Insurer's subrogation claims against bankrupt RCA insurer upheld per individual claim; Fund's refusal annulled, re-examination ordered, RON 5,642,814 direct payment claim rejected

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.09.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în principal, anularea Deciziei FGA nr. 16520/27.08.2018 de respingere a cererii de plată, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 5.642.814 RON; în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze şi să se soluţioneze pe fond cererile de plată; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 504/2019 din 12 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia FGA nr. 16520/27.08.2018 şi a obligat pârâtul să soluţioneze fiecare cerere de plată formulată de reclamantă şi enumerată în anexa 2 la decizie, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

De asemenea, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva sentinţei nr. 504/2019 din 12 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. De asemenea, solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că recurenta-reclamantă a formulat un număr de 668 cereri de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat plata sumei de 5.642.814,68 RON reprezentând despăgubirea achitată de către A. S.A. asiguraţilor săi Casco, cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere.

Arată că prin Decizia nr. 16520/27 august 2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cele 668 cereri de plată ale reclamantei, reţinând că anterior soluţionării acesteia, a plătit către A. S.A. suma totală de 450.000 RON, acesta fiind plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, societatea de asigurare fiind considerată un singur creditor de asigurare.

Precizează că Legea nr. 503/2004 defineşte la art. 3 lit. i) noţiunea de creanţe de asigurări, iar la art. 3 lit. h) din aceeaşi lege se definesc creditorii de asigurări.

Pe de altă parte, arată că societatea de asigurare figurează înscrisă în Tabelul preliminar de creanţe al debitoarei B. S.A., cu o creanţă de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia suspensiva a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

De asemenea, arată că şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor este înscris în tabelul de creanţe al debitoarei B. S.A. cu aceeaşi sumă.

Precizează că cererile de plată menţionate în borderou nu au fost analizate de către comisia specială pe fond, acestea fiind respinse pentru depăşirea plafonului de garantare prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Invocă nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 în privinţa noţiunii de creditor de asigurare, recurentul-pârât apreciind că, în speţă, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care se exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, ca titular al creanţei şi nu ca reprezentant al asiguratului. Astfel, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Mai arată că, de fapt, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei decurge din lege, astfel că susţinerea instanţei că recurentul-pârât ar fi recunoscut calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu prezintă niciun fel de relevanţă.

De asemenea, invocă greşita interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că instanţa a făcut o adăugire nepermisă la textul de lege atunci când a considerat că plafonarea se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare.

Consideră că din interpretarea textelor de lege anterior expuse, reiese că legiuitorul a reglementat expres şi neechivoc plafonul de garantare, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 24 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum şi Ordinul CSA nr. 5/2010, motiv pentru care apreciază că interpretarea dată de către instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este vădit nelegală şi încalcă întregul mecanism de garantare, întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are calitate de asigurător, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii.

Totodată, apreciază că prima instanţă a interpretat greşit menţiunile Listei potenţialilor creditori de asigurări, prevederile art. 14 alin. (4-6) C. proc. civ. şi pe cele ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004.

Consideră că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii în condiţiile în care chestiunea privind recunoaşterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potenţialilor creditori nu a fost pusă în discuţia părţilor, lipsind pârâtul de posibilitatea formulării unor apărări. Precizează că lista conţinând potenţialii creditori de asigurare ai societăţii B. S.A. a fost publicată, în acord cu prevederile art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004, asigurătorul fiind obligat să predea Fondului de Garantare a Asiguraţilor evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi evidentele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare, în vederea publicării listei potenţialilor creditori de asigurări, beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fond.

Susţine că lista publicată pe site-ul FGA este anterioară momentului în care Comisia specială aprobă sau respinge sumele cuvenite creditorilor de asigurări, în urma verificării dosarelor de daună şi a cererilor de plată. În acest sens, invocă Decizia nr. 80/2017 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-pârât consideră că lista invocată de către prima instanţă cuprinde doar potenţialii creditori de asigurări, reprezentând un act administrativ premergător declanşării procedurii administrative necontencioase de plată.

Critică şi faptul că instanţa în mod nelegal a înlăturat susţinerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B. S.A., prima instanţă reţinând că sunt proceduri diferite, deşi, în opinia recurentului-pârât, procedura administrativă de plată desfăşurată prin intermediul FGA se află în strânsă legătură şi în totală interdependenţă cu procedura falimentului asigurătorilor.

Sub acest aspect, consideră că legislaţia în materia falimentului integrează procedurile administrative de plată desfăşurate prin intermediul FGA.

