Municipality’s eligibility as a taxable person for VAT refunds on exempt real estate rentals and capital investments

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, la data de 28.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Oraşul Sinaia prin Primar A. a solicitat, în contradictoriu cub pârâta ANAF -Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - AJFP Prahova - Serviciul Soluţionare Contestaţii, anularea în tot a Deciziei nr. 1700/24.08.2016 prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de Oraşul Sinaia împotriva Deciziei de impunere nr. x/16.02.2016 şi Raportului de inspecţie fiscală x/16.02.2016; anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/16.02.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.02.2016, în ceea ce priveşte refuzul organului fiscal de a acorda Instituţiei dreptul de a deduce TVA în cuantum de 3.468.535 RON, aferent decontului de TVA cu opţiune de rambursare depus de Oraş Sinaia în 25.06.2015 şi obligarea reclamantei să plătească suma de 7.892 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar la plată, iar ca urmare a anulării actelor menţionate mai sus să se dispună recunoaşterea dreptului Oraşului Sinaia de a deduce TVA în cuantum de 3.468.535 RON, aferent decontului de TVA cu opţiune de rambursare depus de Oraş Sinaia în 25.06.2015 şi obligarea pârâtelor Ia rambursarea acestui TVA;obligarea organelor fiscale pârâte la restituirea sumei de 7.892 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar la plată şi compensată, în mod nelegal, de către AJFP Prahova; obligarea organelor fiscale pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de soluţionarea cauzei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4 din data de 10 ianuarie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 18.10.2017 şi a sentinţei nr. 4 din data de 10 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ a declarat recurs reclamantul Oraş Sinaia prin primar A..

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din 18.10.2017 a solicitat admiterea recursului şi casarea încheierii cu consecinţa admiterii cererii sale de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei nr. 4 din 10.01.2018, a solicitat în principal admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar rejudecarea pe fond cu consecinţa admiterii cererii sale de chemare în judecată.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat următoarele critici.

Sentinţa recurată nu a fost motivată în mod corespunzător şi, astfel, a fost pronunţată fără a se judeca, în întregime, fondul cauzei.

Prima instanţă s-a limitat la a anliza, în mod parţial, numai unul dintre motivele de nelegalitate invocate de Oraşul Sinaia şi a calificat, în mod greşit, situaţia fiscală a instituţiei, ceea ce a determinat pronunţarea unei soluţii greşite cu privire la problema substanţială de drept dedusă judecăţii.

Astfel, nu toate obiectivele au fost date în gestiunea/administrarea altor persoane, ci o mare parte dintre acestea a rămas în administrarea directă a instituţiei, ceea ce demonstrează că instanţa a calificat, încă de la început, în mod greşit, situaţia fiscală a reclamantului.

Susţine recurentul că prima instanţă a calificat, în mod greşti, problema de drept dedusă judecăţii, analizând numai dacă Oraşul Sinaia are calitatea de persoană impozabilă şi dreptul de a deduce TVA pentru obiectivele date în administrarea şi operarea altor persoane impozabile (TVA aferentă redevenţelor), eroare apărută pentru că instanţa a plecat de la premisa incorectă că instituţia a delegat gestiunea tuturor obiectivelor pentru care a solicitat rambursarea TVA.

Ar rezulta, în consecinţă, că instanţa de fond nu a analizat deloc dreptul instituţiei la rambursarea TVA aferent parcărilor operate direct de instituţie şi nici TVA aferentă serviciilor de consultanţă fiscală şi a calificat obeictivele "parcări" şi "locuinţe" ca fiind date în administrarea altor entităţi deşi, în realitate, acestea erau administrate direct de instituţie, situaţie ce echivalează cu analizarea altui temei juridic şi a unei alte situaţii juridice decât cele deduse judecăţii.

Instanţa de fond nu a motivat, în mod suficient, soluţia în sensul că instituţia nu are calitatea de persoană impozabilă şi dreptul la rambursarea TVA petnru activităţile desfăşurate.

