Damages Claim Time-Barred; Appeal Rejected, First-Instance Judgment Upheld

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, a solicitat:

(a) obligarea pârâţilor în solidar la repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor ce le reveneau în temeiul Legii nr. 84/1995, respectiv la plata sumei de 61.796.497 RON;

(b) obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale, calculate separat pe fiecare componentă de prejudiciu, până la data plăţii efective (estimată provizoriu până la data introducerii cererii la suma de 22.062.706 RON);

(c) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1666 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât următoarele:

- a respins excepţia nulităţii acţiunii pentru netimbrare invocată de pârâtul Guvernul României ca neîntemeiată;

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României ca neîntemeiată;

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Guvernul României ca neîntemeiată;

- a calificat excepţia tardivităţii invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României ca fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României şi Ministerul Educaţiei Naţionale;

- a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind prescrisă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate la pct. I.2 a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului reclamanta arată că în anul 1998, ca urmare a intrării în vigoare a Legii învăţământului nr. 84/1995 care prevedea că baza materială aferentă procesului de instruire şi educaţie ce a trecut în patrimoniul unor societăţi comerciale se reintegrează în patrimoniul Ministerului Învăţământului, a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului - clădiri cu destinaţie şcolară pe terenul localizat în str. x, Timişoara.

Ulterior, prin modificarea Legii învăţământului nr. 84/1995, s-a prevăzut în beneficiul fostelor unităţi de stat transformate în societăţi comerciale (precum recurenta reclamantă) dreptul de a primi o justă despăgubire pentru bunurile care se încadrau în art. 166 alin. (3) din Legea 84/1995 şi pe care aceste entităţi au fost nevoite să le predea către Ministerul Învăţământului sau către unităţile de învăţământ din sistemul învăţământului de stat.

Totodată, la art. 166 din Legea 84/1995 s-a prevăzut şi procedura de acordare a despăgubirii, aceasta fiind formată din două etape, respectiv (i) stabilirea cuantumului despăgubirii şi propunerea acordării acesteia, atribuţii prevăzute în sarcina MEN şi MFP şi (ii) acordarea despăgubirii, prin hotărâre emisă de Guvernul României.

Potrivit acestei dispoziţii legale, în anul 2007 a formulat cerere de chemare în judecată împotriva MEN şi MFP prin care a solicitat obligarea acestor instituţii să propună Guvernului României acordarea justei despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 15172/28.11.2008 pronunţată în dosarul nr. x/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 717/14.09.2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Judecătoria Timişoara a obligat MEN şi MFP să propună Guvernului României acordarea justei despăgubiri, în cuantum de 41.515.860 RON.

Abia la data de 30.11.2011, cele două ministere au înaintat Secretariatului General al Guvernului, proiectul de hotărâre de guvern avizat de către MFP şi de către MEN.

Întrucât Guvernul nu a luat nicio decizie în legătură cu această propunere, a introdus o nouă acţiune în justiţie ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1680/2014 prin care a admis în parte acţiunea, a obligat pârâţii MFP şi MEN să avizeze favorabil emiterea hotărârii de guvern, a obligat Guvernul să emită hotărârea de guvern şi a obligat pârâţii la realizarea celor de mai sus, sub sancţiunea plătii unor penalităţi în cuantum de 0,0001%/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data îndeplinirii obligaţiilor.

Prin decizia civilă nr. 2575 din 12.10.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat în parte sentinţa primei instanţe şi, rejudecând:

(i) a respins capetele de cerere formulate în contradictoriu cu MFP şi MEN, considerând că aceste două instituţii şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau la data de 30.11.2011, nefiind necesară avizarea unui nou proiect de hotărâre în considerarea execuţiei bugetare pentru anul 2016, (ii) a menţinut obligaţia stabilită în sarcina Guvernului privind emiterea hotărârii de guvern şi a fixat un termen de 60 de zile pentru executarea acestei obligaţii, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de 0,1% asupra cuantumului despăgubirii, pentru fiecare zi de întârziere.

După pronunţarea acestei decizii, recurenta reclamantă a înaintat către Guvern numeroase adrese prin care i-a solicitat să îşi îndeplinească obligaţia stabilită în sarcina sa.

În cele din urmă, la data de 16.12.2016. a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1015/16.12.2016, hotărârea de guvern privind acordarea justei despăgubiri, iar la data de 22.12.2016 s-a efectuat plata către recurenta reclamantă a sumei de 41.515.860 RON, reprezentând despăgubirea.