De asemenea, apreciază că se impune a se reţine şi conduita recurentei-reclamante care, în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., a acceptat calitatea de unic creditor de asigurare şi deţinător al unei creanţe în cuantum de doar 450.000 RON, aspect în raport cu care apreciază că se impune reţinerea puterii de lucru judecat sub aspectul cuantumului şi condiţiei rezolutorii a creanţei de 450.000 RON faţă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu atât mai mult cu cât contestatoarea nu a contestat aceste aspecte.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii contestaţiei.

În motivarea recursului arată că înţelege să critice hotărârea recurată exclusiv sub aspectul respingerii motivului de nelegalitate prin care a invocat faptul că legea aplicabilă raportului de drept substanţial este Legea nr. 136/1995, iar nu Legea nr. 213/2015.

Consideră că, fiind vorba despre poliţe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi. Diferenţa de regim dintre cele două acte normative este esenţială, întrucât în timp ce art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabileşte obligaţia FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intraţi în faliment, art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabileşte un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.

Critică faptul că FGA a soluţionat cererile de plată în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, lege ce nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a poliţelor în discuţie.

Susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 6 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. civ. şi art. 1399 C. civ., deoarece instanţa de fond a reţinut că raportul juridic dintre părţile litigante nu s-a născut prin simpla încheiere a contractului de asigurare facultativă şi nici nu reprezintă un efect viitor al acestuia, ci esenţiale pentru naşterea acestui raport sunt: falimentul asigurătorului şi exercitarea dreptului potestativ prin formularea cererii de plată adresate Fondului.

Recurenta-reclamantă apreciază că s-a reţinut în mod greşit faptul că A. S.A. ar fi legat naşterea raportului juridic de momentul încheierii poliţei facultative CASCO, deoarece din contestaţie reiese că este vorba despre o poliţă RCA, fiind posibil să fie vorba despre o greşeală materială.

Mai arată că instanţa a greşit atunci când a încercat să determine momentul naşterii raportului juridic fără ca în prealabil să identifice natura acestuia şi fără a stabili dacă este vorba despre un raport juridic principal sau accesoriu, precizând că în speţă este vorba de un raport juridic de garantare născut în temeiul legii.

Consideră că nu falimentul B. S.A. este evenimentul care a dat naştere dreptului de a obţine despăgubiri din partea Fondului, cu excepţia persoanelor care aveau de încasat despăgubiri de pe urma unor poliţe RCA emise de B. S.A., ci calitatea de persoane îndreptăţite să primească despăgubiri în baza unor poliţe RCA emise de B. S.A., întrucât potrivit art. 1399 C. civ., condiţia suspensivă afectează eficacitatea obligaţiei şi a dreptului corelativ, iar nu naşterea ei.

Apreciază că în speţă este vorba de un raport juridic de garantare născut anterior momentului publicării falimentului B. S.A. şi care poate fi valorificat de către titular doar în măsura îndeplinirii condiţiei suspensive a falimentului asiguratorului.

Recurenta-reclamantă susţine că formularea cererii de plată adresate Fondului nu poate marca momentul naşterii dreptului de a obţine protecţie din partea FGA, deoarece anterior formulării cererii de plată, semnatarul trebuia să aibă un drept preexistent în baza căruia să formuleze respectiva cerere.

Reţinând că raportul juridic dedus judecăţii s-a născut la momentul şi ca urmare a publicării falimentului B. S.A., consideră că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1399 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ., aplicând Legea nr. 213/2015 în mod retroactiv, dar şi principiul securităţii juridice şi a previzibilităţii legii.

Consideră că fondul pretenţiilor deduse judecăţii este guvernat de Legea nr. 136/1995, având în vedere că: exceptând condiţia suspensivă a falimentului B. S.A., toate celelalte elemente ale raportului juridic pe care sunt grefate cererile de plată s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995; instanţa ar trebui să ţină cont şi să dea eficienţă principiilor securităţii juridice şi predictibilităţii legii; se impune identificarea şi aplicarea legii în conformitate cu principiul neretroactivităţii. Întrucât Legea nr. 213/2015 nu conţine dispoziţii de drept intertemporal, legea aplicabilă urmează să fie determinată în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 6 C. civ. şi art. 102 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, susţine că limitele şi condiţiile în care FGA este chemată să răspundă sunt guvernate de Legea nr. 136/1995, iar orice concluzie contrară ar avea ca efect încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

Astfel fiind, solicită, în temeiul Legii nr. 136/1995, admiterea recursului şi obligarea Fondul de Garantare a Asiguraţilor fie la plata neplafonată a sumelor solicitate de A. S.A. prin contestaţie, fie la soluţionarea pe fond, în mod neplafonat, a tuturor cererilor de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 2 al Deciziei nr. 16520/27.08.2018.

