Tardiness of insurance claim against insolurer: 90-day filing deadline as forfeiture period triggered by bankruptcy finality

Şedinţa publică din data de 6 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.09.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, admiterea acţiunii, anularea deciziei nr. 15163/12.06.2018, cu consecinţa constatării faptului că cererea de plată înregistrată la F.G.A. sub nr. x/05.03.2018 a fost formulată în termen, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 995 din 14 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de anulare a deciziei nr. 15163/12.06.2018, formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor; s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 995 din 14 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, anularea deciziei nr. 15163/12.06.2018.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a interepretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 cu privire la termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată.

Astfel, în opinia sa, acest termen curge de la data pronunţării deciziei nr. 4719/18.12.2017 a Tribunalului Ilfov, prin care s-a admis apelul declarat de B. împotriva sentinţei nr. 1847/2016 a Judecătoriei Buftea, sentinţă prin care se declarase nul procesul-verbal de contravenţie prin care se reţinuse culpa şoferului ce a condus autoturismul implicat în evenimentul rutier în care a fost avariat autoturismul proprietatea reclamantului.

A mai arătat că la data de 19.09.2014 a înregistrat dosarul de daună nr. x la C. S.A., data la care şi domnul D. a înregistrat contestaţia împotriva procesului-verbal de contravenţie, fapt ce a condus l asuspendarea dosarului de daună, în aceste condiţii, dreptul de a solicita şi încasa despăgubirea născându-se abia la data stabilirii vinovăţiei şoferului vinovat de accident, respectiv la 18.12.2017, sau cel mult, chiar dacă dreptul s-a născut la data producerii accidentului rutier, la 15.09.2014, acesta a fost suspendat ca urmare a contestării procesului-verbal, şoferul vinovat de accident fiind exonerat de răspundere ca urmare a admiterii contestaţiei formulate, invocând hotărârea pronunţată de CEDO în Cauza Anghel cu privire la prezumţia de legalitate a procesului-verbal de contravenţie, precum şi dispoziţiile art. 32 din O.G. nr. 2/2001 cu privire la suspendarea executării procesului-verbal de contravenţie prin formularea plângerii.

În fine, a invocat recurentul-reclamant faptul că a solicitat certificat de grefă cu privire la dispozitivul deciziei pronunţate în apel şi a trimis cererea către FGA atât prin e-mail, cât şi prin poştă, cu confirmare de primire, la data de 19.02.2018, ambele modalităţi de comunicare realizându-se în interiorul termenului de 90 de zile, care, în opinia sa, se împlinea la 19.03.2018.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/23.02.2018, reclamantul A. a solicitat plata unei despăgubiri.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis decizia nr. 15163/12.06.2018, prin care s-a stabilit respingerea cererii de plată ca tardivă, întrucât petentul a înţeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul C. S.A in faliment.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 15163/12.06.2018, cu consecinţa constatării faptului că cererea de plată înregistrată la F.G.A. sub nr. x/05.03.2018 a fost formulată în termen.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia, reclamantul înţelegând să exercite calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent prin memoriul de recurs.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului în sensul că prima instanţă a preluat apărările intimatului cu privire la data naşterii de creanţă, constată instanţa de recurs că, din lecturarea considerentelor sentinţei atacate, rezultă că prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta.

Referitor la critica privind interpretarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de judecătorul fondului, relativ la data naşterii creanţei recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări".

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment împotriva C. S.A., s-a făcut prin Hotararea intermediara nr. 132 pronunţata la data de 16.02.2017 in dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a Civila, devenind definitiva la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv 17.03.2017, în condiţiile în care dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut anterior intrării în faliment a societăţii de asigurare C. S.A..

În aceste condiţii cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 23.02.2018 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate fi reţinută alegaţia recurentului privind data naşterii dreptului său de creanţă, respectiv că aceasta este data stabilirii vinovăţiei şoferului vinovat de accident - 18.12.2017 - sau cel mult, chiar dacă dreptul s-a născut la data producerii accidentului rutier, la 15.09.2014, acesta a fost suspendat ca urmare a contestării procesului-verbal.

Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condiţiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoştinţa publicului.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, exista şi posibilitatea pentru reclamant să adreseze pârâtului o întrebare în vederea obţinerii de lămuriri suplimentare, acesta nefăcând însă dovada că a procedat de o asemenea manieră, la care să nu fi primit răspuns.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că recurentul nu poate invoca nici hotărârea pronunţată de CEDO în Cauza Anghel cu privire la prezumţia de legalitate a procesului-verbal de contravenţie, precum şi dispoziţiile art. 32 din O.G. nr. 2/2001, acestea referindu-se la suspendarea executării procesului-verbal de contravenţie prin formularea plângerii, aspect care nu prezintă nicio relevanţă în prezenţa cauză.

Recurentul-reclamant avea obligaţia conformării dispoziţiilor art. art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la depunerea cererii de plată adresată FGA, în termenul de 90 de zile, împreună cu înscrisurile doveditoare, putând, într-adevăr să ataşeze şi dovezi cu privire la contestarea procesului-verbal de contravenţie în discuţie, aspect cu privire la care urma să aprecieze pârâtul.

Aşa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea şi înregistrarea la instituţia pârâtă a cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 9859/11.10.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât şi va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 995 din 14 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.