Joint and several fiscal liability of a judicial administrator for insolvent debtor’s tax debts

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A., societate civilă profesională, membra UNPIR, în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea prin Servicul Fiscal Municipiul Drăgăşani, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 281 alin, 2 din Codul de procedură fiscală, a formulat contestaţie împotriva următoarelor acte administrativ-fiscale:

- Decizia de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nr. x/13.02.2018, emisă de către AJFP Vâlcea - Serviciul Fiscal Municipal Drăgăşani, prin care în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, s-a dispus angajarea răspunderii societăţii civile profesionale A. în vederea realizării în totalitate a creanţelor fiscale deţinute de societatea Total CM. S.R.L., în limita sumei de 2.109.192 RON.

- Decizia nr. x/30.03.2018 emisă de către D.G.R.F.P. Craiova, privind soluţionarea contestaţiei formulată de A. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018 emisă de AJFP Vâlcea.

În temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a solicitat anularea în tot a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.02.2018 şi a Deciziei nr. x/30.03.2018 privind soluţionarea contestaţiei împotriva acesteia precum şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 433/2018 din 20 septembrie 2018, a admis acţiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, a anulat decizia nr. x/30.03.2018 emisă de DGRFP Craiova şi decizia nr. VL 6509/13.02.2018 emisă de AJFP Rm. Vâlcea - SFM Drăgăşani şi a obligat pârâtele DGRFP Craiova şi AJFP Rm. Vâlcea -SFM Drăgăşani la plata către reclamantă a sumei de 5050 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a reţinut că în cauză nu se poate retine vinovăţia reclamantei intimate, deoarece, aceasta a adus la cunoştinţa creditorilor toate masurile luate în cadrul procedurii de insolvenţă, iar creditorii, în speţă organul fiscal, aveau posibilitatea de a cenzura sau anula chiar şi măsurile de compensare, în cazul în care verificând asupra legalităţii, ar fi constatat că operaţiunile nu ar fi în concordanţă cu normele legale.

Este adevărat că intimata în cadrul procedurii de insolvenţă a întocmit rapoarte cu privire la activitatea desfăşurată de debitoarea S.C. Total CM, dar aceste rapoarte aşa cum se poate observa, conţin informaţii generice, fără a se menţiona sumele care au fost compensate şi procedura prin care s-au realizat, organele fiscale neavând cunoştinţă până la momentul efectuării unui control ce privea activitatea debitoarei că aceste compensări nu au respectat dispoziţiile legale în materie de compensare.

Ori, responsabilitatea pentru denunţarea unor operaţiuni încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor revenea administratorului judiciar, în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 85/2006.

Aspectele arătate mai sus, coroborate şi cu prevederile art. 103 din legea 85/2004 au fost suficiente pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului judiciar, pentru obligaţiile restante ale debitorului declarat insolvabil, pentru că acesta a urmărit în perioada mandatului producerea în mod continuu de pierderi în averea debitorului prin neachitarea obligaţiilor datorate bugetului general consolidat al statului şi un dezinteres total pentru achitarea obligaţiilor restante.

Astfel, sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, din actele analizate cu ocazia soluţionării contestaţii, reieşind faptul că exista un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat), precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpa levis-neglijenţa, neexistând o dispoziţie care să oblige la dovedirea intenţiei directe).

În conformitate cu prevederile art. 103 din Legea nr. 85/2006, în urma confirmării unui plan de reorganizare activitatea debitorului este condusă de administratorul special sub supravegherea administratorului judiciar.

Altfel spus, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei permite desfăşurarea activităţii economice, sub supravegherea administratorului judiciar, scopul urmărit fiind creşterea activului societăţii ce ar putea conduce la ieşirea din insolvenţă.

Deşi deciziile manageriale privind negocierea preturilor şi conducerea activităţii reveneau administratorului special, cel care trebuia să urmărească eficientizarea activităţii societăţii debitoare era administratorul judiciar.

Chiar daca S.C. Total CM S.R.L. s-a aflat în reorganizare şi dreptul de a-şi administra afacerea nu i s-a ridicat, desfăşurarea activităţii trebuia efectuată sub supravegherea administratorului judiciar. Deoarece judecătorul sindic nu a stabilit anumite atribuţii care ar trebui îndeplinite, rezultă fără echivoc, că administratorul judiciar urma să asigure conducerea şi supravegherea integrală a activităţii debitorului, aşa cum reglementează art. 20, în întregul lui.

Conform raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 26.11.2012, operatorul economic a înregistrat în evidenţa contabilă în contul 461- debitor B. suma de 1.103.274 RON, din care suma de 675.416,95 RON reprezintă lipsă active imobilizate şi suma de 427.858,19 RON reprezintă lipsa mărfuri.

Aceste sume au fost stabilite ca urmare a efectuării inventarierii patrimoniului, fiind întocmită Decizia nr. 6/31.07.2010 prin care se impută dlui. B. suma de 1.103.274 RON. Decizia a fost comunicată şi nu a fost contestată de acesta.

