Insurance claim payment deadline: 90-day preclusion period triggered by finality of bankruptcy decision, not communication

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.03.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 18988/2019, precum şi obligarea FGA la plata sumelor care fac obiectul cererii de plată nr. x/10.12.2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 323 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 323 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal reclamantul Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulate.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa fondului a înlăturat apărarea instituţiei cu privire la necomunicarea încheierii pronunţate în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II - a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen pe care, instanţa fondului îl apreciază ca fiind termenul la care s-a născut dreptul instituţiei, în calitate de creditor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de Garantare, conform dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor. Or, în atare situaţie instituţia nu poate fi decăzută din termenul de 90 de zile, ci cel mult repusă în termenul de 90 de zile, obligaţie ce incumba, prin comunicarea încheierii prin care A. S.A. a fost declarată în faliment.

A mai susţinut că nu numai că instanţa fondului a înlăturat această apărare a reclamantului, mai mult decât atât, a prezumat ca fiind decăzută instituţia din termenul de 90 de zile fără ca pârâtul să facă dovada comunicării către aceasta a încheierii prin care s-a dispus intrarea în faliment a societarii asigurătoare avându-se în vedere faptul că, la data pronunţării intrării în faliment, instituţia avea înregistrat dosar de dauna, fiind deja creditor, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de pârât la dosarul cauzei.

În fine, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 124 din Constituţia României care prevăd că justiţia se înfăptuieşte în numele legii; că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, reclamantul este beneficiarul poliţiei CASCO de asigurare nr. x/30.03.2016 încheiată cu A. S.A., la data de 08.07.2016, acesta depunând la A. S.A. cerere de despăgubire, ce a fost înregistrată sub nr. x, ca urmare a producerii riscului asigurat la data de 17.06.2016, A. S.A. deschizând dosarul de daună nr. x

Prin încheierea din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva A. S.A..

La data de 10.12.2018, reclamantul a formulat cerere de plată aceasta fiind înregistrată la F.G.A. sub nr. x .

Prin decizia nr. 18988/11.02.2019, F.G.A. a respins cererea de plată, reţinând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de A. S.A.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 18988/2019, precum şi obligarea FGA la plata sumelor care fac obiectul cererii de plată nr. x/10.12.2018.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind data naşterii dreptului său de creanţă, invocând, în esenţă, necomunicarea încheierii pronunţate în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II - a civilă, precum şi faptul că era deja creditor de asigurare prin cererea de despăgubire adresată asigurătorului, aspecte analizate greşit de instanţa de fond, în opinia recurentului, critici pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

În ceea ce priveşte data naşterii creanţei recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ."

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva A. S.A..

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de A. S.A., în condiţiile în care dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut anterior acestui moment, respectiv la 17.06.2016, când s-a produs evenimentul asigurat.

În aceste condiţii cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 10.12.2018 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate fi reţinută alegaţia recurentului privind necomunicarea încheierii pronunţate în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, nici critica în sensul că instanţa a prezumat ca instituţia reclamantă este decăzută din termenul de 90 de zile fără ca pârâtul să facă dovada comunicării către aceasta a încheierii prin care s-a dispus intrarea în faliment a societarii asigurătoare avându-se în vedere faptul că, la data pronunţării intrării în faliment, instituţia avea înregistrat dosar de dauna, fiind deja creditor, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de pârât la dosarul cauzei.

Înalta Curte constată că nu există o obligaţie legală a Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a comunica creditorilor de asigurare încheierea prin care s-a dispus intrarea în faliment a societarii asigurătoare, cu privire la faptul că instituţia avea înregistrat dosar de daună, fiind deja creditor, instanţa reţinând că reclamantul a depus la S.C. A. S.A., la data de 08.07.2016, o cerere de despăgubire, care nu valorează însă cererea de plată ce trebuie adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor (care în speţă a fost depusă la 10.12.2018), conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condiţiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoştinţa publicului.

Astfel, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Aşa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea şi înregistrarea la instituţia pârâtă a cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinânând că Decizia nr. 18988/11.02.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov împotriva sentinţei civile nr. 323 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.