Întrucât autorităţile statului, din culpa lor exclusivă, au lipsit societatea, pe o perioadă foarte îndelungată de timp de folosinţa unei sume importante de bani, ceea ce a condus la un prejudiciu considerabil, la data de 16.11.2017, recurenta reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

Susţine că sentinţa pronunţată este afectată de nelegalitate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat arată că prima instanţă nu stabilit în concret momentul de la care curge termenul de prescripţie, ci a indicat trei momente contradictorii: (i) momentul pronunţării de către Judecătoria Timişoara a sentinţei nr. 15172/2008 sau momentul pronunţării de către Curtea de Apel a Sentinţei 1680/2014; (ii) momentul emiterii actului administrativ vătămător; (iii) momentul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 2575/2016.

Însă, pentru a stabili dacă termenul de prescripţie era sau nu împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată, prima instanţă ar fi trebuit să arate cu exactitate care este momentul de la care acest termen începe să curgă.

Totodată, prima instanţă se limitează la indica aceste momente de referinţă, fără însă a motiva în concret cum ar fi fost posibilă, în mod efectiv, cunoaşterea întinderii pagubei la fiecare din cele trei momente.

Faţă de cel de-al doilea motiv de recurs invocat, susţine că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente deoarece niciunul dintre cele trei momente indicate de prima instanţă nu poate constitui începutul termenului de prescripţie, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Dispoziţiile exprese ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, stabilesc că termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, legea nu condiţionează începutul termenului de prescripţie de momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care o autoritate publică este obligată la emiterea unui act administrativ, singurul moment cu relevanţă sub aspectul prescripţiei fiind cel al cunoaşterii întinderii pagubei.

În speţă nu este vorba despre un act administrativ stricto sensu, pentru a se putea lua în calcul momentul emiterii acestuia, ci despre unul asimilat, mai precis despre refuzul de a se emite un act administrativ. Altfel spus, actul nelegal prejudiciabil este tocmai lipsa unui act administrativ, care să prevadă dreptul subscrisei la justa despăgubire. În aceste împrejurări, faţă de specificul actului administrativ nelegal, momentul care ar putea prezenta relevanţă este cel al încetării pasivităţii pârâtelor, respectiv cel al finalizării tuturor demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, demersuri care s-au finalizat prin emiterea hotărârii de guvern privind acordarea justei despăgubiri şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial, la data de 16.12.2016, hotărâre în baza căreia, la data de 22.12.2016 pârâtele au efectuat în cele din urmă plata sumei datorate.

Aşadar, susţine recurenta că în mod nelegal prima instanţă a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este reprezentat de oricare dintre momentele la care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea nici nu aveau caracter definitiv. Nici chiar momentul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 2575/2016, prin care Guvernul a fost obligat în mod definitiv la emiterea hotărârii privind acordarea justei despăgubiri nu ar putea fi considerat un reper pentru începutul termenului de prescripţie, deoarece prejudiciul nu a încetat la data pronunţării deciziei ICCJ, recurenta continuând să fie lipsită de folosinţa sumei reprezentând justa despăgubire şi ulterior acestei date, fără a putea cunoaşte momentul la care va încasa această sumă şi, deci, fără a putea cunoaşte întinderea pagubei.

În aceste împrejurări, arată recurenta, dacă s-ar accepta interpretarea primei instanţe, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care nu ar mai putea solicita niciodată şi recuperarea prejudiciului cauzat între momentul pronunţării deciziei ICCJ şi momentul cunoaşterii efective a pagubei. Or, această interpretare nu poate fi primită, deoarece este contrară legii şi ar însemna o încălcare a dreptului de acces la justiţie pentru recuperarea acestei pagube.

În acest sens argumentează că, faţă de specificul faptei ilicite a pârâtelor (refuzul de a întreprinde toate demersurile necesare pentru acordarea justei despăgubiri) - faptă continuă, prejudiciul (lipsirea de folosinţa unei sume de bani) este de asemenea unul continuu, iar întinderea sa nu poate fi cunoscută mai devreme de momentul încetării refuzului, respectiv mai devreme de data emiterii şi publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de guvern privind acordarea justei despăgubiri (16.12.2016) în baza căreia s-a acordat această despăgubire (22.12.2016).

Aşadar, faţă de momentul cunoaşterii întinderii pagubei şi faţă de momentul formulării cererii de chemare în judecată (16.11.2017), susţine că acţiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie de un an.

În considerarea prevederilor exprese ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripţie este cel al încetării refuzului pârâtelor în îndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau, recurenta neputând cunoaşte întinderea pagubei mai devreme de acest moment.

Astfel, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constă în îndeplinirea cu întârziere a formalităţilor necesare pentru acordarea justei despăgubiri şi respectiv în acordarea cu întârziere a acestei despăgubiri. întârziere ia care au contribuit în egală măsură toate cele trei pârâte.