Instanţa nu a analizat deloc dreptul instituţiei la rambursarea TVA aferente parcărilor operate direct de insituţie şi nici a TVA aferente serviciilor de consultanţă fiscală.

De asemenea, hotărârea nu cuprinde jurisprudenţa CJUE aplicabilă în cauză, relevantă şi obligatorie pentru determinarea calităţii de persoană impozabilă a instituţiei.

Susţine recurentul că sentinţa recurată conţine motive străine cauzei, analizate, deşi nu au fost deduse judecăţii, în condiţiile în care organul fiscal nu a reproşat vreodată instituţiei, nici că TVA solicitată la rambursare nu a fost dovedită şi nici că aceasta nu a fost destinată utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

O altă critică adusă sentinţei constă în faptul că dispozitivul prezintă o soluţie străină de cauză şi priveşte o altă cerere decât cea dedusă judecăţii, instanţa precizând că respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de UAT Târgovişte în contradictoriu cu MDRAPFE, astfel identificându-se o contradicţie între dispozitiv şi considerente.

În consecinţă, apreciază că devin aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi se impune casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În continuare, recurentul susţine motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă pronunţată la data de 18.10.2017, recurentul apreciază că se impunea sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu următoarele întrebări:

- o instituţie publică acţionează în calitate de persoană impozabilă în înţelesul art. 13 alin. (1) şi (2) din Directiva Consiliului 2006/112/EC privind sistemul comun al TVA, în situaţia în care municipalitatea investeşte în construcţia de facilităţi de schi şi alte baze sportive, infrastructură apă-canal şi alte asemenea utilităţi pe care ulterior le pune la dipsoziţia unor persoane impozabile în vederea operării, ca urmare a unei obligaţii legale prevăzute de legislaţia naţională, în schimbul unei redevenţe subiect de TVA?

- în particular, este relevant în determinarea calităţii de persoană impozabilă a unei instituţii publice dacă punerea la dispoziţie a obiectivelor de investiţii către persoane impozabile în vederea operării în schimbul unei redevenţe subiect de TVA se califică drept operaţiune de închiriere de bunuri imobile, în înţelesul art. 137 alin. (1) lit. d) din Directiva de TVA?

- dacă răspunsul la întrebarea 1 este afirmativ, este îndreptăţită această instituţie publică să deducă TVA aferenta respectivelor investiţii?

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a depus întâmpinare la data de 08.06.2018 prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii în din 18 octombrie 2017, instanţa de control judiciar apreciază că este nefondat.

Prin cererea adresată primei instanţe, recurentul-reclamant a solicitat să se dispună sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în legătură cu următoarele cereri:

- o instituţie publică acţionează în calitate de persoană impozabilă în înţelesul art. 13 alin. (1) şi (2) din Directiva Consiliului 2006/112/EC privind sistemul comun al TVA, în situaţia în care municipalitatea investeşte în construcţia de facilităţi de schi şi alte baze sportive, infrastructură apă-canal şi alte asemenea utilităţi pe care ulterior le pune la dipsoziţia unor persoane impozabile în vederea operării, ca urmare a unei obligaţii legale prevăzute de legislaţia naţională, în schimbul unei redevenţe subiect de TVA?

- în particular, este relevant în determinarea calităţii de persoană impozabilă a unei instituţii publice dacă punerea la dispoziţie a obiectivelor de investiţii către persoane impozabile în vederea operării în schimbul unei redevenţe subiect de TVA se califică drept operaţiune de închiriere de bunuri imobile, în înţelesul art. 137 alin. (1) lit. d) din Directiva de TVA?

- dacă răspunsul la întrebarea 1 este afirmativ, este îndreptăţită această instituţie publică să deducă TVA aferentă respectivelor investiţii?

