Exclusion of demolished buildings and state-nationalized land from restitution under Emergency Ordinance No. 83/1999 for national minorities

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România contestaţie împotriva Deciziei nr. 807/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să i se constate calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Bucureşti, str. x, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea 165/2013, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1270 din 19 martie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că prima instanţă nu a înţeles să analizeze niciunul dintre motivele invocate, mulţumindu-se să reţină doar faptul că terenul nu s-a aflat niciodată în proprietatea reclamantei, întrucât a trecut direct în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 53/1974.

Or, criticile vizau tocmai aceasta împrejurare, respectiv că terenul nu a trecut în proprietatea statului, ci a fost dobândit de către Federaţie conform manifestării exprese de voinţă a testatoarei B..

În opinia recurentei, în speţă, lipsesc cu desăvârşire motivele pentru care prima instanţă a înţeles să înlăture criticile referitoare la împrejurarea că terenul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul statului, dimpotrivă, a intrat în patrimoniul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România conform intenţiei exprese a testatoarei B..

Sub acest aspect, respingând cererea de acordare de despăgubiri, prima instanţă a încălcat şi dispoziţiile art. 1 art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999.

Se mai susţine că, în mod cu totul eronat, a reţinut instanţa de fond că acest teren nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, acesta trecând direct din patrimoniul fostului proprietar, B., în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Această concluzie a primei instanţe este vădit nelegală, terenul neintrând niciodată în patrimoniul statului în condiţiile în care preluarea în baza Legii nr. 58/1974 a fost făcută fără titlu valabil.

Recurenta consideră că Legea nr. 58/1974 contravenea art. 36 alin. (1) din Constituţia din 1965, care garanta proprietatea privată. Totodată, acest act normativ nesocotea şi dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din decembrie 1948, care la art. 17 alin. (1) şi (2) prevedea că nici o persoană nu poate fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa.

Prin urmare, fiind nesocotite prevederile actelor normative interne cât şi internaţionale, preluarea terenurilor de către stat în baza dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost, în mod evident, făcută fără titlu valabil, astfel încât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul statului.

În acest context, concluzia primei instanţe în sensul că terenul a trecut direct în patrimoniul statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, este vădit nelegală şi se impune a fi cenzurată de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte calitatea de proprietar a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, recurenta precizează că imobilul în litigiu a făcut obiectul testamentului încheiat la data de 3108.1970, voinţa defunctei B. fiind aceea de a transmite prin succesiune testamentară, întreg imobilul -teren şi construcţie.

Faţă de cuprinsul lipsit de echivoc al testamentului, este evident că voinţa reală a părţilor a fost în sensul transmiterii dreptului de proprietate atât asupra construcţiei, cât şi asupra terenului aferent acesteia.

Or, din cuprinsul testamentului încheiat la data de 31.08.1970, rezultă, fără putinţă de tăgadă, intenţia testatoarei B. de a transmite Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România întreaga sa avere, instituind-o legatar universal.

Prin urmare, contrar celor reţinute de către prima instanţă, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a dobândit în proprietate inclusiv terenul din Bucureşti, str. x, îndreptăţirea A. la măsuri reparatorii pentru acesta fiind în realitate dovedită.

În raport de aceasta împrejurare, rezultă că, în speţă, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acestea având caracter de complinire în raport cu prevederile O.U.G. nr. 83/1999 ca şi act normativ reparator anterior, prevederi care tind să înlăture de la restituire/măsuri reparatorii în echivalent terenurile preluate de stat în baza dispoziţiilor Legii nr. 58/1974.

Referitor la construcţia veche, existentă pe teren la momentul preluării abuzive şi ulterior demolată, recurenta arată că sub acest aspect, în mod greşit prima instanţă a reţinut că imobilele demolate sunt excluse de la aplicarea O.U.G. nr. 83/1999 şi a respins contestaţia pe acest considerent.

O.U.G. nr. 83/1399 este un act normativ cu caracter reparator, având ca obiect de reglementare măsurile reparatorii menite să compenseze prejudiciile suferite de persoanele îndreptăţite, minorităţile naţionale din România, prin preluarea abuzivă a unor imobile proprietatea acestora de către Statul Roman în perioada 1945-1990

Pentru a determina care sunt măsurile reparatorii şi în ce condiţii se acordă acestea pentru construcţiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase şi care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează toate aceste aspecte.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi este invocat, acest motiv de recurs nu este însoţit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte menţiuni prevăzute cu caracter imperativ, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerinţa imperativă a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-reclamantă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerinţa legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale şi indicarea pretinselor greşeli de judecată săvârşite de instanţă, cerinţă nerespectată de către recurentă cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susţinerilor recurentei doar o aparenţă de motivare, însă nu este un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 87/16.06.2017 emisă de către Comisia Specială de Retrocedare, a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004, formulată de către reclamanta A. cu privire la retrocedarea imobilului locuinţă situat în Municipiul Bucureşti, fosta str. x, aceasta nefiind posibilă întrucât respectiva construcţie a fost demolată.