Fiind vorba despre un refuz al autorităţilor, respectiv despre o faptă continuă. întinderea prejudiciului poate fi determinată cel mai devreme la momentul încetării refuzului. respectiv la momentul finalizării tuturor demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri.

De altfel, această soluţie este şi firească, din moment ce simpla recunoaştere pe cale judiciară a existenţei faptei ilicite a pârâtelor nu face decât să confirme existenţa pagubei, dar nu poate determina în niciun caz întinderea acesteia.

De asemenea, soluţia se impune şi prin raportare la necesitatea respectării principiului predictibilităţii. Astfel, potrivit jurisprudenţei obligatorii a CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare.

Or, până momentul la care refuzul pârâtelor de a-şi îndeplini obligaţiile legale a încetat, nu s-ar fi putut realiza decât cel mult o estimare provizorie şi nicidecum o evaluare fermă, finală, a pagubei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Guvernul României şi Ministerul Finanţelor au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul pârât Guvernul României a arătat că recurenta reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei cel mai târziu la momentul soluţionării definitive a dosar Nr. x/2013 de către ICCJ prin decizia nr. 2575/12.10.2016, cu atât mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului, reclamanta a indicat expres suma de 41.515.860 RON. În plus, cuantumul respectiv a fost stabilit încă de la momentul soluţionării definitive a dosarul nr. x/2007 prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi validat de instanţele judecătoreşti.

Intimatul pârât Ministerul Finanţelor Publice susţine că recurenta reclamantă cunoştea ori trebuia să cunoască întinderea pagubei cel târziu de la pronunţarea sentinţei civile nr. 1680/28.05.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, fiind nefondată afirmaţia recurentei în sensul că a cunoscut întinderea despăgubirii doar la 22.12.2016 - data creditării contului său cu suma de 41.515.860 RON . Mai arată intimatul că în toată perioada 2010-2016 recurenta reclamantă a cunoscut situaţia sa patrimonială concretă, elementele care alcătuiesc prejudiciul patrimonial efectiv şi potenţial dar şi dreptul de creanţă recunoscut pe cale judecătorească respectiv consecinţele nefavorabile ale neexecutării acestui drept.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 12.05.2021.

6. Aspecte procedurale

Înalta Curte a constatat că, în cauză, au calitate de intimaţi-pârâţi Ministerul Finanţelor şi Ministerul Educaţiei pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept

Analizând recursul formulat în cauză de către reclamantă precum şi apărările aduse de intimaţii pârâţi prin întâmpinări, raportat la actele şi lucrările dosarului se reţine ca nefondată calea de atac promovată în cauză pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că, în opinia recurentei, motivarea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii întrucât, având de tranşat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, judecătorul fondului nu arată cu exactitate care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie ci, indică alternativ trei momente de referinţă însă şi acestea sunt identificate în mod greşit.

Observând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiat acest motiv de recurs căci motivarea contradictorie presupune redarea unor argumente care, pe de o parte se contrazic unele cu altele iar pe de altă parte, ar fi apte să conducă la soluţii evident diferite, aspecte care însă nu se regăsesc în conţinutul considerentelor hotărârii fondului. Astfel, argumentându-şi soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de fond a analizat în mod firesc momentul de la care începe să curgă acest termen şi a constatat că reclamanta a cunoscut întinderea pagubei, cel mai târziu la data de 12.10.2016, când Înalta Curte de Casaţie ţi Justiţie a pronunţat decizia nr. 2575 prin care a dispus în mod definitiv ca pârâtul Guvernul României să fie obligat la emiterea hotărârii de guvern necesară punerii în executare a sentinţei nr. 15172/28.11.2008 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă prin dec. 717/2010 a Curţii de Apel Timişoara. Raportându-se la data de 12.10.2016 ca moment iniţial, instanţa de fond a arătat că termenul pentru sesizarea instanţei s-a împlinit la data de 12.10.2017, acţiunea fiind expediată către instanţă ulterior acestei date, şi anume la 16.11.2017.

Faptul că instanţa de fond a precizat că reclamanta ar fi putut cunoaşte întinderea pagubei chiar şi anterior acestui moment, respectiv de la data pronunţării celorlalte hotărâri judecătoreşti prin care i s-au recunoscut aceste drepturi, este în măsură să valideze şi în niciun caz să contrazică concluzia expusă anterior.

