Forestry plan enforcement suspension denied for lack of imminent harm and substantive merits bypass.

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta Asociaţia Agent A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Apelor şi Pădurilor, Ocolul silvic Lupeni şi Direcţia Silvică Hunedoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună în temeiul art. 14 din Legea 544/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea Ordinului 1691/2013 emis de pârâta Ministerul Apelor si Pădurilor în beneficiul Direcţiei Silvice Hunedoara şi Ocolului Silvic Lupeni, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 685 din 3 august 2020, a respins cererea formulată de reclamanta Asociaţia Agent A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Direcţia Silvică Hunedoara şi Ocolul Silvic Lupeni, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Asociaţia Agent A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că sentinţa pronunţată este nelegală fată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material).

În opinia recurentei a fost încălcat principiul precauţiei în luarea deciziilor precum şi a O.U.G. nr. 57/2007 şi a Ordinului nr. 19/2010 emis de ministrul mediului şi pădurilor pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potenţiale ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar.

Astfel,conform principiului precauţiei în luarea deciziei, definit în TFUE art. 191 alin. (2), în art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului precum şi în deciziile CJUE, principiul precauţiei în luarea deciziilor obligă autorităţile ca, înainte de luarea unei decizii cu impact asupra mediului, în mod special asupra zonelor pentru care a fost instituită o protecţie specială, să fie realizate toate dovezile că nu se vor produce prejudicii semnificative care să conducă la deteriorarea factorilor de mediu, la deteriorarea statusului de conservare a speciilor si habitatelor din aria protejată. Instanţa de fond nu a analizat şi a încălcat aceste dispoziţii legislative precum şi deciziile CJUE care sunt obligatorii pentru instanţele din România.

Se mai susţine că instanţa de fond a încălcat metodologia de realizare a evaluării strategice de mediu si a evaluării adecvate

Pentru aplicarea corectata a principiilor prevenţiei şi precauţiei în luarea deciziilor, trebuie analizată zona în care sunt propuse tăierile pădurii coroborate cu zonele în care sunt amplasare speciile şi habitatele protejate, aşa cum rezultă chiar din dispoziţiile normative ale Ordinului 19/2010, încălcat de instanţa de fond.

În condiţiile în care din documentaţia de la dosar rezultă că o asemenea analiză nu a fost făcută, nedeţinându-se zonarea speciilor şi habitatelor, rezultă cu claritate un caz bine justificat, în sensul că nu au fost atinse scopurile principiului precauţiei în luarea deciziilor, nerealizându-se o evaluare de mediu care să demonstreze că speciile şi habitatele din zona de proiect precum şi din vecinătatea zonei de proiect, nu sunt puse în pericol. Astfel, au fost încălcate scopurile art. 6 din Directiva habitate, care este transpusă de România prin legislaţia amintită, legislaţie care nu poate avea altă interpretare şi alte scopuri decât acelea date de Directivă şi de bogata jurisprudenţă CJUE, obligatorie pentru instanţele naţionale.

Din actele depune la dosar nu rezultă că au fost avute în vedere obiective specifice de conservare a speciilor din cele două arii protejate. De altfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că la întocmirea planului nici nu a fost avută în vedere suprapunerea cu ariile protejate în cauză, şi deci şi pe zonă de proiect.

Mai mult decât atât, decizia de încadrare nu menţionează deloc niciuna dintre speciile a căror protecţie este necesară, ele nefiind individualizate în zona de aplicare a tăierilor silvice şi nu prevede niciun fel de măsuri de conservare a acestor specii.

În ceea ce priveşte consultarea publicului la emiterea ordinului de aprobare al amenajamentului silvic, recurenta consideră că au fost încălcate dispoziţiile Convenţiei de la Aarhus ratificată de România prin Lg. 86/2000, art. 7 al 1 din Lg 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică precum şi O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.

Aprecierea instanţei de fond că ordinul de aprobare ar fi un act administrativ individual este nelegală, încălcând legislaţia incidentă pricinii.

