Suspension of Administrative Obligation to Value Public Forest Land Due to Inconsistent Normative Interpretation and Imminent Prejudice

Şedinţa publică din data de 6 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, din data de 09.11.2020, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Direcţia Silvică Ilfov a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice Direcţia Generală de Inspecţie Economico Financiară, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună suspendarea Măsurii nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 6003/272353/09.10.2020 emisă în baza prevederilor art. 21 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1339 din 4 decembrie 2020 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Direcţia Silvică Ilfov în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Inspecţie Economico Financiară ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1339 din 4 decembrie 2020 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Direcţia Silvică Ilfov a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, admiterea cererii de suspendare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi al enunţării dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a omis să expună considerentele acesteia menţionate la pagina 3 pct. 1, la pagina 4 pct. 2 alin. (1), cu toate că aceste argumente sunt redate în detaliu în sentinţă, şi, deşi sentinţa recurată este întemeiată pe jurisprudenţa europeană şi Recomandarea nr. R(89)8, argumentele reclamantei cu privire la analizarea comparativă a intereselor părţilor din prezenţa cauză nu au fost analizate, o parte din susţinerile reclamantei din cererea de suspendare a executării fiind scoasă din context.

Circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, Recomandării Comitetului de Miniştri nr. R (89) 8, art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009, art. 21 din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 6 alin. (1) C. proc. civ.

A arătat, în esenţă, că, îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat a fost probată prin înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că faptul că două direcţii diferite din cadrul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice au adoptat poziţii diametral opuse în ceea ce priveşte existenţa unei obligaţii legale de evaluare a fondului forestier proprietate publică a Statului aflat în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, în condiţiile în care, în lipsa unei modificări legislative, cea de a doua Direcţie nu a oferit în anul 2020 măcar o motivare aparentă ce stă la baza inaplicabilităţii actelor normative pe care Direcţia generală de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor statului le-a comunicat Regiei ca fiind aplicabile în anul 2011.

În aceste condiţii, rezultă o incoerenţă vădită a unei autorităţi publice centrale a cărei activităţi ar trebui să fie guvernată de principiul legalităţii, coerenţei, predictibilităţii şi stabilităţii conform art. 2 alin. (3) lit. a) din H.G. nr. 34/2009 şi, implicit, împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială sesrioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Totodată, în opinia recurentei, o eventuală anulare a Măsurii nr. 2 nu ar putea inversa situaţia provocată de executarea actului administrativ, în ipoteza în care Directia Silvică ar evalua 19426,4 ha de fond forestier, acţiunea în anularea actului ar fi lipsită de interes.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta-reclamantă a susţinut că această condiţie este îndeplinită prin aceea că în speţă aducerea la îndeplinire a măsurii în discuţie de a evalua 19426,4 ha fond forestier, înainte ca o instanţă să se pronunţe asupra legalităţii actului administrativ prin care s-a dispus această măsură echivalează cu încălcarea dreptului fundamental de acces la o instanţă.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice Direcţia Generală de Inspecţie Economico Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

Astfel, în opinia sa, în speţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privind existenţa cazului bine justificat şi a unei pagube iminente, reglementate de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, totodată, sentinţa recurată fiind corespunzător motivată, prin examinarea tuturor argumentelor invocate prin acţune, prin raportare la normele de drept incidente şi la probele administrate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscala fost învestită cu o cereere prin care reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva Direcţia Silvică Ilfov în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice Direcţia Generală de Inspecţie Economico Financiară, a solicitat suspendarea Măsurii nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 6003/272353/09.10.2020 emisă în baza prevederilor art. 21 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici de nelegalitate prin prezenta cale de atac, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine însă aplicabilitatea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs observă că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În cauză, contrar opiniei primei instanţe, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, argumentele reclamantei privitoare la poziţia contradictorie a două direcţii din cadrul aceluiaşi Minister al Finanţelor Publice (Direcţia generală de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor şi respectiv Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară) cu privire la actele normative aplicabile fondului forestier proprietate publică a statului aflat în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, în lipsa intervenirii vreunei modificări legislative, reprezentând o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa aparenţei legalităţii actului administrativ.

