Time-barred claim to Guarantee Fund rejected: 90-day filing deadline peremptory, not suspendable

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 27.03.2018, sub nr. dosar x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 13294 din 28.02.2018 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii prin care să fie soluţionată favorabil cererea de plată.

În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că temeiurile de drept invocate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru respingerea cererii de plată sunt nefondate şi netemeinice, considerând că în mod eronat s-a reţinut de către acesta că nu a depus cererea în termenele prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, respectiv 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A., echivalând practic cu prescripţia dreptului victimei de a fi despăgubită în urma accidentului rutier.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5364 din data de 14 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a depus cererea de plată cu depăşirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, constatând că în mod corect a respins pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 486-495 C. proc. civ., coroborate cu art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei şi anulării Deciziei nr. 13294 din 28.02.2018, în subisidiar solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a calificat în mod greşit termenul de 90 de zile ca fiind un termen de decădere şi nu unul de prescripţie, interpretând şi aplicând în mod eronat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, care nu au stabilit natura acestui termen.

Concret, a apreciat că instanţa de fond nu a adus nici un argument convingător în susţinerea acestei soluţii, aplicând în mod greşit normele de drept material incidente în cauză. În opinia sa, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu este unul de decădere, ci de recomandare, în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut în mod expresc acest lucru.

În argumentarea opiniei exprimate a arătat că interpretarea normei precitate trebuie să pornească de la scopul edictării acesteia de către legiuitor, să vizeze contextul social-juridic în care a apărut şi în conformitate cu normele de tehnică legislativă ce stau la baza elaborării oricărui act normativ, făcând trimitere la art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ale căror dispoziţii le-a enunţat.

Interpretând dispoziţiile legale enunţate a considerat că, din moment ce legiuitorul nu a făcut nicio referire la natura termenului nici măcar prin intermediul unei norme de trimitere, rămâne instanţei rolul de a stabili natura acestuia prin prisma scopului adoptării actului normativ, respectiv acela de a-i ajuta pe creditorii de asigurări în ipoteza în care societatea cu care au încheiate contracte de asigurare a intrat în faliment, creând astfel în favoarea acestora anumite drepturi.

Sub acest aspect instanţa de fond a încălcat scopul edictării normelor menţionate, creând o situaţie foarte grea creditorilor de asigurare prin stabilirea fără temei juridic a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ca fiind unul de decădere.

Totodată, şi din perspectiva interpretării Legii nr. 213/2015 prin intermediul normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, ale cărei dispoziţii recurenta le-a enunţat, rezultă că natura termenului de 90 de zile este aceea a unui termen de decădere şi nu de prescripţie, cum în mod greşit a apreciat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, instanţa de fond.

În opinia sa, din moment ce Legea nr. 213/2015 este în vigoare şi produce efecte juridice, ar trebui să conţină reglementări clare şi concise, fără să genereze interpretări diametral opuse.

În continuare, recurenta-reclamantă şi-a argumentat opinia privind natura termenului de recomandare de 90 de zile, procedând în acest sens la interpretarea gramaticală, sistematică şi istorică a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi, concluzionând pe aspectul menţionat, a considerat că din textul legal în discuţie rezultă că legiuitorul nu a instituit o obligaţie în sarcina creditorului de asigurare, ci opţiunea formulării cererii, astfel încât nu se poate stabili prin actul normativ incident în cauză un termen de decădere şi nu unul de recomandare, în contextul sistemului din care face parte norma interpretată, respectiv de ajutor/protecţie al(a) creditorilor de asigurări, şi al perioadei adoptării acesteia, când numeroase societăţi de asigurare au intrat în procedura falimentului.

Prin urmare, instanţa de fond ar fi trebuit să recurgă la o interpretare extensivă în procesul interpretativ al normei legale incidente speţei, prin extinderea efectelor acestuia şi în privinţa altor situaţii care nu s-ar încadra în litera lui, cum ar fi nedepunerea cererii de plată în termenul de 90 de zile.

