Prin urmare, nu se poate susţine că PAID a analizat şi respins cererea de despăgubire, întrucât acesta nu avea decât obligaţia de a efectua plata despăgubirilor la cererea asigurătorului S.C. B. S.A., instanţa de fond constatând astfel în mod nelegal că societatea B. S.A. nu are calitatea de asigurător şi că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate prelua obligaţia de plată în baza asigurării obligatorii încheiate în baza poliţei obligatorii PAD.

Cât priveşte calitatea pe care a dobândit-o Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit art. 2 alin. (3), art. 12 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ale căror prevederi le enunţă.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a considerat că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor preia toate atribuţiile/obligaţiile asigurătorului în faliment, respectiv: deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic, astfel încât dobândeşte prin lege atribuţiile asigurătorului în faliment faţă de poliţa de asigurare obligatorie.

Cu privire la asigurarea facultativă întemeiată pe poliţa de asigurare x/03.06.2014 a evocat şi enunţat dispoziţiile art. 19 alin. (5) din Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor, republicată, susţinând că în mod nelegal instanţa de fond a dispus retrimiterea cererii de despăgubire pentru ca pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să o analizeze, considerând că nu a analizat-o pe fond.

În opinia recurentului-reclamant, de vreme ce prin decizia contestată pârâtul şi-a exprimat în mod clar refuzul de plată a despăgubirilor, o nouă analiză nu ar putea decât să determine un nou refuz şi o nouă judecată.

În speţă, din moment ce pârâtul nu a indicat temeiul respingerii cererii sale de despăgubire, instanţa de fond era obligată să analizeze cererea sa de despăgubire, să constate existenţa şi contravaloarea prejudiciului şi să oblige direct Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirii.

Conchizând, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 486 şi urm. din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii în tot a contestaţiei formulate de reclamant şi menţinerii Deciziei nr. 14515/14.05.2018, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

A invocat recurentul-pârât motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut că instanţa de fond, deşi a reţinut în ceea ce priveşte contractul de asigurare facultativă a locuinţei că poate fi executat doar după plata despăgubirii în baza poliţei obligatorii şi doar pentru daunele care exced sumei achitate în baza poliţei obligatorii până la pragul sumei asigurate de 20.000 euro, a constatat că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor era obligat să cerceteze fondul cererii în despăgubire, prin raportare exclusivă la clauzele contractului de asigurare facultativă încheiat cu asigurătorul în faliment S.C. B. S.A..

Totodată, a susţinut că hotărârea de fond este criticabilă şi din perspectiva omisiunii instanţei de a menţiona faptul că respingerea cererilor de despăgubiri, inclusiv cea aferentă poliţei de asigurare obligatorie, adresate atât asigurătorului, cât şi Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale, a fost întemeiată pe nerespectarea condiţiilor stipulate în contractul de asigurare, ignorând astfel probatoriul administrat în cauză sub acest aspect.

Prin urmare, a considerat că în procedura de emitere a deciziei contestate de reclamant a avut în vedere şi a analizat toate documentele existente în dosarul de daună, soluţionând pe fond şi cererea de plată a despăgubirilor aferente poliţei de asigurare facultativă, în sensul respingerii acesteia pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale incidente.

În raport de criticile formulate, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de reclamant şi menţinerii Deciziei nr. 14515/14.05.2018 ca temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, în esenţă, susţinând că pârâtul nu a justificat soluţia de respingere a cererii sale de despăgubire, iar susţinerile acestuia nu au suport probator.