Instanţa de control judiciar are în vedere faptul că prin Măsura nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 6003/272353/09.10.2020, emisă în baza prevederilor art. 21 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011, s-a pus în vedere Direcţiei Silvice Ilfov, entitate ce funcţionează sub autoritatea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, necesitatea de a evalua, cu specialişti proprii, bunurile proprietatea publică a statului, respectiv o suprafaţă de 19.426,4 ha fond forestier, şi de a comunica către Regia Naţională a Pădurilor valoarea bunurilor proprietate publică a statului pe care le deţine în administrare în vederea actualizării inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului în termen de 60 de zile.

Din înscrisurile aflate în dosarul de fond, se constată că, fără a exista o modificare legislativă, organul administrativ, prin două direcţii de specialitate diferite, a avut o conduită administrativă inconsecventă, la nivelul unor perioade diferite de timp, respectiv 2011 şi 2020, aspect care generează îndoieli serioase şi rezonabile cu privire la aparenţa de legalitate a actului administrativ dedus judecăţii.

Astfel, prin adresa nr. x/22.09.2011, Regia Naţională a Pădurilor a solicitat Ministerului Finanţelor Publice clarificări cu privire la evaluarea fondului forestier proprietate publică a statului, menţionand faptul că nu există norme metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice prin care să se stabilească norme de determinare a valorii acestuia şi modalitatea de înregistrare în contabilitate, respectiv faptul că fondul forestier (evidenţiat în unităţi naturale - ha) nu a avut şi nu are valoare neputandu-se înregistra în contabilitate.

Prin adresa răspuns nr. x/4.10.2011, Direcţia generală de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor statului din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a comunicat faptul că a elaborat Normele metodologice privind evidenţa contabilă a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului aprobate prin H.G. nr. 1031/1999 precum şi faptul că, potrivit art. 2 şi 3 din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe corporale se supun operaţiunii de evaluare şi reevaluare activele fixe corporale. S-a făcut precizarea că art. 10 lit. e) din O.G. nr. 81/2003, prevede că pădurile nu sunt active fixe corporale.

Or, prin dispoziţia a cărei suspendare se solicită s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a evalua, cu specialişti proprii, bunurile proprietatea publică a statului, respectiv o suprafaţă de 19.426,4 ha fond forestier.

Totodată, în anul 2020, Direcţia Generală de Inspecţie Economică Financiară adoptă o poziţie contrară celei comunicate de Direcţia generală de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor statului prin adresa nr. x/4.10.2011, indicand drept temei al măsurii nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 6003/272353 din data de 09.10.2020, Legea contabilităţii nr. 82/1991, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2861/2009, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3055/2006.

Rezultă aşadar o lipsă de coerenţă a autorităţii publice centrale, în spetă Ministerul Finanţelor Publice, a cărui activitate este guvernată de principiul legalităţii, respectiv principiul coerenţei, predictibilităţii şi stabilităţii conform art. 2 alin. (3) lit. a) din H.G. nr. 34/2009, cu privire la existenţa sau nu a unei obligaţii de evaluare a fondului forestier naţional proprietate publică a statului aflat în administrarea reclamantei, precum şi la prevederile legale aplicabile, aceste aspecte constituind, implicit, împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa aparenţei legalităţii actului administrativ.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. şi Comisia CE, prin care s-a reţinut că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

În acelaşi sens, aceeaşi jurisprudenţă a statuat cu valoare de principiu în sensul că suspendarea executării poate fi încuviinţată, dacă s-a stabilit şi că: a) judecătorul efectuează o evaluare comparativă a intereselor părţilor ("balance of interests"), în sensul că în cadrul examinării cererii de suspendare a executării unei decizii este necesar şi ca instanţa de contencios să analizeze în mod comparativ riscurile inerente fiecărei soluţii posibile; b) acordarea suspendării este justificată la prima vedere în fapt şi în drept (fumus boni juris), în sensul că motivele şi argumentele reclamantului din cadrul acţiunii în anulare par a fi de natură serioasă la o examinare "prima facie".

Recent CEJ şi-a reconsiderat jurisprudenţa, în sensul interpretării mai puţin restrictive a acestei din urmă condiţii, instanţa considerând îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat atunci când cel puţin unul dintre motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii principale pare la prima vedere relevant sau atunci când argumentele pe care le susţine nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată a fondului cauzei (testul fumus non mali juris).

Astfel, pentru a acorda suspendarea, instanţa nu mai trebuie să îşi formeze convingerea că acţiunea principală va fi admisă, ci trebuie doar să ajungă la concluzia că argumentele reclamantului din acţiune sunt suficient justificate.