În plus, pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 2547 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că există termene legale pentru a căror depăşire se prevede în mod expres sancţiunea decăderii, precum şi un alt tip de termene care trebuie interpretate ca fiind de decădere prin modul în care sunt reglementate şi prin efectul împlinirii acestora, menţionat în cuprinsul actului normativ, termenul de 90 de zile în discuţie neregăsindu-se în ipotezele arătate din moment ce nu se prevede nicio sancţiune pentru nerespectarea acestuia.

Pe de altă parte a susţinut că, în ipoteza în care un termen a fost instituit prin lege sau prin voinţa părţilor pentru exercitarea dreptului la acţiune sau în legătură cu aceasta şi nu s-a prevăzut că nerespectarea acestuia atrage pierderea dreptului subiectiv, acest termen trebuie calificat a fi un termen de prescripţie extinctivă, evocând în acest sens art. 2546 şi art. 2548 alin. (1) din C. civ.

Conchizând pe aspectul reliefat, a arătat că termenul incident în speţă este unul legal şi nu convenţional sau de decădere, deoarece legiuitorul nu a reglementat şi cazurile de întrerupere sau suspendare ale acestuia prin acelaşi act normativ, solicitând instanţei de recurs să constate că termenul în litigiu nu este de decădere, ci de recomandare sau de prescripţie extinctivă, instanţa de fond făcând în acest sens o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept aplicabile speţei.

A făcut trimitere şi la dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, care reglementează situaţiile în care creditorii de asigurări sunt îndreptăţiţi la plata daunelor suferite în urma survenirii accidentelor rutiere în ipoteza intrării în faliment a asigurătorului, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv după cum persoanele care pretind un drept au formulat solicitarea de despăgubiri către asigurătorul intrat în faliment sau au solicitat daune direct Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

De asemenea, a evocat art. 24 alin. (8) din Legea nr. 503/2004, conform căruia dreptul de acţiune împotriva FGA se prescrie în termenul de prescripţie de 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, susţinând în acest sens că la data de 30.10.2014, data trimiterii notificării reclamantei către asigurătorul S.C. B. S.A., acesta trebuia să deschidă dosarul de daună şi să formuleze o ofertă către asigurat.

În ipoteza în care, raportat la data trimiterii notificării pe care o asimilează unei cereri de plată, nu se apreciază că solicitarea sa a fost făcută în termenul legal, recurenta-reclamantă consideră că din împrejurarea că la data de 15 mai 2015 a fost înregistrată la Tribunalul Iaşi acţiunea sa împotriva S.C. B. S.A., prin care a solicitat daune ca urmare a prejudiciului creat de accidentul rutier, este în măsură să demonstreze că pârâtul a fost înştiinţat despre pretenţiile creditorului de asigurări.

De altfel, în litigiul anterior menţionat societatea de asigurări i-a recunoscut pretenţiile prin întâmpinarea formulată în cauză, aşa cum prevede art. 2538 din C. civ., precizând în acest sens că este de acord să-i plătească suma de 21.070 RON, pe care însă nu a acceptat-o, ulterior pronunţându-se hotărârea de încetare a acţiunii având în vedere că în privinţa societăţii de asigurare a intervenit falimentul. Aşadar, în acel moment a avut loc o întrerupere a termenului de prescripţie în beneficiul său, începând să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel de la momentul recunoaşterii pretenţiilor, chiar dacă parţial.

Prin urmare, la data de 28.07.2016, când pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a considerat că ar fi data limită la care putea să depună cererea de plată, recurenta-reclamantă consideră că acesta era deja înştiinţat de existenţa cererii sale de plată prin intermediul societăţii de asigurare şi nu putea formula o nouă solicitare întrucât procesul se afla în curs de desfăşurare.

Faţă de toate argumentele prezentate, a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei de fond pentru motivul că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală.

A susţinut, în esenţă, că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen imperativ şi de decădere, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii persoanei asigurate din dreptul de a mai formula cererea de plată.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor în ceea ce priveşte calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme, expunând partea argumente cu privire la modalităţile de interpretare a acestor norme şi la formularea în termen a cererii de plată a despăgubirilor în raport de recunoaşterea pretenţiilor de către pârât într-un alt litigiu al părţilor.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 13294 din 28.02.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins ca tardivă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 19.10.2014, reţinând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, respectiv 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A., calculat de la data de 28.04.2016.