La rândul său recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat. A susţinut reclamantul a formulat aceleaşi apărări ca şi în faţa instanţei de fond, prin cererea de recurs doar dezvoltând textele de lege invocate prin cererea introductivă.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către ambele părţi prin întâmpinările formulate în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentul-reclamant şi de recurentul-pârât sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce priveşte contextul factual, Înalta Curte reţine că reclamantul A., în calitate de proprietar conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.10.1997, a încheiat cu societatea de asigurare S.C. B. S.A. două poliţe de asigurare pentru o contrucţie (inclusiv dependinţele legate structural de aceasta), situată în judeţul Argeş, respectiv: poliţa de asigurare facultativă a locuinţei şi conţinutului B. seria x nr. x/03.06.2014 şi poliţa de asigurare obligatorie împotriva dezastrelor PAD seria x-013 nr. x/03.06.2014, ambele cu valabilitate în perioada 09.06.2014-08.06.2015, valoarea totală asigurată conform celor două poliţe de asigurare fiind de 40.000 euro (20.000 euro suma asigurată în baza fiecărei poliţe).

La data de 29.07.2014 a avut loc o inundaţie care a afectat proprietatea reclamantului, acesta susţinând că i-au fost distruse locuinţa, bunurile din interior şi aparatura electrocasnică, motiv pentru care s-a adresat cu o solicitare pentru plata despăgubirilor asigurătorului S.C. B. S.A..

B. S.A. a achitat reclamantului suma de 8791 RON (2000 în echivalent euro) cu titlu de despăgubiri doar pentru bunurile de tip conţinut, astfel cum au fost definite la art. 14.1.13 din contractul de asigurare, respingând cererea în privinţa despăgubirilor pentru construcţie, soluţie contestată în dosarul Judecătoriei Piteşti nr. 15934/280/2015. Pe parcursul soluţionării dosarului anterior menţionat a intervenit falimentul asigurătorului S.C. B. S.A., instanţa constatând încetată de drept acţiunea formulată de reclamant.

În aceste condiţii, reclamantul a formulat cererea de plată înregistrată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/12.05.2017, prin care a solicitat suma de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri, în vederea aducerii imobilului asigurat la starea anterioară producerii evenimentului din data de 29.07.2014.

Prin Decizia nr. 14515 din 14.05.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestată în cauză, s-a reţinut că nu se poate accepta la plată cererea reclamantului, întrucât situaţia acestuia se încadrează în cazurile de excludere expres prevăzute în condiţiile de asigurare aferente poliţei obligatorii de asigurare împotriva dezastrelor.

Concret, s-a reţinut că reclamantul s-a adresat pentru poliţa de asigurare obligatorie Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale (PAID), constituit în baza Legii nr. 260/2008, cererea fiindu-i respinsă în baza condiţiilor privind asigurarea locuinţei şi conţinutului art. 1.1(b) şi 14.1.28 şi a Legii nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie de locuinţă, motiv pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a considerat, în virtutea prevederilor legale care îi reglementează activitatea, că avea obligaţia de a proceda doar la plata creanţelor certe, lichide şi exigibile către creditorii asigurătorului în faliment, definiţi în mod expres, şi nu Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale (PAID).

Reclamantul a contestat actul administrativ emis de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, considerându-l nelegal şi emis fără un temei al respingerii cererii de plată a despăgubirilor, refuzul soluţionării favorabile fiind unul nejustificat.

Instanţa de fond a admis contestaţia reclamantului, a anulat Decizia nr. 14515 din 14.05.2018 şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să procedeze la analizarea pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a afectării construcţiei proprietatea acestuia, în limita sumei asigurate în baza poliţei de asigurare facultativă seria x nr. x din 03.06.2014.

5.1. Prin cererea de recurs formulată în cauză, recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond, în primul rând pentru faptul că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, reţinând că S.C. B. S.A. nu are calitatea de asigurător şi, prin urmare, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate prelua obligaţia de plată în baza asigurării obligatorii încheiate în baza poliţei de asigurare obligatorie.

În al doilea rând, a formulat critici sub aspectul soluţiei de obligare a pârâtului FGA să analizeze pe fond cererea de despăgubire întemeiată pe contractul de asigurare facultativă a locuinţei, considerând recurentul că instanţa de fond trebuia să analizeze cererea de despăgubire, să constate existenţa şi contravaloarea prejudiciului şi să oblige direct pârâtul la plata despăgubirilor.

5.1.1. În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la calitatea de asigurător a societăţii B. S.A. şi la preluarea obligaţiilor societăţii de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a Asiguraţilor, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5 din lege.

