Solidary tax liability of a company administrator: requirement of specific proof of bad faith for failure to file insolvency and non-payment

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte, anularea Deciziei nr. 287/10.03.2017 emisă de D.G.R.F.P. Braşov, ca neîntemeiată, anularea Deciziei nr. 2152/31.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte, de angajare a răspunderii solidare în situaţia prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 274/2017 din 22 decembrie 2017, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte, a anulat Decizia nr. 287/10.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamant, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi, pe cale de consecinţă, a anulat Decizia nr. 2152/31.01.2017 de angajare a răspunderii solidare a reclamantului, emisă de pârâtul Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nefondată, atât timp cât administratorul unei societăţi comerciale răspunde pentru orice decizie managerială, adoptată în cursul activităţii sale, în acest sens fiind prevederile art. 1442 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Astfel, atitudinea asociatului/administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua credinţă a acestuia, fiind contrară intereselor societăţii prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, pasivitatea de care a dat dovadă fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală în cuprinsul art. 10 si 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună-credinţă.

În opinia recurentei, nu poate fi primită reţinerea instanţei de fond, referitoare la lipsa elementului intenţional al faptei, atât timp cât, în cauză, s-a constatat o faptă ilicită reglementată de o normă specială, fiind dovedită legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul general consolidat şi ascunderea activelor), precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpa levis-neglijenţa, neexistând o dispoziţie care să oblige la dovedirea intenţiei directe).

De asemenea, reclamantul, în calitate de administrator al societăţii avea obligaţia de a asigura buna gestiune a activului patrimonial si de a-l folosi şi pentru achitarea obligaţiilor fiscale ale debitoarei, însă acesta a utilizat în alte scopuri activele patrimoniale, dând dovadă de rea credinţă cât şi de nerespectarea prevederilor Legii nr. 31/1990, în ceea ce priveşte obligaţiile de administrare.

Astfel spus, aceste acţiuni/inacţiuni ale administratorului au provocat starea de insolvabilitate a acesteia. În conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, raportat la prevederile OPANAF nr. 90/2016 societatea comercială avea posibilitatea să achite obligaţiile restante eşalonat.

Cu privire la fapta prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut faptul că societatea a desfăşurat activitate fără să achite obligaţiile fiscale restante, neplata la timp atrăgând calcularea de majorări şi penalităţi, o astfel de atitudine fiind catalogată ca fiind rea-credinţă pentru neplata obligaţiilor fiscale scadente.

Reclamantul invocă faptul că buna credinţă se prezumă până la proba contrara, reaua-credinţă trebuind dovedită, această din urmă obligaţie revenindu-i organului fiscal. De asemenea, susţine reclamantul faptul că nu s-ar fi făcut dovada unor acţiuni sau inacţiuni concrete care să justifice reaua sa credinţă, cu atât mai mult cu cât, art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 presupune în mod necesar o acţiune conştientă, şi anume aceea de a determina nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, întrucât determinarea nu se poate realiza prin neglijenţă sau pasivitate.

Recurenta precizează că decizia de atragere a răspunderii patrimoniale a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, iar nu a prevederilor O.G. nr. 92/2003, cum eronat şi-a întemeiat reclamantul acţiunea.

Faţă de aceasta situaţie, recurenta arată că îşi va formula apărările pe prevederile art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, nu pe prevederile art. 27 din O.G. nr. 92/2003.

Referitor la reţinerea instanţei de fond, potrivit căreia nu este dovedită reaua-credinţă în ceea ce priveşte neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, recurenta menţionează faptul că în luna septembrie şi octombrie 2015 şi în luna iunie 2016 debitoarea S.C. B. S.R.L. a realizat venituri, aşa cum rezultă în mod indubitabil din Deconturile de TVA aferente respectivelor perioade, fără ca reclamanta să fi făcut demersuri pentru plata sumelor restante.

Art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 prevede faptul că "administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun."

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că începând din 2008 societatea ar fi fost administrată pe bază de procură de fiul reclamantului, recurenta consideră că aceste aspecte trebuiau învederate şi organului fiscal la momentul audierii, când i s-a prezentat şi întregul dosar în baza căruia s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii. Faptul că nu a invocat o astfel de chestiune şi în faţa organului fiscal nu poate conduce la nelegalitatea actului administrativ fiscal, reclamantul necomunicând aceste informaţii însemnând că şi-a asumat calitatea de reprezentant şi de persoană responsabilă de starea în care s-a aflat societatea, motiv pentru care se impune respingerea acestei critici, decizia fiind emisă în mod corect pe numele reclamantului şi nu a fiului acesteia.