Aşadar, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei privind contrarietatea considerentelor din perspectiva stabilirii de către instanţa de fond, în mod alternativ a trei momente diferite de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie, soluţia fiind în mod neechivoc raportată la o singură dată ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Şi în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept material incidente, Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Obiectul acţiunii în justiţie cu care reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ este reprezentat de obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs prin lipsirea acesteia de folosinţa sumei de 41.515.860 RON la care avea dreptul în temeiul Legii nr. 84/1995 şi pe care pârâţii au fost obligaţi să o achite prin sentinţa nr. 15172/2008 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă. Lipsa de folosinţă derivă din refuzul nejustificat al pârâtului Guvernul României de a emite hotărârea de guvern privind acordarea respectivei despăgubiri, refuz cenzurat de către instanţa de contencios administrativ prin decizia nr. 2575/12.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus obligarea acestuia ca în termen de 60 de zile, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de 0,1%/zi de întârziere, să emită respectivul act administrativ.

Recurenta reclamantă susţine că în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat ca fiind prescris dreptul său de a formula acţiunea în despăgubiri, stabilind greşit ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie data de 12.10.2016(data pronunţării deciziei nr. 2575 a ICCJ) deşi acesta este data de 16.12.2016, când a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1015/16.12.2016 hotărârea de guvern privind acordarea justei despăgubiri.

Înalta Curte constată că temeiul legal al acţiunii formulate îl constituie dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aceste prevederi constituie o excepţie de la regula instituită prin art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 conform cărora cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau asimilat, urmând soarta cererii principale. Aşadar, cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe art. 19, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ, tipic sau asimilat şi totodată, de elemente concrete, apte să conducă la concluzia că reclamanta nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare.

În cauză, apreciind îndeplinite ambele condiţii, instanţa de fond a procedat la analiza termenului de prescripţie în care poate fi promovată acţiunea în despăgubiri, acest aspect fiind de fapt elementul litigios al cauzei.

Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Stabilirea acestei date este o chestiune de fapt care se determină în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

Prin urmare, termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează acele situaţii de excepţie în care, în momentul introducerii cererii în anulare, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire. Însă, după soluţionarea acţiunii în anulare, aceasta poate estima şi pretinde paguba cauzată prin actul administrativ nelegal, având la dispoziţie un termen de un an pentru formularea unei astfel de acţiuni.

În mod legal, instanţa de fond s-a raportat ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie ca fiind acela al pronunţării deciziei nr. 2575/12.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind data la care reclamanta putea evalua întinderea pagubei, pagubă a cărei existenţă era de altfel cunoscută.

Faptul cunoaşterii existenţei şi întinderii pagubei nu poate fi condiţionat aşa cum greşit susţine recurenta de momentul punerii în executare a respectivei hotărâri judecătoreşti, căci din întregul context factual şi jurisdictional al raportului litigious dintre părţi, rezultă cu certitudine, o multitudine de aspect care cumulate, au dat posibilitatea reclamantei de a aprecia nu doar asupra axisteţei ci şi a întinderii pagubei ce i s-a produs prin conduita administrative a pârâţilor.

Mai mult, prin analogie cu dipoziţiile C. civ. care prevăd calcularea termenului de prescripţie de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă sau, în cazul acţiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, Înalta Curte reţine că recurenta reclamanta a fost în măsură să cunoască în mod efectiv, elementele minime care să fundamenteze dreptul său la acţiunea în despăgubiri.

Astfel, obligaţia de a face, respectiv de a emite hotărârea de guvern vizând acordarea despăgubirii, a devenit executorie la momentul pronunţării deciziei nr. 2575/12.10.2016 a ICCJ, aşa încât de la această dată reclamanta avea pe de o parte, confirmarea existenţei faptei ilicite constând în refuzul nejustificat de a emite hotărârea de guvern cât şi, pe de altă parte, posibilitatea certă de a evalua întinderea prejudiciului reprezentat de lipsa de folosinţă a sumei de 41.515.860 RON.

Rămânerea reclamantei în continuare în pasivitate, după depăşirea acestui moment poate fi asimilată intenţiei de sporire a sumei la care este îndreptăţită, şi mai departe la o majorare artificială a prejudiciului produs.

Este neîntemeiată susţinerea recurentei potrivit cu care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al plăţii efective a sumei datorate întrucât, estimarea pagubei nu este condiţionată de data încetării faptei ilicite (emiterea şi publicarea hotărârii de guvern) ci de momentul la care este cunoscută fapta ilicită(data pronunţării deciziei nr. 2575/12.10.2016 a ICCJ)

Cu privire la critica recurentei privind încălcarea dreptului de acces la justiţie în condiţiile în care instanţa de control judiciar ar valida raţionamentul judecătorului fondului, Înalta Curte arată că, astfel cum a reţinut constant în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională, "stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie şi la un proces echitabil". Aceasta, deoarece "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege"(deciziile Curţii Constituţionale nr. 171/2007, nr. 123/2006, nr. 534/2006)

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefundat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1666 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2021.