Ca urmare a încheierii raportului de inspecţie fiscală din data de 26.11.2012, taxa pe valoarea adăugată aferentă lipsei de inventar în sumă de 183.493 RON a fost înregistrată tot în contul 461.

Conform raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 28.03.2016, s-a constatat majorarea sumei existente în contul 461 cu suma de 267.120 RON, fără a avea la bază documente justificative, reprezentând în fapt imputaţie făcută fostului administrator, B., printr-o corecţie a inventarierii anterioare.

Astfel, ca urmare a celor prezentate, suma existentă în contul 461 ajunge la 1.553.887,24 RON în următoarea componentă: 1.370.394 RON lipsa în gestiune de active imobilizate şi circulante şi 183,493 RON TVA calculată ca urmare a lipsei în gestiune.

Ori, intimata în calitate de Administrator judiciar nu a depus diligenţe pentru recuperarea sumelor existente în contul 461, nefiind identificată nicio acţiune în acest sens.

Recurenta consideră că intimata A. a ignorat una din atribuţiile ce îi reveneau conform prevederilor art. 20, alin. (1), lit. I) din Legea nr. 85/2006.

În fapt, inacţiunea administratorului judiciar a avut ca efect diminuarea lichidităţilor generând astfel imposibilitatea societăţii de a achita obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat.

Procedura de angajare a răspunderii solidare a fost declanşată întrucât au fost constatate argumente ce dovedesc că există o legătură de cauzalitate între neachitarea obligaţiilor fiscale ale S.C. Total CM S.R.L. şi următoarele fapte săvârşite cu rea-credinţă de A..

A., C., D., E., F., G., H., S.C. I. S.R.L., aveau obligaţia să achite înainte de toate, obligaţiile curente, conform art. 64, alin. (6) din Legea 85/2006

Aceştia, cu intenţie, au stins ratele din planul de reorganizare, şi prevalându-se de faptul că nu se putea declanşa procedura de executare silită, cu rea credinţă au prejudiciat bugetul de stat prin neplata datoriilor în sumă de 2.346.637 RON.

În opinia recurentei, deşi în cauză, organul fiscal a uzat de toate demersurile legale pentru a putea stinge obligaţiile fiscale, reprezentanţii legali ai debitoarei sub supravegherea administratorului judiciar, uzând de imperfecţiunea legii, cu rea credinţă au derulat operaţiuni economice fără a-si îndeplinii obligaţia de achitare a impozitelor şi taxelor.

Cu privire la obligarea la plata onorariului de avocat în cuantum de 5000 RON, recurenta solicită cenzurarea acestuia şi exonerarea instituţiei de la plată având în vedere că onorariul de avocat solicitat este exorbitant şi nejustificat, motiv pentru care solicită reducerea lui, argumentând că este disproporţionat de mare în raport de complexitatea redusă a cererii, având în vedere că pentru soluţionarea cererii au fost necesare doar două termene de judecată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu DGRFP Craiova şi AJFP Vâlcea prin SFM Drăgăşani, anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018 emisă de AJFP Vîlcea - SFM Drăgăşani, precum şi a deciziei nr. x/30.03.2018 emisă de DGRFP Craiova.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018 s-a decis în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) şi art. 26 coroborat cu art. 352 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 atragerea răspunderii solidare a reclamantei S.C. A., în vederea realizării în totalitate a creanţelor fiscale ale debitoarei S.C. Total CM S.R.L., în limita sumei de 2.109.192 RON.

Contestaţia administrativă formulată de către reclamanta S.C. A. a fost respinsă prin decizia nr. x/30.03.2018 emisă de DGRFP Craiova.

Reclamanta are calitatea de administrator judiciar al debitoarei S.C. Total CM S.R.L., societate faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă prin sentinţa nr. 188 din data de 28 ianuarie 2010 pronunţată de către Tribunalul Vîlcea în dosarul nr. x/2009.

Debitoarea a fost declarată insolvabilă cu bunuri urmăribile, prin Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. VL 27201/03.07.2017 emis de SFM Drăgăşani, iar obligaţiile fiscale ale debitoarei provin din declaraţiile depuse de agentul economic şi din raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.10.2017, obligaţii cu termen de plată 2014 - 2017.

Prin Notificarea înregistrată sub nr. x/16.01.2018, în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reclamanta a fost invitată în vederea audierii, cu privire la faptul că a fost declanşata procedura de angajare a răspunderii solidare, conform art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât au fost constatate argumente ce dovedesc că există o legătură de cauzalitate între neachitarea obligaţiilor fiscale ale Total CM şi ultimele două fapte menţionate în decizia de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018.

Prin notificarea comunicată reclamantei au fost învederate ca fiind săvârşite doar două fapte, însă organul fiscal a reţinut 4 fapte care ar fi fost săvârşite cu rea-credinţă, pentru care a apreciat că se impune angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator judiciar al societăţii care face obiectul procedurii de insolvenţă.