În procedura de consultare a publicului anunţurile publicate pentru decizia de încadrare nu au indicat elementele necesare pentru o informare corectă. Astfel, din anunţuri nu rezultă care este obiectul consultării, locaţia acestuia, decizia posibilă, anunţurile nu indică desfăşurarea etapei de încadrare pentru evaluarea adecvată, nu indică faptul că amenajamentul se suprapune unor arii protejate, nu indică suprafaţa afectată, nu indică decizia posibilă în ceea ce priveşte evaluarea adecvată.

Recurenta mai arată că procedura de evaluare strategică de mediu desfăşurată conform H.G. nr. 1076/2004 este distinctă de procedura de evaluare adecvată desfăşurată conform Ordinului 19/2010, chiar dacă ele se desfăşoară în acelaşi timp.

Cu privire la emiterea avizului de către administraţia parcului B., instanţa de fond a încălcat dispoziţiile Ordinul 19/2000.

Cu privire la paguba iminentă, recurenta susţine că tăierile silvice pot să afecteze pădurile posibil virgine şi cvasivirgine aşa cum au fost ele identificate prin Studiul PIN Matra cât şi integratea Site-urilor Natura 2000.

Tăierile silvice afectează şi site-urile şi habitatele din Site-ul Natura 2000, acestea fiind evidenţiate în Planul de management al ariei protejate.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Direcţia Silvică Hunedoara au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că obiectul cererii de suspendare, formulată în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, îl reprezintă Ordinul nr. 1691/2013 emis de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, prin care a fost aprobat amenajamentul silvic al fondului forestier proprietate publică a statului administrat de Ocolul Silvic Lupeni, Direcţia Silvică Hunedoara.

Prin acest ordin s-a mai stabilit că Regia Naţională a Pădurilor -Romsilva va răspunde de aplicarea şi respectarea prevederilor acestuia.

Ordinul a fost emis în baza referatului de aprobare nr. 203117/17.06.2016 al Direcţiei de Politici, Strategii şi Proiecte pentru Păduri şi Vânătoare, conform avizului Comisiei tehnice de avizare pentru silvicultură din Ministerul Mediului şi Pădurilor nr. 796/05.07.2012 şi ţinând cont de adresa Agenţiei Regionale pentru protecţia Mediului Timişoara nr. 5885/02.08.2011, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 şi art. 13 alin. (3) din H.G. nr. 48/2013.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Instanţa constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

Recurenta a invocat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, însăşi critici de nelegalitate, critici care vizează legalitatea actului administrativ atacat.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, în cauză, nu există un caz bine justificat, întrucât toate argumentele prezentate de reclamantă sunt veritabile critici de nelegalitate ale actului administrativ care nu pot fi examinate în cadrul acestei proceduri sumare, fără administrarea de probe şi fără antamarea fondului.

Instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a indicat că paguba iminentă este determinată de lipsa identificării speciilor şi habitatelor protejate din site-ul Natura 2000 menţionat şi de lipsa hărţilor cu distribuţia acestora, existând posibilitatea realizării de lucrări silvice în zone sensibile care pun în pericol starea de conservare şi însăşi existenţa speciilor şi habitatelor protejate.

Astfel cum a constatat şi instanţa de fond, Înalta Curte are în vedere faptul că pârâta Direcţia Silvică Hunedoara a depus la dosarul cauzei adresa nr. x/15.02.2018 emisă de Aria Naturală protejată Nordul Gorjului de Vest x prin care au fost comunicate condiţiile specifice ce trebuie respectate pentru desfăşurarea de exploatare forestieră în aria naturală protejată, ca urmare a solicitării Direcţiei Silvice Hunedoara, aspect ce probează interesul acordat de aceasta în privinţa stării de conservare şi existenţei speciilor şi habitatelor protejate.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Asociaţia Agent A. împotriva sentinţei civile nr. 685 din 03 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.