Quantum of moral damages in insurance guarantee claims: judicial substitution of administrative valuation vs. internal procedural limits

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.10.2018, reclamantul A. a formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva Deciziei nr. 17239/9.10.2018, solicitând:

• Obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 110.000 euro (echivalent în RON 495.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale şi morale, urmare a accidentului rutier suferit de reclamant produs din vina numitului B., petrecut în data de 05.02.2015, în jurul orelor 1600, pe str. x, în sector 6, Bucureşti, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare x, autoturism pentru care la acea dată era încheiată o poliţa de asigurare R.C.A. la S.C. C. S.A.;

• Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1142/25 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamant.

A fost anulată în parte Decizia nr. 17239/09.10.2018, exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei totale de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost menţinută, în rest, decizia.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii în parte în ceea ce priveşte petitul de acordare a daunelor morale şi, după reţinerea spre rejudecare, respingerea contestaţiei ca nefondată.

În motivarea recursului, a arătat că a fost încălcat principiul contradictorialităţii corelativ cu încălcarea dreptului la apărare.

A menţionat că instanţa de fond, fără a fi pus în discuţia prealabilă a părţilor, îşi întemeiază hotărârea pe un considerent străin de susţinerile ambelor părţi, respectiv ca prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, iar pe cale de consecinţă, hotărâtoare este posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

Totodată, a apreciat că instanţa de fond a refuzat să verifice legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale, respectiv incidenţa procedurii adoptate prin decizia FGA nr. 142/2016, recurgerea la o procedură standardizată pentru a răspunde la cerinţa de legală constituire a rezervelor de daună, astfel încât oricând s-ar produce un risc asigurat să existe fondurile băneşti pentru achitarea despăgubirilor, obligaţie instituită în sarcina FGA sub forma obligaţiei de a constitui provizioane pentru sumele ce urmează a fi achitate din resursele FGA.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., a arătat recurentul că instanţa de fond a admis în parte contestaţia, a anulat în parte decizia atacată, dar a procedat şi la stabilirea despăgubirilor. Câtă vreme instanţa exercită un control de legalitate, iar nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei instanţa de fond şi-a atribuit competenţe care erau date de legiuitor în competenţa autorităţii administrative, respectiv comisiei speciale din cadrul FGA.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a menţionat că sentinţa recurată fie nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie acestea sunt contradictorii.

Astfel, instanţa de fond nu a înţeles să se pronunţe asupra incidenţei excepţiei privind autoritatea de lucru judecat invocată de reclamant, însă a acordat în concret aceeaşi sumă ca Tribunalul Bucureşti.

A se opune Fondului că nu ar fi ţinut cont de toate consecinţele accidentului rutier, ca apoi să apară o contradicţie în sensul că nu se acordă daunele materiale solicitate tocmai în considerarea faptului că nu s-a făcut dovada acelor consecinţe vătămătoare se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

A mai arătat recurentul că era vitală adoptarea unor criterii obiective, transparente, care să excludă abuzurile. Astfel de criterii obiective sunt cel al numărului de zile de îngrijiri medicale necesitat în vederea vindecării, al împrejurărilor concrete ale cauzei, al gravităţii prejudiciului din perspectiva afectării situaţiei familiale, profesionale şi sociale. Pentru determinarea concretă a sumei acordate pe zi de îngrijire medicală sunt avute în vedere consecinţele negative resimţite de petent astfel cum reiese din înscrisurile aferente dosarului de daună, astfel că nu se verifică susţinerea că ar fi fost ignorate consecinţele vătămătoare ale accidentului prin raportare strictă la numărul zilelor de îngrijiri medicale.

A mai arătat recurentul că, în stabilirea cuantumului daunelor morale s-a raportat la valorile menţionate în anexa 2 a deciziei nr. 142/2016, care reprezintă o procedură internă validată de lichidatorul judiciar al asigurătorului în faliment în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

S-a invocat, de asemenea, necesitatea stabilirii unei proceduri echitabile faţă de toţi creditorii de asigurare. În lipsa unor criterii şi limite legale de stabilire a daunelor morale, recurgerea la o procedură legală standardizată nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natură a leza dreptul persoanelor îndreptăţite de a primi daune morale ci, dimpotrivă, are menirea de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative.

Recurentul a arătat că nu este în măsură să facă aprecieri asupra timpului necesitat de petent în vederea vindecării, a timpului de incapacitate de muncă, a perioadei de vindecare funcţională, aceste aspecte fiind date de legiuitor în atribuţiile exclusive ale unităţilor medico-legale constituite conform legii.

A menţionat recurentul că instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a apreciat că s-ar fi făcut cuantificarea despăgubirilor într-un mod eronat şi că nu există criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlul de daune morale pentru vătămări corporale, astfel că nu există o lege ale cărei prevederi să le fi încălcat.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie împotriva Deciziei nr. 17239/9.10.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 110.000 euro (echivalent în RON 495.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale şi morale, urmare a accidentului rutier suferit de acesta.

Soluţia primei instanţe de admitere în parte a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident faţă de soluţia de anulare a deciziei atacate şi de stabilire a cuantumului despăgubirilor, deşi consecinţa anulării deciziei atacate ar fi trebuit să fie, în opinia recurentului, aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.