De asemenea, art. 13 din acelaşi act normativ statuează că:

"(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale. (3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

În egală măsură, art. 32 din Legea nr. 213/2015, evocat de recurentul-pârât, prevede că "Cheltuielile privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Fondului vor fi finanţate din resurse proprii".

Raportat la aceste dispoziţii, potrivit cărora Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă, susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora FGA este succesorul în drepturi şi obligaţii a asigurătorului S.C. B. S.A. şi datorează despăgubiri în acest sens, sunt nefondate.

Sub acest aspect prezintă relevanţă prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de tren şi inundaţiilor, potrivit cărora "Plata despăgubirilor se va face direct de către PAID în baza unui centralizator transmis de asigurătorul care a efectuat constatarea şi evaluarea prejudiciilor".

Totodată, art. 16 din Legea nr. 260/2008 prevede că: "Potrivit PAD, societăţile de asigurare care emit asigurări obligatorii pentru locuinţe, în conformitate cu prevederile prezentei legi, au următoarele obligaţii şi drepturi: 1. obligaţii: a) să constate şi să evalueze prejudiciile, să stabilească cuantumul despăgubirii şi să finalizeze dosarele de daună în termenele şi în condiţiile stabilite în conformitate cu normele emise de A.S.F. în aplicarea prezentei legi" (în speţă, Normele A.S.F. nr. 6 şi 7 din 14 august 2013).

Având în vedere cadrul normativ evocat, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că prin neplata despăgubirii solicitate în baza poliţei de asigurare obligatorie, reclamantul a devenit creditor al Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale şi nu al asigurătorului S.C. B. S.A., care, în temeiul Legii nr. 260/2008 a acţionat doar prin administrarea contractului de asigurare, acest asigurător nefiind beneficiarul direct al primelor de asigurare şi nici debitorul obligaţiei de plată a despăgubirii.

În consecinţă, urmare a unei interpretări proprii a cadrului normativ incident în cauză, în mod greşit a susţinut recurentul-reclamant că S.C. B. S.A. are calitatea de asigurător şi, implicit, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor preia obligaţia de plată a asigurătorului, fiind succesorul în drepturi şi obligaţii al acestuia.

Astfel, deşi a susţinut că nu PAID a respins cererea sa de despăgubire, ci societatea B. S.A., considerând că PAID nu poate respinge o cerere de despăgubire din moment ce nu îi este adresată şi nu o poate analiza, din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamantul s-a adresat Pool-ului de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale, în baza poliţei de asigurare obligatorie. Cererea acestuia a fost respinsă în baza condiţiilor privind asigurarea locuinţei şi conţinutului art. 1.1.(b) şi 14.1.28 şi a Legii nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie de locuinţă.

5.1.2. Cât priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la soluţia instanţei de fond de obligare a pârâtului FGA să analizeze pe fond cererea de despăgubire întemeiată pe contractul de asigurare facultativă a locuinţei, se observă că partea a susţinut că din cuprinsul deciziei contestate rezultă în mod clar refuzul pârâtului de plată a despăgubirilor solicitate şi, prin urmare, o nouă analiză nu ar determina decât un nou refuz şi o nouă judecată, tergiversându-se astfel în mod nelegal plata despăgubirii.

În acest context a considerat că instanţa de fond în mod greşit nu a analizat cererea de despăgubire, nu a constatat existenţa şi contravaloarea prejudiciului şi nu a obligat în mod direct Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor.

Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată, în argumentarea opiniei sale amintind că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamant fără a proceda la analiza în fond a cererii de despăgubire, în sensul de a se aduce argumente în procesul de verificare a temeiniciei/dovedirii pretenţiei sau a corectitudinii calculului sumei solicitate, rezumându-se pârâtul la a expune situaţia de fapt şi a concluziona în sensul că poliţa de asigurare nu acoperă riscul invocat decât în măsura în care sumele asigurate exced celor menţionate în cuprinsul poliţei de asigurare obligatorie.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte împărtăşeşte raţionamentul judecătorului fondului şi reţine sub acest aspect că instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea pe fond a cererii de plată, potrivit prevederilor Normei ASF nr. 16/2015, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condiţiilor prevăzute de lege, motiv pentru care se impune anularea Deciziei FGA nr. 14515/14.05.2018 şi obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a afectării construcţiei sale, în limita sumei asigurate în baza poliţei de asigurare facultativă, soluţie adoptată în mod judicios şi de către instanţa de fond.

