Priority of OUG 196/2005 over HG 621/2005 in determining packaging waste recycling target percentages for annual contribution

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 februarie 2018, reclamanta societatea A. S.R.L. Suceava a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea actelor administrativ fiscale reprezentate de Decizia de impunere nr. x/15.11.2017, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2017 şi Decizia nr. 55/05.02.2018, întocmite de pârât; suspendarea executării acestor acte administrative până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la cererea de anulare a actelor menţionate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 146 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, au fost anulate în parte Decizia nr. 55/5.02.2018 de soluţionare a contestaţiei administrative şi Decizia de impunere nr. x/15.11.2017, întocmită în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2017, în sensul menţinerii obligaţiei de plată doar pentru suma de 1.050.283 RON şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1060 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 146 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au formulat cereri de recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

3.1. Recursul declarat de reclamantă a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în baza cărora s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menţionate, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în privinţa sentinţei atacate:

Contrar susţinerilor expertului tehnic judiciar, instanţa de fond a apreciat că pentru toată perioada 2012 - 2016, organul de control a utilizat ca obiectiv minim de valorificare procentul de 60%, în condiţiile în care, conform H.G. nr. 247/2011 pentru modificarea H.G. nr. 621/2005, obiectivul minim de valorificare prin reciclare pentru anul 2012 şi eventual parţial pentru anul 2013, este de 50% şi respectiv 55% iar obiectivul minim de valorificare prin incinerare cu recuperare de energie este de 57%.

Atâta timp cât societatea A. S.R.L. are instalată la sediu o centrală termică utilizată la încălzirea imobilului compus din birouri şi spaţii de depozitare, şi respectiv pentru încălzirea apei, iar potrivit concluziilor expertului tehnic, centrala în cauză consumă aproximativ 12.500 kg materie primă minim pe sezon/an, este mai mult decât rezonabil a aprecia că această centrală nu a funcţionat în medie la mai puţin de jumătate din capacitate (doar cu paleţi din lemn), iar pentru funcţionarea în parametri normali au fost folosite şi deşeuri din carton compresat, conform bonurilor de consum şi înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Pe cale de consecinţă, la stabilirea contribuţiei datorate Administraţiei Fondului pentru Mediu se impune să se ţină seama de întreaga cantitate de deşeuri de ambalaj (lemn+carton) valorificată prin incinerare cu recuperare de energie, şi nu doar de o parte din aceste ambalaje.

O.U.G. nr. 196/2005 reprezintă reglementarea generală (valabilă şi la acest moment), în timp ce H.G. nr. 621/2005 reprezintă reglementarea specială, caz în care, ca o consecinţă directă a principiului specialia generalibus derogant, rezultă că norma specială este cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Mai mult, dispoziţiile O.U.G. nr. 196/2005 se completează cu dispoziţiile H.G. nr. 621/2005, sens în care O.U.G. nr. 115/2010 (intrată în vigoare la 22.12.2010) se aplică până la data de 14.04.2011, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a H.G. nr. 247/2011, dată de la care se aplică noul act normativ mai favorabil.

Prin raportul de inspecţie fiscală nu au fost identificate şi stabilite considerentele pentru care organul de control a optat pentru aplicarea obiectivului global de reciclare de 60%, în detrimentul obiectivului de 50%, respectiv de 55%, în cazul în care s-a stabilit că A. S.R.L. nu a efectuat niciun fel de reciclare, nici măcar prin incinerare cu recuperare de energie, în perioada supusă controlului.

Acest punct de vedere este susţinut parţial şi de raportul de expertiză dispus în cauză, unde, la obiectivul nr. 1, expertul contabil consideră că pentru anul 2012, calculul efectuat de organul de control este incorect.

Totodată, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 249/2015 şi pe cale de consecinţă, a O.U.G. nr. 196/2005, prin abrogarea H.G. nr. 621/2005, pentru anii 2012-2015, are semnificaţia aplicării retroactive a acestei legi pentru anii anteriori.