Prima instanţă a respins cererea, ca neîntemeiată, motivat de faptul că, prin maniera de formulare a solicitării, reclamantul încearcă, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea CJUE, ceea ce nu poate fi admis, întrucât excede competenţei sale.

S-a apreciat că întrebările adresate CJUE sunt susţinute prin invocarea unor probleme de fond ale litigiului, în legătură cu care numai judecătorul naţional este competent să se pronunţe.

Din punctul de vedere al instanţei de recurs, atât soluţia cât şi considerentele expuse de prima instanţă sunt corecte.

Potrivit 19 alin. (3) lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii", iar potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea…".[s.n.]

Din conţinutul normelor menţionate rezultă că instanţa este obligată să învestească CJUE în vederea interpretării normelor de drept al Uniunii Europene cu o trimitere preliminară atunci când chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

Subliniază Curtea că în cadrul procedurii preliminare, rolul Curţii de Justiţiei este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia, şi nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt care face obiectul acţiunii principale, rol ce revine instanţei naţionale. Altfel spus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunţe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul litigiului principal şi nici să soluţioneze eventualele divergenţe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept naţional.

Or, instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În materie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, acestor instanţe revenindu-le obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

În speţă, nu este necesară sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurentul- reclamant în cauza de faţă.

Astfel, prin maniera de formulare a solicitării se tinde, în realitate, la obţinerea, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a unei opinii cu privire la soluţionarea în concret a chestiunii litigioase deduse spre analiză instanţei naţionale.

Recurentul-reclamant nu a invocat eventuale neconcordanţe ale dreptului uniunii cu normele naţionale iar cauza trebuie analizată de judecătorul national şi prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Faţă de aceste împrejurări, Curtea apreciază că prin întrebările preliminare ce fac obiectul cererii de sesizare a CJUE se urmăreşte în fapt obţinerea unui punct de vedere al acestei instanţe cu privire la modul de aplicare a dreptului UE la situaţia de fapt ce face obiectul litigiului şi nu interpretarea unor dispoziţii ale tratatului.

În consecinţă, recursul formulat împotriva încheierii din 18 octombrie 2017 va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei recurate prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că este fondat, în limitele şi potrivit considerentelor ce urmează, care atrag casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Astfel, instanţa de control judiciar apreciază ca fiind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte observă că prima instanţă nu a analizat în mod corespunzător toate argumentele formulate de reclamant, care prezentau relevanţă în soluţionarea cauzei, creând astfel acesteia o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se asigura un proces echitabil ambelor părţi litigante.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (şi) "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Ca şi situaţie de fapt, se reţine că recurentul-reclamant a depus un decont de TVA cu opţiune de rambursare, în vederea rambursării soldului sumei negative de 3.468.535 RON, reprezentând TVA aferentă achiziţiilor realizate în perioada 01.10.2014-31.05.2015.

Suma a rezultat din ajustarea TVA aferentă obiectivelor investiţionale realizate de instituţie respectiv: ‚ construcţia de locuinţe, lucrările de reparaţie a unor parcări, dezvoltarea domeniului schiabil Sinaia - Perla Carpaţilor prin realizarea unei instalaţii de zăpadă artificială în Valea Soarelui, lucrările de refacere şi reabilitare conducte de apă şi canalizare, serviciile de proiectare pentru implementarea "Obiectivului Telegondolă Tronson II", lucrările privind Muzeul Oraş Sinaia, amenajarea bazei sportive B..

În urma inspecţiei fiscale, s-a emis decizia de impunere nr. x din 16.02.2016 prin care s-a respins la rambursare TVA în cuantum de 3.468.535 RON şi s-a stabilit suplimentar la plată TVA în cuantum de 7892 RON.

în cadrul motivării cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat mai multe aspecte.