5.2. Cu privire la recursul recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că acesta vizează interpretarea şi aplicarea greşită a legislaţiei incidente în cauză, urmând a fi analizate criticile formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

5.2.1. Într-o primă critică recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a aplicat în mod greşit şi contradictoriu legislaţia în materia asigurărilor în ceea ce priveşte poliţa de asigurare facultativă, reţinând, pe de o parte că există condiţia de acordare a despăgubirii facultative ca urmare a plăţii despăgubirii pe poliţa de asigurare obligatorie, iar pe de altă parte că pârâtul nu a soluţionat pe fond cererea de despăgubiri aferentă contractului de asigurare facultativă.

Cu alte cuvinte, apreciază că raţionamentul instanţei de fond este eronat deoarece, dacă s-ar aprecia că ar putea fi executat contractul de asigurare facultativă doar după plata despăgubirii în baza poliţei obligatorii şi doar în privinţa daunelor care exced sumei achitate în baza poliţei obligatorii, ar însemna că pentru a se soluţiona cererea de despăgubire aferentă poliţei de asigurare facultativă ar trebui efectuată mai înainte plata despăgubirii poliţei obligatorii, lucru care nu s-a întâmplat în cauză, de vreme ce poliţa de asigurare obligatorie a fost respinsă de Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale.

Susţinerile recurentului-pârât sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (5) din Legea nr. 260/2008, relevante pe aspectul analizat, "(5) În cazul în care o persoană are atât un contract de asigurare obligatorie, cât şi unul de asigurare facultativă, plata despăgubirilor se face mai întâi în baza contractului de asigurare obligatorie, urmând ca pentru restul de despăgubire neacoperit plata să se facă în baza contractului de asigurare facultativă (…..)"

Interpretând textul legal precitat se reţine că, într-adevăr, ordinea în care legiuitorul a înţeles să prevadă acordarea despăgubirilor la care este îndreptăţit asiguratul este în primul rând despăgubirea cuvenită în baza poliţei de asigurare obligatorie şi doar în secundar în baza poliţei facultative. Însă, această prioritate nu trebuie înţeleasă în sensul plăţii efective a sumei solicitate, cum în mod greşit interpretează recurentul, ci al punerii în aplicare a poliţei respective, nefiind condiţionată soluţionarea cererii de despăgubiri aferente poliţei de asigurare facultativă de plata efectivă a despăgubirilor aferente poliţei obligatorii.

În speţă, despăgubirile solicitate în baza poliţei de asigurare obligatorie au fost respinse la plată pentru neîndeplinirea condiţiilor contractuale, astfel că în mod firesc trebuia analizată solicitarea de despăgubiri în baza poliţei de asigurare facultativă ulterior poliţei de asigurare obligatorie, conform ordinii de preferinţă expres prevăzute de lege.

Este adevărat că în baza poliţei de asigurare facultativă nu pot fi acordate despăgubiri decât în limita diferenţei de despăgubire neacoperite în baza contractului de asigurare obligatorie până la pragul sumei asigurate, în speţă 20.000 euro, însă faptul că solicitarea formulată în baza poliţei de asigurare obligatorie a fost respinsă şi nu au fost acordate despăgubiri cu acest titlu, nu înseamnă că asiguratul nu mai are dreptul de a executa poliţa de asigurare facultativă.

De altfel, scopul încheierii asigurărilor facultative din perspectiva asiguratului este acela de a avea garanţia plăţii unei despăgubiri în ipoteza în care poliţa obligatorie nu îi va acoperi prejudiciul suferit în urma evenimentului asigurat şi, simetric, de a despăgubi persoana prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma intervenirii evenimentului asigurat.

