Appeal against suspension of judicial bailiff’s professional duties dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei, solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 3218/C emis de către Ministerul Justiţiei - prin ministrul justiţiei B. la data de 10.08.2020, cu privire la suspendarea sa din exerciţiul profesiei, în calitate de executor judecătoresc cu sediul biroului în circumscripţia Judecătoriei Iaşi, Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 104 din 4 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 104 din 4 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a declarat recurs (înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021), criticând-o prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, urmare a reanalizării motivelor invocate prin acţiunea principală, să se constate netemeinicia hotărârii pronunţate cu consecinţa admiterii recursului şi a modificării în tot a hotărârii recurate, însă reţinând din considerentele sentinţei faptul că instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia necesităţii prevenirii pagubei iminente.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, a arătat că a dovedit existenta cazului bine justificat, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 2 lit. t) din Legea 554/2004 sens în care a arătat că apreciază că măsura dispusă de Ministrul justiei prin Ordinul 3218/C/2020 este în neconcordanţă cu dispoziţiile Legii 188/2000 privind executorii judecătoreşti, dar şi cu Regulamentul de punere în aplicare a Legii, aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei 210/2001 cu modificările si completările ulterioare - art. 49 lit. 1, respectiv dispoziţiile art. 24 şi art. 23 din Legea nr. 188/2000.

In opinia recurentei, art. 48 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 stabileşte în mod clar situaţiile în care se dispune sau se aprobă suspendarea din exerciţiul profesiei de executor judecătoresc, anume în cazurile prevăzute de art. 23 lit. a), b) şi c) din lege - la solicitarea motivată a Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, sau din oficiu. Dispoziţiile art. 48 din Regulament se corelează cu cele ale art. 23 din Legea 188/2000 care menţionează cazurile în care intervine încetarea calităţii de executor judecătoresc - aici facand trimitere în special la dispoziţiile lit. e) din articolul enunţat.

Ca urmare, a apreciat că din lecturarea Ordinului 3218/C/2020 se observa dincolo de orice dubiu faptul că acesta a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 lit. a) din Legea 188/2000, text care menţionează că "exerciţiul funcţiei de executor judecătoresc se suspendă: a) in situaţiile prevăzute la art. 49 lit. d) şi art. 50 alin. (1)". Astfel, dispoziţia de suspendare a reclamantei din exerciţiul funcţiei de executor judecătoresc pentru o perioadă nedeterminată concret - anume pâna la soluţionarea definitivă a procesului penal 480/45/2019, în care are calitate de inculpată - este o dispoziţie dată cu încălcarea prevederilor legale, cat timp nu este clar definiţia perioada pentru care operează suspendarea sa din funcţia de executor judecătoresc. In apărare a înteles să invoce prevederile art. 48 [1] din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit cărora "orice persoana acuzată este prezumată nevinovata până ce vinovăţia va fi stabilită in conformitate cu legea" - astfel că şi în cazul reclamantei trebuie să prevaleze prezumţia de nevinovăţie pâna la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Cât timp printr-un act administrativ îi este încălcat un drept - prezumţia de a fi considerată nevinovată - a apreciat recurenta că acest act poartă o îndoială serioasă in privinţa legalităţii - motiv faţă de care instanţa de fond trebuia să dea apreciere cuvenită motivaţiei, să o reţină ca fiind legală şi pertinentă şi astfel să dispună admiterea cererii privind suspendarea actului administrativ astfel contestat şi să retina astfel îndeplinirea primei condiţii de admisibilitate pentru suspendarea actului administrativ.

In ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate a admiterii unei cereri de suspendare a actului administrativ - prevăzută de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 - anume existenta şi prevenirea unei pagube iminente, a susţinut recurenta că aplicarea Ordinului 3218/2020 i-a cauzat prejudicii morale şi materiale greu de înlăturat, punand-o în imposibilitate de a-şi onora obligaţiile profesionale asumate în cadrul dosarelor de executare silită înregistrate la biroul de executor judecătoresc în cadrul căruia activa înainte de suspendare, situaţie care a condus la crearea unor prejudicii materiale în special clienţilor creditori, aflaţi în imposibilitate de a-si recupera creanţele datorate acestora de debitorii asupra cărora incepuse procedura de executare silită.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, a susţinut că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi a producerii unei pagube iminente, astfel cum sunt prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 martie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Ordinul nr. 3218/C/10.08.2020 Ministerul Justiţiei, în baza sesizării Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 61903/29.07.2020, a decis suspendarea doamnei executor judecătoresc A. din exerciţiul funcţiei, până la soluţionarea procesului penal.

În motivarea ordinului contestat, s-a arătat că potrivit certificatului de grefă emis de Curtea de Apel Iaşi, în data de 21.07.2020, s-a certificat faptul că prin Decizia nr. 21/10.07.2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., s-a dispus condamnarea reclamantei, executor judecătoresc, la o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 297 alin. (1) din C. pen., iar în baza art. 67 alin. (2) din C. pen. s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pe o perioadă de 4 ani, aplicându-se, totodată, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., în condiţiile art. 65 din C. pen. şi în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus condamnarea la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 321 alin. (1) din C. pen., urmând a executa pedeapsa rezultantă finală de 3 ani închisoare, pe lângă care se aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţilor de stat şi dreptul a de a exercita profesia de executor judecătoresc) pe o perioadă de 4 ani, conform art. 45 alin. (1) din C. pen.. Ministerul Justiţiei a invocat, totodată, prevederile art. 24 lit. a), art. 25 alin. (1), art. 50 alin. (1) şi art. 51 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, şi dispoziţiile art. 48 lit. a) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei, solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 3218/C din 10.08.2020 emis de către Ministerul Justiţiei prin ministrul justiţiei B..