Astfel, nu se poate reţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, sintagmă prin care se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, ţinând cont că autoritatea publică pârâtă a analizat temeinicia pretenţiilor formulate prin cererea de plată a reclamantului, considerând că se impune admiterea acestora în parte.

Altfel spus, pârâtul a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fost învestit de către reclamant, apreciind cu privire la cuantumul sumei solicitate drept despăgubiri.

Or, în aceste condiţii nu se poate susţine că prima instanţă a nesocotit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conţinutului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fără a trata în mod diferenţiat contenciosul obiectiv (de anulare) şi contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) şi (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situaţia în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi, în acest scop, poate să dea curs solicitării reclamantului, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluţiile pe care instanţa de contencios administrativ este îndrituită să le pronunţe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate fi calificată drept o ingerinţă în atribuţiile administraţiei publice, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susţine recurentul, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte apreciază, de asemenea, că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 din C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul a invocat faptul că prima instanţă a încălcat principiului contradictorialităţii corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, prin aceea că, în opinia părţii, nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate, refuzând să analizeze temeinicia şi legalitatea susţinerilor sale, în sensul stabilirii în mod corect a sumelor datorate cu titlu de daune morale.

Instanţa de control judiciar nu identifică o încălcare de către prima instanţă a principiilor dreptului la apărare şi a contradictorialităţii, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Judecătorul fondului a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului şi a încuviinţat probele solicitate de către părţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproşa primei instanţe că ar fi încălcat principiile menţionate.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau sunt contradictorii, apreciind că nu este prezentat un raţionament integrat, nefiind verificată legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, criticile recurentului sunt centrate pe susţinerile conform cărora prima instanţă, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, a încălcat prevederile legale incidente.

Prin decizia contestată, recurentul-pârât a admis în parte cererea intimatei-reclamante pentru suma de 11.489,4 RON, dintre care 10.000 RON daune morale şi 1489,4 RON daune materiale, respingând cererea pentru diferenţa solicitată. În stabilirea cuantumul daunelor, pârâtul a ţinut seama de criterii determinante şi încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă şi de practica instanţelor de judecată în situaţii similare, în raport cu numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea vătămărilor corporale suferite ca urmare a accidentului în care a fost implicată.

În cauză, din probele administrate (raportul de expertiză medico-legală nr. 171/2437/2015), a rezultat că reclamantul a suferit leziuni traumatice care au necesitat 35-40 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii traumatismului, suferind un traumatism cranio-cerebral, traumatism toracic, fracturarea rotulei drepte, contuzii şi excoriaţii, iar din declaraţia martorului audiat nemijlocit de instanţă (D. - dosar fond) a rezultat în mod evident, urmare a accidentului suferit de reclamant, existenţa unor suferinţe fizice, dar şi psihice determinate de modul de afectare a vieţii obişnuite a acestuia.

Astfel, în mod corect prima instanţă nu s-a raportat doar la numărul de zile de îngrijiri medicale rezultat din expertiza medico-legală, ci a avut în vedere ansamblul problemelor de natură medicală rezultate din accidentul de circulaţie, respectiv suferinţele fizice suportate de către reclamant în perioada ce a urmat accidentului, suferinţele psihice, dar şi consecinţele inevitabile ale situaţiei create asupra vieţii sale sociale.

În lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri precişi/exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă largă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea ce poate fi analizată în concret doar prin raportare la nerespectarea caracterului proporţional al despăgubirilor acordate, în raport de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, precum şi de importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Instanţa de control judiciar reţine că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorilor, ci garantează în condiţiile şi limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenţei şi întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Aşadar, nu pot fi primite susţinerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcţie de gravitatea vătămării şi numărul de zile de îngrijiri medicale, întrucât normele interne, reprezentate de Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016, nu prevalează dispoziţiilor art. 1391 din C. civ.

O reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport cu o normă legală cu forţă juridică indiscutabil superioară, astfel, nivelurile prevăzute în Procedura invocată reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporţionalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale şi situaţiile concrete deduse analizei Fondului şi subsecvent instanţelor de judecată.

Prin urmare, în raport cu toate probele administrate, se reţine că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că o reparaţie corespunzătoare ar fi trebuit acordată la nivelul sumei de 30.000 de RON, luând în considerare prejudiciul efectiv suferit de reclamant, raportat la circumstanţele particulare a cauzei.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Or, prin stabilirea despăgubirilor acordate reclamantului într-un cuantum inferior acestui nivel la care a făcut referire în cuprinsul actului administrativ atacat, pârâtul şi-a exercitat dreptul de apreciere într-o modalitate care încalcă dreptul părţii la despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte reţine că aprecierea instanţei de fond cu privire la cuantumul daunelor morale reprezintă o problemă de temeinicie, nu o problemă de legalitate a sentinţei recurate şi acest aspect nu poate fi cenzurat în cadrul unei căi extraordinare de atac cum este cea a recursului, cale de atac care, în raport de prevederile art. 488 din C. proc. civ., poate fi formulată doar pentru motive de legalitate, nu şi pentru motive de temeinicie.

În concluzie, reclamantul fiind îndreptăţit, în temeiul Legii nr. 213/2015, la repararea prejudiciului moral, se constată că în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantumul acordat.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, iar soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1142/25 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1142/25 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 13 mai 2021.