În cauză, cum recurentul-reclamant nu a beneficiat de despăgubiri în baza poliţei de asigurare obligatorie, urmare a respingerii acesteia, recurentul-pârât avea obligaţia legală de a proceda la analizarea cererii de despăgubire formulate în baza poliţei de asigurare facultativă, apreciind asupra temeiniciei şi legalităţii acesteia prin raportare la clauzele contractului încheiat cu asigurătorul în faliment S.C. B. S.A., independent de modul în care a fost soluţionată cererea aferentă poliţei obligatorii.

Prin urmare, sunt nefondate şi nu pot fi reţinute alegaţiile recurentului-pârât în sensul că despăgubirile aferente poliţei de asigurare facultativă nu pot fi acordate decât dacă au fost acordate despăgubiri în baza poliţei de asigurare obligatorie, sub acest aspect instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 19 alin. (5) din Legea nr. 260/2008 incidente în cauză, expunându-şi raţionamentul juridic într-o manieră clară, concisă şi logică.

5.2.2. Recurentul-pârât critică hotărârea de fond şi sub aspectul omisiunii instanţei de a menţiona că soluţia de respingere a cererilor de despăgubiri aferente poliţei de asigurare obligatorie adresate asigurătorului şi Pool-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale a fost întemeiată pe nerespectarea condiţiilor stipulate în contractul de asigurare.

Concret, în contextul unei succinte prezentări a probatoriului administrat în cauză, arată că pârâtul a analizat acest probatoriu şi s-a pronunţat pe fondul cererii de despăgubiri aferente poliţei de asigurare facultativă, susţinând în acest sens că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că respingerea acordării despăgubirilor s-a datorat faptului că bunul asigurat, respectiv construcţia proprietate personală a reclamantului, nu avea destinaţia de locuinţă, ci de restaurant, încălcându-se astfel prevederile contractului de asigurare obligatorie.

Din dezvoltarea criticii menţionate se observă că recurentul este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de fond a analizat probatoriile administrate în cauză pe aspectul respingerii cererii de despăgubiri formulate în baza poliţei de asigurare obligatorie.

În legătură cu aspectele criticate de recurent se impune a se preciza că modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Astfel, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Pe cale de consecinţă, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Distinct însă de aspectul constatat anterior, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că instanţa de fond a expus motivul care a stat la baza soluţiei de respingere a cererii de despăgubire aferentă poliţei de asigurare obligatorie şi a interpretat în mod corect legislaţia incidentă situaţiei de fapt stabilite în cauză.

Din lecturarea sentinţei recurate se constată că instanţa de fond a reţinut pe subiectul în discuţie următoarele considerente: " Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, despăgubirile aferente construcţiei solicitate în baza poliţei de asigurare obligatorii au fost respinse la plată de PAID, pentru motive în legătură cu aplicarea clauzelor contractuale"; "Va mai constata instanţa că argumentele respingerii cererii de despăgubire formulată în baza poliţei de asigurare obligatorii sunt întemeiate exclusiv pe clauzele contractului de asigurare obligatorie, diferit de contractul de asigurare facultativă. Aşadar, pârâtul era obligat la cercetarea fondului cererii în despăgubire, exclusiv prin raportare la clauzele contractului de asigurare facultativă încheiat cu asigurătorul în faliment S.C. B. SA".

În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat în mod corect nelegalitatea actului administrativ contestat, a dispus anularea acestuia şi a obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii de despăgubire pentru prejudiciul cauzat reclamantului în baza poliţei de asigurare facultativă, pronunţând astfel o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, criticile invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Referitor la cererile recurenţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, ambele părţi au promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată. Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În aplicarea dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte va respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în recurs, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluţionare a recursurilor, fiecare parte a căzut în pretenţii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-reclamant şi de recurentul-pârât şi va menţine sentinţa de fond atacată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 85 din 14 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererile recurenţilor de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.