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, aminteşte instanţa că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat în esenţă drept motive ce ar reprezenta în înţelesul său un caz bine justificat, aceleaşi argumente invocate şi în faţa instanţei de fond, care nu sunt de natură a reforma sentinţa recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reţine un dubiu serios cu privire la legalitatea acestuia.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat faptul că suspendarea din profesie se putea dispune doar în cazurile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 188/2000, respectiv când operează încetarea calităţii de executor judecătoresc, iar suspendarea în situaţia prevăzută art. 49 lit. d) din lege ar putea fi dispusă doar pentru o durată de 6 luni. S-a mai invocat faptul că prin suspendarea din exerciţiul funcţiei se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, având în vedere că sentinţa de condamnare pronunţată de Curtea de Apel Iaşi nu este definitivă.

În aceste condiţii, prin raportare la considerentele teoretice antereferite, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanţă că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, analiza îndeplinirii condiţiilor pentru a se dispune suspendarea din exerciţiul funcţiei de executor judecătoresc presupunând o analiză detaliată a circumstanţelor în care aceasta a fost dispusă, neputându-se reţine la acest moment existenţa unor îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se solicită, temeiurile de drept invocate de către pârât şi situaţia de fapt avută în vedere justificând, în aparenţă, luarea măsurii suspendării din exerciţiul funcţiei.

Instanţa de control judiciar constată că recurenta-reclamantă invocă incidenţa prevederilor art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000, care însă nu au fost avute în vedere la emiterea ordinului.

Astfel, în cuprinsul Ordinului nr. 3218/C din 10.08.2020 emis de către Ministerul Justiţiei sunt menţionate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, care reglementează un alt caz de suspendare din exerciţiul funcţiei de executor judecătoresc, situaţie avută în vedere de către pârât la emiterea ordinului suspendarea fiind o măsură care încetează odată cu soluţionarea definitivă a procesului penal, iar nu la expirarea unui termen de 6 luni aşa cum încearcă să inducă recurenta.

Totodată, instanţa de recurs constată că este nereală specularea făcută de recurentă cu privire la necorelarea între dispoziţiile Legii nr. 188/2000 şi cele ale Regulamentului de punere în aplicare, raportându-se la forma Regulamentului de la momentul intrării în vigoare, în condiţiile în care atât Legea nr. 188/2000, cât şi acest regulament au suferit modificări de-a lungul timpului. Astfel, de la momentul republicării în anul 2011 a Legii nr. 188/2000, art. 23, ce reglementa cazurile de suspendare din exerciţiul funcţiei, a devenit art. 24 şi prin urmare referirile din regulament privind procedura de suspendare privesc art. 24, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

În ceea ce priveşte atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie invocată de recurentă, Înalta Curte reţine că potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, suspendarea din funcţia de executor judecătoresc se dispune odată cu constatarea existenţei unei condamnări în primă instanţă pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, fiind o măsură impusă de lege cu titlu provizoriu până la finalizarea procesului penal. Or, proporţionalitatea măsurii şi asigurarea respectării prezumţiei de nevinovăţie ar presupune, eventual, un control de constituţionalitate, iar nu de legalitate a actului administrativ prin care s-a dispus suspendarea din exercitarea funcţiei de executor judecătoresc.

În acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar apreciază că luarea măsurii suspendării din funcţia de executor judecătoresc de către ministrul justiţiei nu este de natură a prejudeca fondul cauzei penale şi nici nu reprezintă o anticipare a unei pedepse, această măsură dispunându-se datorită trimiterii în judecată penală a executorului judecătoresc, iar nu ca urmare a înlăturării prezumţiei de nevinovăţie.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 188/2000 prevede că executorii judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, iar actele acestora sunt de autoritate publică. Prin urmare, luarea măsurii suspendării din funcţie a executorului judecătoresc în cazul în care acesta a fost condamnat în primă instanţă este justificată de necesitatea preîntâmpinării prejudicierii imaginii şi prestigiului acestei profesii, a evitării unor perturbări în derularea în condiţii corespunzătoare a activităţii executorilor judecătoreşti, precum şi de interesul apărării încrederii cetăţenilor în activitatea acestora. Aceste aspecte au fost subliniate chiar de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 266/12 mai 2005, odată cu verificarea constituţionalităţii textului art. 47 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 (forma veche a art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ, după republicare).

În concluzie, în raport de criticile formulate de recurenta-reclamantă, în cauză nu poate fi reţinută îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, astfel cum în mod judicios a constatat prima instanţă.

În cauză, condiţia pagubei iminente şi, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Instanţa de control judiciar constată, aşadar, că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurentul-reclamant prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare în sensul invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 104 din 4 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.