În condiţiile în care controlul s-a realizat în anul 2017, dispoziţiile H.G. nr. 621/2005 nu mai puteau fi aplicate la data controlului, întrucât între timp a intervenit abrogarea acestui act normativ, făra însă a se abroga şi Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005.

De asemenea, sentinţa civilă recurată conţine motive contradictorii, întrucât potrivit considerentelor hotărârii, forţa juridică a O.U.G. nr. 196/2005 face inaplicabilă H.G. nr. 621/2005, deşi Legea nr. 249/2015 abrogă doar H.G. nr. 621/2005, menţinând în totalitate dispoziţiile O.U.G. nr. 196/2005.

Contrar susţinerilor primei instanţe, întemeiate pe concluziile din suplimentul întocmit la raportul de expertiză, stocurile de marfă şi ambalaj aferente acestor mărfuri la sfârşitul fiecărui an calendaristic, ce urmează a fi distribuite pentru prima dată pe piaţa naţională, nu reprezintă la momentul respectiv deşeuri de ambalaje, caz în care, nu este oportun a se proceda la desfacerea/deteriorarea mărfii pentru a obţine deşeuri de ambalaj cu scopul de a realiza reciclare, iar pe cale de consecinţă, includerea acestor ambalaje în calculul contribuţiei anuale, este nelegală.

Totodată, în condiţiile în care câteva mii de europaleţi au fost livraţi spre reciclare către B. S.R.L., pe baza înscrisurilor întocmite de părţi pentru asigurarea trasabilităţii, acesta este momentul în care ambalajele reutilizabile respective au devenit deşeuri, iar stabilirea unei contribuţii anterior acestui moment, este nelegală.

Pentru ambalajele/deşeurile din ambalaje distribuite pe piaţa naţională în anul 2016, contribuţia datorată Administraţiei Fondului pentru Mediu trebuia calculată şi achitată până la data de 25 ianuarie 2017, iar în acest caz, în primul rând, suma calculată cu titlu de contribuţie pentru anul 2016, la data de 31.12.2016, este greşită, iar în al doilea rând, perioada 31.12.2016 - 25.01.2017 excede perioadei supuse controlului.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Anexei 3 la O.U.G. nr. 196/2005, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) - (3) din Constituţie.

3.2. Recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în baza cărora s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în privinţa sentinţei recurate:

Aşa cum s-a precizat şi în raportul de inspecţie fiscală, pe parcursul desfăşurării inspecţiei, reclamanta nu a prezentat facturi de vânzare a deşeurilor de ambalaje, deoarece în perioada 2012 - 2016 nu a întocmit aceste documente contabile la predarea deşeurilor de ambalaje. De asemenea, societatea nu a prezentat trasabilitatea propriilor deşeuri de ambalaje, conform legislaţiei în vigoare.

Motivarea instanţei de fond în sensul că organul de control nu ar fi dovedit faptul că ar fi solicitat documentele contabile justificative, este nelegală, având în vedere că reclamanta avea obligaţia de a pune la dispoziţia organului de control toate documentele contabile aferente perioadei 2012 - 2016, fără a exista o obligaţie în sarcina organului de control de a solicita aceste acte.

Pe durata desfăşurării controlului, reclamanta a refuzat să pună la dispoziţia reprezentanţilor Administraţiei Fondului pentru Mediu facturile fiscale de achiziţie a ambalajelor de desfacere de la furnizorul C..

Deoarece nu s-a dat curs acestei solicitări, a fost luată în calcul la stabilirea bazei de impunere, cantitatea netă înscrisă în facturile solicitate, ca fiind ambalaje de desfacere.

În ceea ce priveşte bunurile confiscate, cantitatea de ambalaje introdusă pe piaţa naţională aferentă acestor bunuri, a fost luată în calcul la stabilirea bazei de impunere, conform art. 21 din Legea nr. 211/2011.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-reclamantă societatea A. S.R.L. a invocat, în principal, excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a învederat că în mod corect instanţa de fond a diminuat din contribuţia datorată Administraţiei Fondului pentru Mediu sumele aferente cantităţilor de ambalaj, pe care organul de control le-a luat în considerare din cantitatea netă menţionată în facturi, iar nu cea a ambalajelor efective, precum şi diferenţa stabilită pentru ambalajele aferente mărfurilor confiscate de la societate.