Astfel, a învederat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Codul fiscal - Oraşul Sinaia este persoană impozabilă pentru desfăşurarea activităţilor scutite de taxă. În acest sens, a susţinut că alin. (5) al art. 127 din Codul fiscal prevede excepţia de la regulă, şi anume că, pentru toate activităţile desfăşurate în calitate de autoritate publică, instituţiile publice devin persoane impozabile atunci când desfăşoară activităţi scutite de taxă, conform art. 141 din Codul fiscal.

Reclamantul a acreditat ideea potrivit căreia instituţia a prestat tocmai acest tip de activităţi scutite de taxă, respectiv închiriere/concesionare de obiective de investiţii şi, pe cale de consecinţă, a devenit persoană impozabilă, în temeiul dispoziţiilor art. 127 alin. (5) din Codul fiscal.

A invocat decizia nr. 27/10.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea chestiunii de drept.

A susţinut respingerea nelegală a dreptului de deducere a TVA în sumă totală de 2.477.351 RON, aferente obiectivului de investiţii "Locuinţe sociale", operat direct de instituţie.

Astfel, a invocat faptul că instituţia are calitatea de persoană impozabilă în vederea desfăşurării activităţii de închiriere de locuinţe, conform prevederilor art. 127 alin. (5) din Codul fiscal.

Organele fiscale au ignorat faptul că operaţiunile de închiriere a bunurilor imobile sunt scutite de taxă, conform dispoziţiilor art. 141 din Codul fiscal astfel că, pentru prestarea lor, instituţia devine persoană impozabilă şi realizează activităţi economice din perspectiva TVA. În opinia reclamantului, activităţile de închiriere de locuinţe se încadrează în categoria activităţilor scutite de TVA, conform art. 141 alin., (2) lit. e) din Codul fiscal.

A apreciat că, neîncadrarea unei instituţii publice în categoria persoanelor impozabile în ceea ce priveşte activitatea de închiriere de locuinţe conduce la distorsiuni concurenţiale pe piaţa de închiriere de locuinţe, întrucât instituţiile publice nu au monopol asupra acestor tipuri de servicii. În acest sens, a invocat jurisprudenţa CJUE.

În ceea ce priveşte respingerea dreptului de deducere a TVA în sumă totală de 970.732 RON pentru obiectivele de investiţii concesionate, a invocat mai multe aspecte:

- încadrarea eronată a operaţiunilor de reparaţie parcări în categoria obiectivelor de investiţii concesionate;

Instituţia are calitatea de persoană impozabilă pentru operaţiunile de concesionare, în temeiul art. 127 alin. (5) din Codul fiscal;

- neîncadrarea instituţiei în categoria persoanelor impozabile pentru activitatea de concesionare de obiective de investiţii conduce la distorsiuni concurenţiale;

- încălcarea principiului neutralităţii TVA.

A mai susţinut faptul că ajustarea TVA şi corecţia facturilor a fost realizată în mod legal de către instituţie. Astfel, obiectivele de investiţii realizate de instituţie reprezintă, în opinia sa, bunuri de capital, astfel cum rezultă din art. 149 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal.

De asemenea, legislaţia în materie de TVA nu impune limitări cu privire la perioada de timp în care pot fi realizate corecţiile de formă ale facturilor.

Înregistrarea în contabilitatea instituţiei a obiectivelor de investiţii nu are impact asupra tratamentului de TVA aplicabil.

În ceea ce priveşte TVA aferentă onorariului pentru analiza fiscală de recuperarea a TVA, a susţinut că serviciile C. au fost prestate în legătură cu activitatea economică desfăşurată de instituţie şi au fost realizate în folosul operaţiunilor taxabile iar refuzul de a recunoaşte dreptul de a deduce TVA pentru motivul că nu a prezentat documente justificative suplimentare depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de a asigura neutralitatea TVA.