Împotriva actului administrativ emis reclamanta a formulat contestaţie, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.03.2018.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei reţinând, în esenţă, că aceasta a depus cererea de plată cu depăşirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 şi că în mod corect a respins pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată, conform dispoziţiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., incidente speţei.

Mai exact, s-a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situaţia dedusă judecăţii, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., respectiv 28.04.2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la data producerii riscului asigurat, aceasta formulând cererea de plată abia la data de 21.06.2017, cu depăşirea termenului legal.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancţiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Aşa fiind, faţă de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţa atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezenţa unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilităţii executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, executarea dreptului de creanţă al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., respectiv 28.04.2016, dată la care a rămas definitivă încheierea nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, şi în raport de care reclamanta avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 27.07.2016. În acest context, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 21.06.2017, cu depăşirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. B. S.A..

În acest punct Înalta Curte reaminteşte că termenele pentru exerciţiul drepturilor părţilor nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Sub acest aspect, nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte calificarea naturii termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 din perspectiva interpretării gramaticale, sistematice şi istorice a prevederilor legale menţionate.

Este adevărat că interpretarea normelor juridice are ca scop stabilirea adevărului sau deplinului sens al normei juridice în aplicarea sa concretă şi că în activitatea de aplicare a normei juridice cunoaşterea ei are un dublu aspect: cunoaşterea cât mai deplină a stării de fapt ce urmează a fi încadrată în prevederile acelei norme şi cunoaşterea cât mai temeinică a spiritului şi literei normei ce urmează a fi aplicată acelei stări de fapt. În acest sens, interpretarea normelor juridice trebuie să conducă la clarificarea deplină a înţelesului acestora, atât din perspectiva structurii lor logico-juridice, cât şi din perspectiva formei lor exterioare, a stilului şi limbajului de elaborare, toate acestea urmărind să dezvăluie intenţia legiuitorului, raţiunea practică a unui asemenea demers fiind aceea de a asigura o corectă selectare şi individualizare a normei aplicabile la o situaţie de fapt dată.

Însă, interpretarea în cauză a dispoziţiilor legale incidente, realizată de către recurenta-reclamantă, nu reflectă scopul edictării acestora de către legiuitor, această interpretare fiind făcută într-o manieră proprie părţii şi în sensul soluţiei favorabile spre care tinde aceasta prin promovarea prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecinţele reale ale normelor legale amintite care îi sunt defavorabile.

De asemenea, în dezacord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată societăţii de asigurare nu poate fi asociată unei cereri de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Or, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.

Aşa fiind, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

În fine, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 185/2020, a clarificat distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege.

Astfel, a reţinut Curtea Constituţională că "prevederile legale criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale."Dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daună trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

În acest context, Înalta Curte reţine că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-reclamante în sensul că recunoaşterea pretenţiilor sale de către pârât într-un alt litigiu înregistrat la data de 15 mai 2015 pe rolul Tribunalului Iaşi şi având ca obiect despăgubirile solicitate pentru prejudiciul suferit în urma aceluiaşi eveniment asigurat, ar demonstra depunerea cererii de plată în termen din moment ce pârâtul a luat cunoştinţă despre pretenţiile creditorului de asigurare din conţinutul acelei cereri de chemare în judecată. Faptul că prin cererea de chemare în judecată menţionată, obiect al litigiului înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2015, au fost solicitate despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit de reclamantă în urma intervenirii evenimentului asigurat, nu modifică cu nimic aprecierea asupra momentului de la care se calculează termenul de decădere de 90 de zile şi, cu atât mai mult, să înlăture sancţiunea decăderii din dreptul de a formula cererea de plată, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 21.06.2017, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., respectiv 28.04.2016, soluţia de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menţinută ca atare.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a constatat în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunţând o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt stabilite.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 5364 din 14 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.