4.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurenta-pârâtă a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a susţinut că afirmaţiile reclamantei privind aplicarea unor procente greşite ale obiectivelor globale de reciclare stabilite de legislaţia specifică sunt neîntemeiate, precizând că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 249/2015 au fost luate în calcul valorile obiectivelor prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2015, cu respectarea dispoziţiilor Directivei 2008/98/CE.

5. La termenul de judecată din 13 mai 2021, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtă, precum şi excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, pentru motivele reţinute în partea introductivă a prezentei decizii.

Prin încheierea de şedinţă din 13 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Anexei 3 la O.U.G. nr. 196/2005, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei încheieri.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de către recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. Suceava

Examinând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Sentinţa recurată satisface cerinţele instituite de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în conţinutul hotărârii regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată, fiind examinate, efectiv, problemele esenţiale ridicate de părţi.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că judecătorul fondului a arătat în mod explicit argumentele care l-au determinat să admită, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii

Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, aceste afirmaţii reflectând dezacordul recurentei în privinţa argumentelor reţinute la adoptarea soluţiei, fără a susţine însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele hotărârii au fost expuse, în mod clar şi logic, argumentele pe care s-a întemeiat soluţia criticată.

În contextul arătat, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

În raport de conţinutul actelor normative care reglementează responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor de valorificare/reciclare, astfel cum au fost modificate succesiv în perioada de referinţă, în mod judicios prima instanţă a reţinut că reclamanta, în calitate de operator economic care introduce pe piaţă naţională bunuri ambalate/ambalaje de desfacere, are potrivit legislaţiei specifice, obligaţia de a proceda la declararea lunară a cantităţilor de ambalaje introduse pe piaţa naţională şi a cantităţilor de deşeuri de ambalaje valorificate, precum şi de atingere, relativ la acestea, a obiectivului anual de valorificare/incinerare în instalaţii de incinerare sau obiectivul anual de reciclare, sau în cazul neîndeplinirii acestora, de achitare a contribuţiei corespunzătoare la Fondul pentru Mediu.

Având în vedere că, în speţă, pe parcursul perioadei verificate (01.01.2012 - 31.12.2016) au intervenit succesiv mai multe modificări legislative, în cuprinsul actelor administrative contestate organul de control a făcut trimitere în mod pertinent la prevederile H.G. nr. 621/2005, ale O.U.G. nr. 196/2005, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 249/2015.

Susţinerile recurentei-reclamante privind aplicarea retroactivă a Legii nr. 249/2015, nu pot fi primite, reţinându-se că legea menţionată şi H.G. nr. 621/2005, aplicabilă anterior, conţin dispoziţii identice şi ambele acte normative fac referire la prevederile O.U.G. nr. 196/2005 în vederea determinării procentelor obiectivelor de valorificare.

În dezacord cu afirmaţiile recurentei-reclamante, se constată că Legea nr. 249/2015 nu a abrogat O.U.G. nr. 196/2005, ci prevederile H.G. nr. 621/2005, un argument în acest sens rezultând din faptul că dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 249/2015 fac trimitere la procentele prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea unor procente greşite în realizarea obiectivelor anuale prin reciclare, în mod corect instanţa de fond a omologat concluziile raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, reţinând că organul de control a procedat corespunzător la defalcare pe tip de ambalaj introdus pe piaţa naţională, luând în calcul cantităţile brute/nete pe fiecare ambalaj în parte, potrivit distincţiilor prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005 şi în conformitate cu dispoziţiile Directivei 2008/98/CE.

Instanţa de control judiciar apreciază a fi neîntemeiate criticile recurentei-reclamante vizând procentul de 60% pentru anul 2012 şi ulterior, utilizat în modul de calcul de către organul de control pentru obiectivul global de valorificare/incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie.

Astfel, conform Anexei 3 la O.U.G. nr. 196/2005, procentul acestui obiectiv pentru anul 2012 şi ulterior, este de 60 %, în acord şi cu dispoziţiile Directivei nr. 2008/98/CE.