De asemenea, recurenta apreciază că atâta timp cât i-a comunicat reclamantului procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei şi a luat la cunoştinţă de cuantumul obligaţiilor fiscale neachitate, neintroducerea cererii de deschidere a procedurii s-a făcut cu rea-credinţă, mai ales că obligaţiile fiscale erau exigibile la plată conform prevederilor legale în materie fiscală, având în vedere că executarea deciziei de impunere nu a fost suspendată, sumele devenind exigibile la data expirării termenului legal de plată.

Dacă se înregistra cererea de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei S.C. B. S.R.L., s-ar fi stopat curgerea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, consecinţele fiind mult mai mici în cazul deschiderii procedurii decât în starea de funcţiune în care se află în prezent societatea.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 2152/31.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului pentru obligaţiile de plată restante în cuantum de 47.254.697 RON ale debitoarei S.C. B. S.R.L., declarată insolvabilă prin procesul-verbal nr. x/13.10.2016, din care suma de 21.019.192 RON reprezintă obligaţii bugetare principale, iar suma de 26.235.505 RON reprezintă obligaţii accesorii.

La emiterea deciziei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, s-a reţinut că în perioada în care au fost acumulate sumele restante de plată, respectiv 10.03.2015 şi până la data emiterii deciziei, răspunzător pentru neachitarea sumelor pe care le datorează societatea debitoare este reclamantul, în calitate de asociat şi administrator.

Pe numele societăţii au fost emise, până la data emiterii deciziei, un număr de 11 somaţii şi titlurile executorii aferente, 14 adrese de înfiinţare a popririi asupra conturilor bancare deţinute de societate şi 259 adrese de înfiinţare a popririi asupra conturilor terţilor care aveau calitatea de debitori ai societăţii. De asemenea, au fost înfiinţate sechestre asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale societăţii.

Reclamantul a fost notificat despre faptul că s-a început procedura de angajare a răspunderii solidare pentru sumele restante de plată datorate de către societatea debitoare, prin Notificarea nr. 1 înregistrată la C. sub nr. x din 25.01.2017. Acesta, în calitate de administrator şi asociat, s-a prezentat la sediul C. la data de 25.01.2017, întocmindu-se procesul-verbal nr. x/25.01.2017, fiind informat cu privire la faptul că societatea este declarată insolvabilă, debitul total neachitat fiind de 47.254.697 RON, şi cu privire la documentele existente în dosarul de executare. Cu această ocazie, reclamantul a menţionat că nu este de acord cu sumele stabilite.

Contestaţia administrativă formulată, în conformitate cu dispoziţiile art. 268 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a fost respinsă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Decizia nr. 287/10.03.2017.

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a admis acţiunea reclamantului.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

- administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c);

- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale (lit. d).

Aşadar, pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societăţii este necesar ca acesta să nu-şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior (de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale) cu rea credinţă.

Pârâţii au apreciat că reaua credinţă a reclamantului rezultă din următoarele împrejurări: nedepunerea diligenţelor în vederea plăţii datoriilor societăţii deşi aceasta a desfăşurat activitate şi a realizat venituri, conform deconturilor de TVA aferente lunilor septembrie, octombrie 2015 şi iunie 2016, şi pasivitatea faţă de situaţia societăţii debitoare care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata obligaţiilor fiscale.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, instanţa de fond în mod corect a apreciat că o simplă neglijenţă în exercitarea unei obligaţii, chiar impusă de lege, nu poate fi asimilată relei credinţe, creditorul având la îndemână suficiente mijloace de constrângere prin executare silită a debitorului.

De asemenea, temeinic s-a reţinut că abordarea organului fiscal este greşită, deoarece textul de lege face referire la inacţiunea administratorului care cu rea credinţă nu achită la scadenţă obligaţiile fiscale. Aşadar, ce sancţionează legea este faptul intenţionat al administratorului de a nu lămuri situaţia fiscală a societăţii, ceea ce nu se poate deduce în cauză doar din faptul că societatea a desfăşurat activitate şi a realizat venituri în lunile septembrie, octombrie 2015 şi iunie 2016.

În ceea ce priveşte reaua credinţă a administratorului, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că organul fiscal nu a furnizat probe şi nici nu a invocat argumente care să dovedească faptul că a acţionat cu rea credinţă.

Elementele identificate de pârâţi nu au demonstrat că neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, chiar dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, este rezultatul relei credinţe a administratorului.

Cum pârâţii nu au probat reaua credinţă a reclamantului, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinită o condiţie esenţială pentru a fi angajată răspunderea solidară a administratorului în ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte are în vedere faptul că, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât şi în cuprinsul motivelor de recurs, nu se indică în concret şi nu se dovedeşte faptul că reclamanta a acţionat în vreun fel cu rea credinţă, recurenta făcând doar a descrie situaţia de fapt şi de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilităţii S.C. B. S.R.L. şi fapta reclamantului.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte împotriva sentinţei nr. 274/2017 din 22 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.