Insurers' Guarantee Fund claim deadline: right of decrescent action arises from final judgment date, not payment execution date

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 9859/11.10.2017 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirii solicitate prin cererea nr. x/28.07.2017, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 159 din 17 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 159 din 17 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor art. 14 din Legea nr213/2015, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că dreptul său de creanţă s-a născut în momentul când a suferit o pagubă în patrimoniu, respectiv atunci când a plătit către creditoarea B. S.R.L. suma de 12355 RON prin intermediul executorului judecătoresc C., conform ordinului de plată din dosarul de fond, această apărare nefiind analizată de judecătorul fondului.

În opinia recurentului, nu a fost analizată nici apărarea în sensul că acesta s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea prin poştă cu confirmare de primire, întrucât nu a avut cunoştinţă de finalizarea procesului, apărătorul neinformându-l că s-a soluţionat definitiv procesul în care avea calitatea de pârât, astfel că a adresat cererea de plată către FGA abia după ce a fost executat silit.

În fine, a susţinut recurentul-reclamant că, prin raportare la esenţa contractului de asigurare, în mod legal a formulat cererea de plată, de îndată ce acesta a suferit o pagubă în patrimoniu.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, nu au fost invocate considerente de ordin legal care să poată fi încadrate în motivele de recurs de la art. 488 din C. proc. civ., argumentele expuse prin cererea de recurs reprezentând o reevaluare a contestaţiei depuse în primă instanţă.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată netemeinicia excepţiei nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, urmând să o respingă, întrucât motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant se subscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de recurs a fost criticată nelegalitatea hotărârii pronunţate în fond, prin prisma greşitei aplicări a normelor de drept substanţial, fiind indicat ca temei de drept al casării pct. 8 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul formulând contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate, cu referire concretă la modul în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu privire la data naşterii dreptului său de creanţă, inclusiv prin prisma neanalizării unor apărări formulate de acesta.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/28.07.2017, reclamantul A. a solicitat plata unei despăgubiri.

În cadrul analizării cererii, pârâta a emis decizia nr. 9859/11.10.2017 prin care s-a stabilit respingerea cererii de plată ca tardivă, întrucât petentul a înţeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul D. S.A. in faliment.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 9859/11.10.2017 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirii solicitate prin cererea nr. x/28.07.2017.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia, reclamantul înţelegând să exercite calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent prin memoriul de recurs.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului în sensul că prima instanţă nu a analizat apărările sale cu privire la data naşterii de creanţă, respectiv data la care a suferit o pagubă în patrimoniu prin plata către creditoarea B. S.R.L. a sumei de 12355 RON, precum şi imposibilitatea luării la cunoştinţă despre data rămânerii definitive a sentinţei civile pronunţată în dosarul în care acesta avea calitatea de pârât, constată instanţa de recurs că, din lecturarea considerentelor sentinţei atacate, rezultă că prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta.

Referitor la critica privind interpretarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de judecătorul fondului, relativ la data naşterii creanţei recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări".

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva D. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Sentinţa civilă nr. 10847/02.10.2015 a Judecătoriei Constanţa prin care s-a născut dreptul de creanţă dedus judecăţii, a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 153/01.02.2017 a Tribunalului Constanţa, prin respingerea apelului. Aşadar, data naşterii dreptului de creanţă este 01.02.2017, dată de la care începe să curgă termenul de 90 zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este aplicabilă a doua teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv 01.02.2017, data pronunţării deciziei civile nr. 153/01.02.2017 a Tribunalului Constanţa prin care a devenit definitivă sentinţa civilă nr. 10847/02.10.2015 a Judecătoriei Constanţa, în condiţiile în care dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut ulterior intrării în faliment a societăţii de asigurare D..

În aceste condiţii cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 28.07.2017 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate fi reţinută alegaţia recurentului privind data naşterii dreptului său de creanţă în sensul că este data la care a plătit către creditoarea B. suma de 12355 RON, acesta fiind momentul diminuării patrimoniului său.

Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condiţiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoştinţa publicului.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, exista şi posibilitatea pentru reclamant să adreseze pârâtului o întrebare în vederea obţinerii de lămuriri suplimentare, acesta nefăcând însă dovada că a procedat de o asemenea manieră, la care să nu fi primit răspuns.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că recurentul nu poate invoca nici imposibilitatea luării la cunoştinţă de data rămânerii definitive a sentinţei civile pronunţate în dosarul în care acesta a avut calitatea de pârât, acest aspect nefiindu-i adus la cunoştinţă de avocatul său, întrucât, potrivit art. 10 C. proc. civ. "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

Aşa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea şi înregistrarea la instituţia pârâtă a cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 9859/11.10.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât şi va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 159 din 17 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.