O.U.G. nr. 115/2010 a înlocuit Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005 cu un nou tabel, pentru perioada 2010 - 2012, în care a dispus pentru 2012, un procent de 60 % (procentul de 57 % a fost prevăzut pentru anul 2011).

Este necontestat că în acelaşi timp, Anexa 4 la H.G. nr. 621/2005 (modificată prin H.G. nr. 247/2011), cuprinde un tabel privind etapizarea în perioada 2007 - 2012 şi începând cu anul 2013, în care este menţionat pentru anul 2012 un procent de 57 %, tabel pe care expertul şi-a întemeiat concluzia din raportul de expertiză, în sensul aplicării procentului de 57 % pentru anul 2012.

În raport de aceste reglementări în privinţa procentelor aplicate obiectivului în discuţie, în mod judicios prima instanţă a concluzionat că necorelarea legislativă între cele două reglementări concurente diferite şi incidente pentru acelaşi an, respectiv între H.G. nr. 621/2005 şi O.U.G. nr. 196/2005, se impune a fi soluţionată, potrivit principiului priorităţii de reglementare a actului cu forţă juridică superioară, în favoarea reglementării cuprinse în O.U.G. nr. 196/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 115/2010, acest act normativ fiind aprobat prin Legea nr. 64/2011.

Alături de argumentele mai sus menţionate, se reţine şi faptul că prevederile art. 16 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005, ulterior modificată şi conţinând referiri la O.U.G. nr. 196/2005, menţionează în mod expres respectarea procentelor stabilite în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005.

Ulterior, O.U.G. nr. 31/2013 a înlocuit Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2015 cu un nou tabel, în cuprinsul căruia s-a prevăzut un procent de 60 % pentru perioada începând cu data de 01.09.2013. Acest tabel este aplicabil, potrivit art. II din O.U.G. nr. 31/2013, începând cu data de 01.01.2014.

În raport de cele expuse, în mod corect prima instanţă a înlăturat punctul de vedere al expertului tehnic judiciar vizând procentele stabilite pentru obiectivul de valorificare/incinerare aferent perioadei verificate, apreciind corect procentul de 60%, calculat de către organul de control.

În legătură cu aspectele criticate, se reţine că expertiza tehnică judiciară a avut rolul de a oferi primei instanţe o opinie de specialitate asupra documentaţiei supuse analizei, dar aprecierea probelor s-a realizat pe baza raţionamentului judecătorului, prin corelarea probei cu expertiză cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi analizarea acestora prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile raportului fiscal dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte contractele de salubrizare şi reciclare, instanţa de recurs achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului, care în mod întemeiat a validat concluziile raportului de expertiză, reţinând că nu au existat cantităţi de ambalaje reciclate de reclamantă şi nici de către societăţi autorizate în numele acesteia, şi nu există sume plătite cu acest titlu. În privinţa contractelor depuse de recurenta-reclamantă la dosarul cauzei, se constată că nu există facturi de vânzare a deşeurilor sau alte documente justificative, din care să rezulte trasabilitatea acestora, conform prevederilor art. 1 lit. z) din Anexa 1 la H.G. nr. 621/2005 şi dispoziţiilor Legii nr. 249/2015.

Totodată, aşa cum s-a constatat în raportul de inspecţie fiscală şi în raportul de expertiză, în ceea ce priveşte obiectivul de valorificare/incinerare, recurenta-reclamantă a optat pentru gestiunea deşeurilor prin realizarea obiectivelor anuale de valorificare/incinerare în instalaţii de incinerare cu valorificare de energie, în mod individual, potrivit art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005 şi Legii nr. 249/2005. În legătură cu acest aspect, expertul tehnic judiciar a concluzionat că există o valorificare parţială prin incinerare cu valorificare de energie, conform art. 1 lit. y) din Anexa 1 la H.G. nr. 621/2005 şi art. 1 lit. x) din Anexa 1 din Legea nr. 249/2015, pentru o cantitate de 36.853 kg.