Aplicând aceste principii dezvoltate de jurisprudenţa europeană în această materie, Înalta Curte, evaluând interesele comparative ale părţilor, apreciază că este mai prudent a dispune suspendarea actului administrativ contestat până la pronunţarea hotărârii asupra fondului. O atare soluţie nu va afecta dreptul pârâtului de a obţine executarea actului în măsura în care instanţa de fond va statua în sensul legalităţii acestuia. Însă, dacă s-ar adopta soluţia contrară a respingerii cererii de suspendare, reclamanta ar suferi prejudicii considerabile prin executarea imediată a actelor contestate până la definitivarea hotărârii privind acţiunea de fond, prejudicii ireparabile sau greu de reparat ulterior, în eventualitatea admiterii acţiunii de fond.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Înalta Curte aminteşte că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă este definită de legiuitor ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".

Deşi instanţa de fond a reţinut generic că reclamanta nu a făcut dovada cu nici un mijloc de probă a susţinerilor sale privind suferirea unei pagube iminente, iar paguba iminentă nu se prezumă, aspect confirmat de altfel şi de practica instanţei supreme, Înalta Curte constată că, în speţă, este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente.

Condiţia pagubei iminente presupune însă producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.

Astfel, prin demersul judiciar de faţă s-a solicitat suspendarea executării Măsurii nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 6003/272353/09.10.2020, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei Direcţiei Silvice Ilfov, necesitatea de a evalua, cu specialişti proprii, bunurile proprietatea publică a statului, respectiv o suprafaţă de 19.426,4 ha fond forestier, şi de a comunica către Regia Naţională a Pădurilor valoarea bunurilor proprietate publică a statului pe care le deţine în administrare în vederea actualizării inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului în termen de 60 de zile.

Raportat la obligaţia stabilită în sarcina reclamantei prin măsura a cărei suspendare se solicită, Înalta Curte apreciază, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că prin caracterul amplu al verificărilor impuse de organul de control, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanţa de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, obligând la demararea unor proceduri de ordin administrativ şi/sau judiciar, cu costuri materiale şi de resurse umane considerabile.

Astfel, recurenta a depus la dosarul de recurs înscrisuri din care rezultă că Direcţia Silvică Ilfov nu dispune de personal propriu specializat în evaluarea fondului forestier proprietate publică a Statului (teren şi păduri), respectiv adresa Compartimentului Resurse Umane structura organizatorică şi funcţională a Direcţiei Silvice Ilfov din care rezultă un număr total de 162 posturi din care 128 TESA şi 34 posturi muncitori permanenţi, neexistând în randul angajaţilor unităţii persoane atestate ANEVAR ca evaluatori fapt, niciunul dintre numele angajaţilor menţionaţi în statul personal valabil la data de 19.01.2021 neregăsindu-se în Tabloul ANEVAR publicat pe site-ul acestuia. În atare condiţii, în mod pertinent a susţinut că evaluarea unei suprafeţe de 19.426,4 ha fond forestier naţional nu ar putea fi realizată decat în cadrul unei procedurii de achiziţie publică care generează incontestabil necesitatea investirii unor resurse umane şi financiare considerabile, a căror contravaloare nu ar putea fi recuperată.

Pe de altă parte, prin nepunerea în executare a măsurilor dispuse de pârât, prin dispoziţia emisă în baza art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011, reclamanta se supune riscului aplicării unor sancţiuni contravenţionale, conform art. 24 raportat la art. 25 din acelaşi act normativ, constând în amenzi într-un cuantum considerabil.

În fine, Înalta Curte nu poate primi argumentele intimatului-pârât privitoare la argumentarea echivocă şi ipotetică a prejudiciului, reţinând că prezumarea unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ fiscal contestat asupra activităţii reclamantei nu echivalează cu o susţinere ipotetică, lipsită de suport probator, raportată la o pagubă viitoare şi incertă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de control judiciar apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât sentinţa recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond şi reformarea soluţiei primei instanţe.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea şi va dispune suspendarea Măsurii nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 6003/272353/09.10.2020 emisă în baza prevederilor art. 21 alin. (3) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 până la pronunţarea instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Ilfov împotriva sentinţei civile nr. 1339 din 4 decembrie 2020 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea.

Dispune suspendarea Măsurii nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 6003/272353/09.10.2020 emisă în baza prevederilor art. 21 alin. (3) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 până la pronunţarea instanţei de fond.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.