În cuprinsul deciziei de atragere a răspunderii solidare, organul fiscal a prezentat ca şi motive de fapt pentru emiterea acesteia elemente noi, care nu au făcut obiectul audierii prealabile şi cu privire la care reclamanta nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, în calitate de administrator judiciar, organul fiscal era dator să dovedească modalitatea prin care acesta a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii, precum şi reaua-credinţă a persoanei obligate solidar.

Astfel, cu privire la prima faptă reţinută, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că pentru neplata creanţelor curente, născute în perioada de reorganizare, ca urmare a continuării activităţii, creditorii, inclusiv AJFP Vâlcea - SFM Drăgăşani, aveau dreptul de a uzita de dispoziţiile art. 105 din Legea 85/2006, putând solicita trecerea la faliment, în orice moment, în cazul în care existau creanţe datorate bugetului de stat ce însumau mai mult de valoarea prevăzută de lege, respectiv de 45.000 RON.

Cererea de trecere la faliment a fost depusă de către AJFP Vâlcea - SFM Drăgăşani, la termenul din data de 26 mai 2016, după finalizarea duratei de executare a Planului de reorganizare, la acea dată învederând ca deţine o creanţă curentă, născută în perioada de reorganizare în valoare de 1.858.524 RON.

Pe durata Planului de reorganizare, reclamanta a arătat că a fost achitată către AJFP Vâlcea - Serviciul Fiscal Drăgăşani, suma totală de 2.361.690 RON, reprezentând atât creanţa cuprinsă în planul de reorganizare cât şi creanţa curentă născută ca urmare a continuării activităţii, aspect ce nu a fost contestat de către pârâte.

Instanţa de fond a constatat că dreptul de administrare al societăţii Total CM S.R.L. nu a fost ridicat, iar activitatea acesteia este condusă de administratorul special, administratorul judiciar având atribuţia de a conduce activitatea societăţii debitoare doar după ce acesteia i-a fost ridicat dreptul de administrare, fapt care, din datele dosarului, nu a avut loc până la momentul pronunţării hotărârii.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că nu se poate reţine în sarcina reclamantei obligaţia de a efectua plăţi în numele societăţii debitoare către bugetul de stat şi nici reaua credinţă a acesteia.

AJFP Vâlcea, în calitate de creditor, avea dreptul de a contesta orice măsură luată de administratorul judiciar, sau orice hotărâre a Adunării Creditorilor. Or, din actele dosarului, nu a rezultat că în cadrul procedurii, AJFP Vâlcea, ar fi înţeles să conteste măsuri ale administratorului judiciar sau hotărâri ale Adunării Creditorilor.

În ceea ce priveşte a doua faptă reţinută, s-a reţinut că prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor S.C. Total CM S.R.L. nr. 494/12.01.2016, asociaţii au decis includerea pe costuri a sumelor stabilite prin raportul de inspecţie fiscală din data de 26.11.2012 şi a deciziei nr. 6 din data de 31 iulie 2010.

Prin raportul de inspecţie fiscală s-a stabilit un impozit suplimentar pe câştigul din transferul titlurilor de valoare în cuantum de 237.445 RON.

Pentru determinarea câştigului din transferul titlurilor de valoare, altele decât instrumentele financiare derivate, au fost luate în calcul suma de 1.370.394 RON, reprezentând imputaţia numitului B. şi suma de 120.000 RON reprezentând contravaloarea părţilor sociale deţinute de J. şi B..

În situaţia în care Comisia privind soluţionarea contestaţiei a reţinut în mod expres faptul ca impozitul suplimentar în valoare de 237.445 RON, nu poate face obiectul contestaţii, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nici fapta corespunzătoare, săvârşită cu rea-credinţă nu poate fi reţinută, una dintre condiţiile de admisibilitate fiind aceea a existenţei unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod temeinic şi legal s-a reţinut că toate măsurile luate în cadrul procedurii şi aduse la cunoştinţa creditorilor, inclusiv în atenţia organului fiscal, în calitate de creditor şi participant la procedură, puteau fi contestate în temeiul art. 21 din Legea 85/2006, iar instanţa, ca şi organ ce aplică procedura, îşi putea exercita dreptul de a cenzura sau anula chiar şi măsurile de compensare, în cazul în care verificând sub aspectul legalităţii, ar fi constatat că operaţiunile nu ar fi fost în concordanţă cu normele legale.

De asemenea, în mod corect s-a constatat că nu s-a făcut dovada că s-ar fi contestat vreo măsură, deşi pârâta AJFP Vâlcea - SFM Drăgăşani a avut cunoştinţă de toate măsurile luate în cadrul procedurii.

Pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credinţă trebuie a fi dovedită în mod efectiv şi nu prezintă. Reaua-credinţă este condiţia esenţială, cerută de către legiuitor. Nu se poate prezuma în situaţia constatării unor debite fiscale ale societăţii că acestea nu au fost achitate cu rea-credinţă.

Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiţia prejudiciului trebuie dovedită şi forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanţele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu faţă de bugetul statului, condiţii ce nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea. Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Art. 453 C. proc. civ., fără a menţiona în terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiune ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există şi alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Din perspectiva CEDO pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil şi caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond în mod corect a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte are în vedere şi Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva sentinţei nr. 433/2018 din 20 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.