Instanţa de fond a înlăturat, motivat, apărarea reclamantei în sensul că această cantitate ar fi fost mai mare decât cea reţinută de expert în raportul iniţial, întrucât, potrivit celor arătate în suplimentul întocmit la raportul de expertiză, o cantitate mai mare nu este justificată corespunzător, iar folosirea combustibilului care ar determina cantitatea în plus este neverosimilă în condiţiile tehnice ale centralei în discuţie.

De asemenea, conform raportului de expertiză, nu există cantităţi de ambalaje valorificate la terţi/reutilizate sau returnate la furnizori, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, acest aspect fiind, de altfel, necontestat prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.

În ceea ce priveşte cantităţile de bunuri confiscate, prima instanţă a înlăturat, ca neîntemeiate, afirmaţiile formulate de reclamantă prin suplimentul la raportul de expertiză, referitoare la excluderea din calcul a stocurilor existente la sfârşitul fiecărui an calendaristic.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, obligaţia de reciclare/valorificare este determinată relativ la cantităţile de deşeuri generate de ambalajele introduse pe piaţa naţională, care este singurul criteriu determinant pentru baza de calcul. Împrejurarea că an de an, recurenta-reclamantă a evidenţiat şi a raportat în anul următor, stocul acumulat în anul precedent, nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care pentru determinarea contribuţiei este esenţial dacă aceste bunuri au intrat în ţară şi sunt oferite distribuirii/utilizării, fiind nerelevant dacă respectiva comercializare în continuare, a fost finalizată sau nu. În acest sens, calculul expertului pentru determinarea bazei de calcul s-a efectuat direct în baza facturilor de import de bunuri în perioada relevantă şi nu în baza preluării contabilităţii reclamantei.

Criticile recurentei-reclamante privind modul de aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) şi art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005, nu pot fi primite.

Aceasta întrucât în conformitate cu prevederile legale menţionate, recurenta-reclamantă are obligaţia de a declara lunar cantităţile de ambalaje introduse pe piaţa naţională şi cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate, iar contribuţia prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) se plăteşte numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor de valorificare a deşeurilor de ambalaje.

Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce priveşte obiectivul de valorificare/incinerare, aşa cum s-a reţinut anterior, prin raportul de expertiză s-a arătat că există o valorificare parţială prin incinerare cu valorificare de energie, pentru o cantitate de 36.853 kg.

În mod corect prima instanţă a omologat concluzia expertului judiciar potrivit căreia valorificarea este justificată de documentele identificate în contabilitatea reclamantei, această concluzie întemeindu-se pe documentele contabile depuse la dosarul instanţei de fond de către reclamantă.

În ceea ce priveşte stabilirea bazei de calcul, din raportul de expertiză rezultă că pentru anii 2015 - 2016, calculul obligaţiei de plată s-a efectuat potrivit documentelor justificative prezentate de reclamantă pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă, neconformitatea identificată în raportul de inspecţie fiscală sub acest aspect datorându-se faptului că la stabilirea bazei de impunere au fost luate în calcul cantităţile nete înscrise în facturile de achiziţii externe aferente fiecărui an în parte, la acel moment organul de control neavând la dispoziţie facturile solicitate reclamantei.

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia exprimată de judecătorul fondului şi în ceea ce priveşte cantităţile de bunuri confiscate, nefiind reţinută apărarea pârâtei în sensul că includerea lor în calcul este justificată de principiul poluatorul plăteşte.

În raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 211/2011, potrivit cărora costurile operaţiunilor de gestionare a deşeurilor se suportă de către producătorul de deşeuri sau, după caz, de deţinătorul actual ori anterior al deşeurilor, se constată că în speţă, nu este vorba despre acoperirea unor costuri concrete pentru gestionarea unor deşeuri, ci de determinarea întinderii unei contribuţii care nu are corespondent într-o pagubă efectivă. Cum în cauză, nu este cert că bunurile respective au fost introduse pe piaţa naţională, rezultă că nici paguba nu are un caracter cert.

În consecinţă, faţă de motivele arătate anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. Suceava şi de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. Suceava şi de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 146 din 13 decembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2021.