Prima instanţă s-a rezumat la a analiza, în mod generic, calitatea de "persoană impozabilă" a instituţiei iar, în mod concret, a analizat situaţia investiţiei "Reabilitare conducte canalizare şi apă", situaţia locuinţelor sociale pentru chiriaşi, a obiectivului de investiţii "Imobil Carol I nr. 28", situaţia obiectivelor de investiţii "Instalaţie zăpadă artificială, "bază sportivă", "parcări" şi "Telegondolă Tronson2".

Nu au fost analizate toate aspectele relevante invocate de către reclamant, neavându-se în vedere faptul că reclamantul a dedus judecăţii problema calităţii sale de persoană impozabilă şi a dreptului la rambursarea TVA, din două perspective: TVA aferentă obiectivelor închiriate în mod direct de instituţie şi TVA aferentă obiectivelor date în administrarea şi operarea altor persoane impozabile, prin încheierea de contracte de delegare a gestiunii/administrare, în schimbul unor redevenţe.

Prima instanţă nu a observat faptul că nu toate obiectivele au fost date în gestiunea/administrarea altor persoane şi s-a limitat la a analiza doar faptul că Oraşul Sinaia are calitatea de persoană impozabilă şi dreptul de a deduce TVA pentru obiectivele date în administrarea şi operarea altor persoane impozabile.

De asemenea, prima instanţă nu a analizat dreptul reclamantului la rambursarea TVA aferentă parcărilor operate direct de instituţie şi nici TVA aferentă serviciilor de consultanţă fiscală şi a calificat eronat obiectivele "parcări" şi "locuinţe" ca fiind date în administrarea altor entităţi, cu toate că erau administrate direct de instituţie.

A rămas neanalizată şi situaţia dreptului de rambursare a TVA aferent serviciilor de consultanţă fiscală privind recuperarea TVA aferentă obiectivelor de investiţii.

Nu s-a avut în vedere nici recunoaşterea calităţii de persoane impozabile a instituţiilor publice, din perspectiva jurisprudenţei europene şi naţionale, deşi a fost invocată de către reclamant. Cu atât mai mult instanţa avea obligaţia să efectueze o astfel de analiză prin prisma faptului că a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motivat de faptul că judecătorul urmează să analizeze cauza şi prin prisma acestei jurisprudenţe, astfel cum rezultă din considerentele încheierii prin care s-a respins cererea.

În plus, se constată că prima instanţă nu a analizat nici motivele procedurale de nelegalitate, respectiv încălcarea drepturilor la apărare şi la un proces echitabil, nerespectarea obligaţiei intimatelor de a exercita rol activ, opozabilitatea şi obligativitatea opiniei primei echipe de inspecţie care a soluţionat prima cerere de rambursare de TVA solicitată de reclamant.

În concluzie, instanţa de recurs constată că instanţa de fond nu a prezentat argumente suficiente pentru a justifica soluţia pronunţată astfel că, practic, nu s-a analizat fondul cauzei de o manieră care să permită exercitarea controlului judiciar, neputându-se realiza o astfel de analiză direct de către instanţa de recurs, întrucât s-a afecta dreptul părţilor la un proces echitabil.

Elementele evidenţiate configurează o motivare insuficientă a hotărârii primei instanţe, fiind incidente sub acest aspect prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Hotărârea Albina împotriva României).

Totodată, obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Se mai constată şi faptul că dispozitivul sentinţei recurate este eronat, în sensul că au fost avute în vedere alte părţi, însă acest aspect poate fi interpretat ca o eroare materială ce se poate îndrepta, la cererea părţilor sau din oficiu.

Faţă de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 şi art. 497 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa sentinţa recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare, instanţei de fond. În rejudecare, se vor analiza toate argumentele părţilor, esenţiale pentru dezlegarea pricinii, se va administra şi corobora orice probatoriu util, pertinent şi concludent şi se va motiva corespunzător hotărârea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat împotriva încheierii în din 18 octombrie 2017, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamantul Oraşul Sinaia prin primar A. împotriva sentinţei civile nr. 4 din data de 10 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 20 aprilie 2021.