Timeliness of payment claims to the Insurance Guarantee Fund: peremptory nature of the 90-day forfeiture term under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 14144/19.04.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor primită la 21.05.2018 prin care i-a fost respinsă ca tardivă cererea de plată, solicitând ca prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 14144/19.04.2018, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de plată, precum şi obligarea la plata sumelor menţionate în cererea de plată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4824 din 23 noiembrie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că prima instanţă nu a judecat şi nici nu a analizat fondul cauzei limitandu-se la aprecieri sumare, situaţie care impune casarea cu trimitere spre rejudccare la prima instanţă conform art. art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta arată că a invocat o serie de motive care se referă la termenul de depunere a cererilor de plată, iar prima instanţă nu a făcut decât o sumară apreciere, fără a analiza susţinerile sale decât în proporţie de maxim 10%. Prima instanţă nu a analizat şi judecat celelalte motive invocate prin contestaţie care priveau susţinerile în ceea ce priveşte termenul de a depune o cerere de plată care decurge dintr-o hotărâre judecătorească, după cum nu a analizat, nu s-a pronunţat şi nici nu a judecat cererea de repunere în termenul de depunere a cererii de plată.

În mod cu totul eronat reţine prima instanţă că cererea de plată a fost trimisă la data de 12.04.2018 atâta timp cât din actele dosarului şi din susţinerile intimatului rezultă că cererea de plată a fost depusă la data de 22.01.2018 (prin poştă).

Recurenta mai precizează că a solicitat şi a formulat o cerere de repunere în termen, însă prima instanţă nici măcar nu a pus în discuţie şi nici nu a analizat temeinicia sau netemeinicia unei astfel de cereri, nepronunţându-se în nici un fel, fapt care are drept consecinţă neanalizarea fondului cauzei. Prin urmare, recurenta solicită repunerea în termenul de 90 de zile de depunere a cererii de plată (dacă se va considera că acest termen îi este aplicabil), întrucât a fost foarte bolnavă în urma accidentului rutier şi nu s-a putut deplasa şi depune acte, cereri, etc.

Totodată, a solicitat primei instanţe să analizeze dacă termenul de 90 zile este un termen de decădere sau prescripţie însă instanţa nu s-a pronunţat pe acest aspect.

Recurenta mai susţine că a primit decizia nr. 739/10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava (secţia penală şi pentru cauze cu minori) în dosarul nr. x/2016 sens în care a formulat o cerere la Curtea de Apel Suceava la data de 29.03.2018 prin care a solicitat comunicarea acesteia, primind decizia menţionată la data de 04.04.2018. Prima instanţa nu s-a pronunţat nici sub acest aspect.

Ulterior recurenta a formulat şi a trimis la 12.04.2018 la pârâtă o altă cerere de plată.

Recurenta consideră că dacă ar fi incident termenul de 90 de zile invocat de pârât în cuprinsul deciziei pe care o contestă, acest termen ar curge de la data de 04.04.2018 când a primit decizia Curţii de Apel la domiciliu, situaţie în care se încadrează în termenul de 90 de zile, deci cererea de plata nu este tardivă.

Recurenta mai precizează că la Judecătoria Rădăuţi în dosarul nr. x/2016 a solicitat şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor, cererea având semnificaţia unei cereri de plată adresată către pârât.

Prin urmare, nu se poate susţine că nu a solicitat plata de la pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând acest lucru încă din februarie- aprilie 2017.

În opinia recurentei Comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu are competenţa legală de a aprecia asupra tardivităţii, prescrierii sau decăderii din dreptul vreunui creditor, aceasta fiind atributul instanţei de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a contestat decizia nr. 12941/08.02.2018 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată a despăgubirilor stabilite prin sentinţa nr. 232/12.04.2017 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în dosarul nr. x/2016 precum şi în urma deciziei nr. 739/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 29.01.2018, deci cu depăşirea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a procedurii de faliment împotriva asigurătorului B. S.A., termen prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În decizia F.G.A contestată, s-a precizat data de 10.10.2017 ca fiind ultima zi la care putea fi formulată cererea, pârâtul arătând totodată că cererea de plată a fost depusă de reclamantă la data de 29.01.2018 (trimisă prin poştă la data de 22.01.20118).

Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 788A/28.04.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Susţinerea recurentei conform căreia prin cererea de chemare în judecată s-a adresat instanţei de judecată, respectiv Judecătoriei Rădăuţi în cadrul dosarului nr. x/2016 cu o cerere de obligare a F.G.A la plata despăgubirilor, nu poate fi primită şi în mod corect a fost considerată irelevantă în opinia instanţei de fond de vreme ce esenţială este data la care partea s-a adresat cu cerere de despăgubire către F.G.A, conform prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 şi nu în cadrul unui alte proceduri judiciare.

Aşadar, temeinic şi legal s-a reţinut de către instanţa de fonf faptul că împrejurarea că reclamanta ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare, nu poate fi valorificată în soluţionarea favorabilă a cererii deoarece nu se poate reţine o obligaţie de cooperare între Fondul de Garantare şi asigurătorul intrat în faliment, dar şi în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligaţia depunerii cererii de plată şi a documentaţiei aferente la instituţia pârâtă.

Instanţa de fond, temeinic şi legal a reţinut că recurenta nu a anexat în susţinerea cererii de chemare în judecată o copie a cererii de plată şi o dovadă a expedierii acesteia în termenul legal, aspect susţinut de aceasta şi în cuprinsul cererii din care rezultă că s-a adresat ulterior obţinerii comunicării deciziei penale nr. 739/10.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2016, respectiv la data de 12.04.2018.

Cum ultima zi în care recurenta avea dreptul să se adreseze autorităţii pârâte era data de 10.10.2017, respectiv după cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, aspecte ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea depusă de recurentă la data de 12.04.2018 în mod corect a fost apreciată ca fiind tardivă.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere şi "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-şi exercite acel drept (într-un anumit mod sau anumite condiţii), sub sancţiunea stingerii dreptului respectiv, termen ce nu poate fi suspendat sau întrerupt şi este incompatibil cu instituţia repunerii în termen".

Nici susţinerea recurentei potrivit căreia a formulat cererea de plată în dosarul nr. x/2016 nu poate fi asimilată unei cereri de plată întrucât includea toate elementele prev. de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Articolul 15 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede expres modalitatea de avizare/deschiderea dosarului de daună şi constatarea prejudiciilor, în timp ce art. 20 din Norma descrie cerinţele minime obligatorii de pe cererea de plată, şi anume: în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancţiunile prevăzute de C. pen., dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment şi/sau în urma exercitării altor acţiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Prin urmare, cată vreme art. 15 din Norma ASF nr. 16/2015 instituie obligativitatea pentru petent de a arăta dacă a încasat sume de bani din procedura falimentului asigurătorului, iar constituirea de parte civilă nu cuprinde aceste menţiuni, rezultă că acţiunea civilă, accesorie unei acţiuni penale, nu poate fi asimilată unei cereri de plată, în privinţa căruia legiuitorul prevede îndeplinirea unor cerinţe privind forma cererii, cerinţe privind valabilitatea cererii.

Atât Legea nr. 213/2015 cât şi Norma ASF nr. 16/2015 dovedesc că legiuitorul a înţeles să instituie o procedură de soluţionare a cererilor de plată, art. 29 din Norma ASF instituit chiar şi obligativitatea verificării titlurilor executorii de către FGA.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Recurenta şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., însă a făcut-o doar formal, în susţinerea recursului nefiind dezvoltate, motiv pentru care Înalta Curte nu le va analiza.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 4824 din 23 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.