Limit of Judicial Inspectorate’s administrative review scope: non-reviewability of judicial reasoning and evidence interpretation in disciplinary proceedings

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat anularea rezoluţiei nr. x/2018 şi, pe cale de consecinţă, să se dispună continuarea procedurii disciplinare pe fondul petiţiei formulate în data de 06.01.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5270 din 12 decembrie 2018, a respins acţiunea formulată de A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când prin hotărârea dată instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii

Instanţa a pronunţat hotărârea atacată prin încălcarea procedurii pe considerentul de neaplicare a legii şi garantarea supremaţiei acesteia aşa cum prevede art. 1. Obiectul şi scopul C. proc. civ., alin. (2), din C. proc. civ. şi prin nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil aşa cum prevede art. 20. Respectarea principiilor fundamentale., din C. proc. civ.. Acest lucru reiese din afirmaţia de la pag. nr. 8, paragraful 5 din sentinţa recurată, care contravine faptului că nicăieri legiuitorul nu precizează că judecătorul are dreptul să interpreteze normele de drept procesual ca modalitate de aplicare a legii pentru că acest lucru ar conduce prin apreciere subiectivă la neaplicarea "ad litteram a legii" cu încălcarea art. 16, alin. (2) Nimeni nu este mai presus de lege, din Constituţia României cu privire la supremaţia legii.

Recurentul consideră că instanţa de fond a încălcat şi art. 488 alin. (1) pct. 6. C. proc. civ.: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei

Instanţa a pronunţat sentinţa recurată pe motive străine de natura cauzei. Acest lucru reiese din afirmaţia instanţei în sentinţa recurată de la pag. nr. 7, ultimul paragraf continuată pe pagina următoare.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul susţine că instanţa a pronunţat sentinţa recurată prin încălcarea art. 97, din Legea nr. 303-2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în sensul că nu intra în atribuţiunile acestea să facă aprecieri în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare pentru că acest lucru intră în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii. În susţinerea faptului că instanţa s-a substituit Consiliului Superior al Magistraturii prin încălcarea încălcarea art. 97, din Legea nr. 303-2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor recurentul invocă afirmaţiile făcute în sentinţa recurată de la pag. nr. 7, ultimul paragraf continuată pe pagina următoare.

Se mai susţine că instanţa a pronunţat sentinţa recurată prin încălcarea art. 2, alin. (3), din Legea nr. 303-2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în sensul că chiar dacă inspectorii judiciari ai Inspecţiei Judiciare sunt independenţi ei se supun totuşi legii. În fapt instanţa a analizat soluţia de clasare numai prin prisma dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea n. 317/2004 nu şi prin Regulamentul din 15 noiembrie 2012 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară,

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii, precum şi paragrafe din sentinţa recurată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât excepţia inadmisibilităţii cât şi recursul sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii căii de atac Înalta Curte reţine faptul că prin Decizia nr. 397/03.2014 Curtea Constituţională a admis că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prevede la art. I că Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată că se modifică şi se completează după cum urmează: După articolul 45 se introduce un nou articol cu următorul cuprins:

"Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare.".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.", Înalta Curte constată că prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători sub nr. x/2018, recurentul A. a solicitat efectuarea de verificări cu privire la modalitatea de soluţionare a dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dâmboviţa, invocând, în esenţă, interpretarea greşită a probelor de către instanţă şi nelegalitatea hotărârii.

Prin rezoluţia nr. x/2018 la data de 9 martie 2018, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, s-a dispus clasarea sesizării, constatându-se că nu există indicii care să releve săvârşirea vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, de natură să atragă răspunderea disciplinară a doamnei judecător B. din cadrul Tribunalului Dâmboviţa.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că recurentul nu a făcut dovada încălcării de către doamna judecător învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2017, a normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi preluate în contestaţie vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Astfel, nu a putut fi reţinut faptul că doamna judecător B. din cadrul Tribunalului Dâmboviţa a comis abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât, nu s-a probat existenţa unei încălcări a drepturilor procesuale ale recurentului şi nici nu s-a identificat greşeala, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă şi neîndoielnică.

Înalta Curte consideră că stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerilor părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, ţin de activitatea de judecată şi nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanţele de judecată şi exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Astfel, nu s-a putut reţine în sarcina pârâtului o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului. În mod corect pârâta, prin prisma limitelor competenţei sale, a constatat că excedează atribuţiilor sale legale a analiza raţionamentul instanţelor sau modul de administrare a probelor şi a statua asupra aspectelor precum cele menţionate de recurent.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Înalta Curte constată că recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Înalta Curte reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului. Ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii, etc.

Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 5270 din 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.