Insurance Guarantee Fund not liable for insolvent insurer’s late-payment penalties, costs; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat în temeiul art. 13, alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 şi în termenul legal, contestaţie împotriva deciziei nr. 11214/15.11.2017, solicitând să se dispună modificarea acesteia, în sensul acordării sumei de 925,64 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, conform sentinţei civile nr. 14378/02.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, precum şi suma de 1.112,07 RON, reprezentând cheltuieli de executare, conform încheierii BEJ B., în dosarul de executare nr. 516/2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5026 din 4 decembrie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale care reglementează noţiunea de creanţă din asigurări, respectiv dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 26 si art. 38 din Norma ASF 23/2014.

Recurenta susţine că asigurătorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale, morale (în caz de vătămări corporale), penalităţi de întârziere precum şi a cheltuielilor de judecată efectuate de partea păgubită urmare a accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

O interpretare contrara ar reprezenta practic o deturnare de la scopul urmărit de legiuitor, respectiv repararea în integralitate a prejudiciului produs ca urmare a unui eveniment rutier.

Prin refuzul de plată al penalităţilor de întârziere se creează o situaţie discriminatorie care, cu siguranţă, ar fi avut posibilitatea recuperării penalităţilor de întârziere (ca accesoriu al debitului principal) direct de la societatea de asigurare, în situaţia în care aceasta nu ar fi intrat în procedura falimentului.

Recurenta precizează că în dosarele în care există o hotărâre judecătorească definitivă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor înţelege să plătească atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată.

În opinia recurentei, în cazurile în care nu există un mijloc de coerciţie, pârâtul cenzurează cu rea credinţă, posibilitatea părţii de a-şi recupera în integralitate prejudiciul produs urmare a evenimentului asigurat.

Cu privire la natura penalităţilor de întârziere, prima instanţa a reţinut că acestea sunt sancţiuni aplicate asigurătorului, neputând fi transferate către FGA, deşi acestea sunt un accesoriu al principalului.

Recurenta mai precizează faptul că în cererea de despăgubire, formulată şi înregistrată la societatea pârâtă, a arătat că îşi întemeiază solicitarea de plată a penalităţilor de întârziere pe prevederile art. 38 din Norma 23/2014, care se referă tot la acelaşi raport de dezdăunare din partea asigurătorului. Pentru acelaşi eveniment acoperit de o poliţă RCA, penalităţile sunt tratate individual, separate de acest raport.

Adoptând o astfel de conduită, pârâta a încălcat dispoziţiile art. 16 din Norma 16/2015 care prevăd că evaluarea despăgubirii se efectuează de către Fond în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare.

Prin urmare, prevederile art. 38 din Norma 23/2014 de aplicare a legii în domeniul asigurărilor sunt opozabile pârâtei, aceasta putând observa atât data scadentă a plăţii despăgubirii, cât şi cuantumul acesteia (deja achitat), impunându-se ca aceasta să dea eficienţă obligaţiei de plată şi a penalităţilor de întârziere, care reprezintă un accesoriu al indemnizaţiei de despăgubire.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea de plată nr. x/12.04.2017, reclamanta a solicitat pârâtului plata sumei de 925,64 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, acordate prin sentinţa civilă nr. 14378/2.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, precum şi suma de 1.112,07 RON, reprezentând cheltuieli de executare, conform încheierii din data de 10.01.2017 emisă de BEJ B. în dosarul de executare nr. 616/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 14378/2.11.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., a dispus obligarea pârâtei la plata de penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 2.243,63 RON de la 3.05.2016 şi până la data de 31.05 2016, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 200 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru şi 600 RON onorariu de avocat şi a respins ca rămasă fără obiect cererea privind debitul principal în cuantum de 2.243,63 RON.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligaţia legală principală a Fondului include şi cheltuielile de judecată, în condiţiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligaţiei conţinute în cererea accesorie, cu privire la care, deşi în cursul soluţionării litigiului calea procesuală a stabilirii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligaţia respectivă devine o creanţă de sine-stătătoare şi poate fi executată ca atare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora:

"Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe de altă parte, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Or, în cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi de executare silită, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere, cheltuielile de judecată şi de executare silită nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât intimatul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt neîntemeiate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 5026 din 04 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.