Recurenta-reclamantă invocă în mod netemeinic ca motiv de recurs încălcarea de către instanţă a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, în sensul că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că terenul nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, acesta trecând direct din patrimoniul fostului proprietar, B., în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 şi că imobilele demolate sunt excluse de la aplicarea O.U.G. nr. 83/1999.

Înalta Curte constată că imobilul (construcţie şi teren) a făcut obiectul unui testament olograf, lăsat de către o persoană fizică în favoarea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti în anul 1975.

Dezbaterea succesiunii rămase de pe urma respectivei persoane fizice s-a făcut la data de 21 noiembrie 1977, în Certificatul de moştenitor nr. x/1977, emis de către Notariatul de Stat local al sectorului 3, Bucureşti, fiind reţinut că Federaţiei Comunităţilor Evreieşti (Mozaice) în calitate de legatară universală îi revine construcţia, situată în Bucureşti, str. x, mai puţin terenul pe care se află acestă construcţie. Suprafaţa de teren de 200 m.p. aferentă construcţiei a trecut în proprietatea Statului Român conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Prin urmare, terenul a trecut direct din proprietatea doamnei B. în proprietatea statului, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 58/1974.

Federaţia Comunităţilor Evreieşti a dobândit, în calitate de moştenitor testamentar, dreptul de proprietate numai în ceea ce priveşte construcţia existentă pe terenul situat în Bucureşti, str. x.

Terenul, care face obiectul acţiunii, aferent construcţiei moştenite prin testament de reclamantă, a trecut direct în proprietatea statului la momentul deschiderii moştenirii de pe urma defunctei B..

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condiţiile esenţiale pentru ca restituirea imobilului să devină posibilă în contextul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume aceea ca respectivul imobil să se fi aflat în proprietatea cultului religios, la momentul preluării abuzive.

Instanţa de fond reţine, în mod temeinic, împrejurarea că terenul aferent construcţiei situate în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 190 m.p., a urmat regimul art. 30 din Legea nr. 58/J974, aspect, de altfel, menţionat în certificatul de moştenitor nr. x/1977 din 21.11:1977, prin care reclamantei i s-a confirmat calitatea de proprietar numai asupra construcţiei, menţionându-se că terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar C..

Totodată, instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin: (1) clin O.U.G, nr. 83/1999 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, comunităţile minorităţilor naţionale care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

De asemenea, în mod corect, s-a reţinut că sunt lipsite de relevanţă susţinerile reclamantei referitoare la caracterul abuziv al preluării, cât timp reclamanta nu a avut niciodată calitatea de proprietar al terenului, aceasta fiind premisa aplicării prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999.

Recurenta-reclamantă invocă greşita aplicare de către instanţă a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în sensul că în măsura în care acest act normativ nu reglementează posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru clădiri demolate, devin aplicabile, în completare, dispoziţiile legii speciale, care în speţa de faţă sunt dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Or, O.U.G. nr. 83/1999, ca act normativ special în domeniul retrocedării imobilelor, a fost adoptată de legiuitor tocmai pentru a crea cadrul legal necesar restituirii bunurilor imobile care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale şi au fost preluate abuziv de statul român.

Astfel, legiuitorul a urmărit soluţionarea respectivelor cereri printr-o procedură administrativă specială, în baza unei legi speciale care, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", derogă de la regulile prevăzute de legile generale, iar interpretarea dispoziţiilor acestui act normativ trebuie făcută atât în litera, cât şi în spiritul acestuia.

Dispoziţiile adoptate de către legiuitor prin O.U.G. nr. 83/1999 rezultă în mod clar din acest act normativ, iar orice interpretare a dispoziţiilor acestora trebuie făcută atât în litera, cât şi în spiritul legii respective.

În speţă, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcţia care a fost demolată şi care nu mai există în natură la data formulării cererii de restituire.

În sensul prevăzut de Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999, nu sunt imobile decât "construcţiile existente în natură", iar nu şi cele demolate.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1270 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.