4. Apărările formulate

4.1. Recurenta - reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că susţinerile recurentului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt lipsite de temeinicie, având în vedere că plăţile ce urmează a-i fi făcute pot depăşi plafonul de 450.000 RON, în condiţiile în care este vorba de mai multe contracte de asigurare.

4.2. Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că la efectuarea plăţilor se impune a se ţine seama de limita impusă prin Legea nr. 213/2015, fiind vorba de o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din 15 aprilie 2021, reprezentanta recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a arătat că înţelege să renunţe la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere faptul că nu a completat taxa judiciară de timbru cu suma de 100 RON, instanţa de recurs luând act de acest aspect.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în principal, anularea Deciziei FGA nr. 16520/27.08.2018 de respingere a cererii de plată, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 5.642.814 RON; în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze şi să se soluţioneze pe fond cererile de plată; cu cheltuieli de judecată.

În fapt, critica reclamantei a vizat respingerea prin Decizia nr. 16520/27.08.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a unui număr de 668 cereri de plată, pe motiv că au fost făcute plăţi către A. S.A., care însumate sunt în cuantum de 450.000 RON, iar plata unor sume peste acest cuantum ar reprezenta o depăşire a plafonului de creditare instituit în baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care A. S.A. reprezintă un unic creditor de asigurare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, referitor la critica privind interpretarea dată de către prima instanţă noţiunilor de "creditor de asigurare" şi "plafon de garantare", Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, intimatul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantă reţinând că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, motiv pentru care a constatat că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte constată că o asemenea interpretare este corectă şi că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din perspectiva modalităţii de interpretare a noţiunilor de creditor de asigurare şi plafon de garantare, criticate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, argumentele recurentului-pârât sub acest aspect fiind nefondate.

Referitor la critica potrivit căreia societatea de asigurare figurează înscrisă în Tabelul preliminar de creanţe al debitoarei B. S.A. cu o creanţă de 450.000 RON, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, Înalta Curte constată că acest argument este nerelevant, dat fiind faptul că este vorba de două proceduri diferite, care presupun condiţii diferite de înscriere în tabelul de creanţe al debitoarei, respectiv de admitere a cererii de plată, motiv pentru care argumentul că societatea de asigurare din speţă a fost înscrisă în procedura de faliment a B. S.A. cu o creanţă de 450.000 RON, în acord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate avea vreo înrâurire asupra creanţei din cauză.

Din acest motiv nu poate fi reţinută nici puterea de lucru judecat sub aspectul cuantumului creanţei de 450.000 RON, chiar dacă contestatoarea nu a contestat aceste aspecte, întrucât condiţiile analizate în cele două proceduri prealabil validării creanţei sunt diferite, fiind determinate de specificul procedurii urmate.

Evident că nu aceeaşi este situaţia în ipoteza în care s-ar efectua de două ori plata aceleiaşi creanţe, când intervine de facto obligaţia restituirii uneia dintre aceste plăţi, întrucât nicio datorie nu poate primi o dublă plată.

Tot nelerevantă este şi împrejurarea că şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost înscris în tabelul de creanţe al debitoarei B. S.A. cu aceeaşi sumă, acest aspect nefiind de natură să conducă la o altă concluzie cu privire la plafonul de garantare.

Referitor la critica privind încălcarea de către instanţa de fond a principiului contradictorialităţii, în condiţiile în care chestiunea privind recunoaşterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potenţialilor creditori nu a fost pusă în discuţia părţilor, lipsind pârâtul de posibilitatea formulării unor apărări, Înalta Curte constată că recurentul-pârât este în eroare, având în vedere că prima instanţă nu s-a prevalat de o asemenea listă ca argument pentru recunoaşterea de către pârât a calităţii de creditor de asigurare a recurentei-reclamante.

Prin urmare, nici acest argument nu poate fi primit.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că principala critică formulată vizează legea aplicabilă raportului de drept substanţial, care în opinia recurentei-reclamante este Legea nr. 136/1995, şi nu Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre poliţe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, pentru care riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi.

Recurenta-reclamantă a solicitat ca raporturile juridice să fie analizate prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, pe motiv că art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabileşte obligaţia FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intraţi în faliment, în timp ce art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabileşte un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu exista, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic rezultat din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 17.03.2017, când a rămas definitivă, prin neapelare, sentinţa civilă nr. 132/16.02.2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, cererile de plată fiind depuse ulterior acestui moment, conform Anexei II la Decizia nr. 16520/27.08.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor .

Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Prin urmare, prin aplicarea Legii nr. 213/2015 prima instanţă nu a făcut o aplicare retroactivă a legii, nefiind încălcate principiile securităţii juridice şi a previzibilităţii legii.

De fapt, interesul recurentei-reclamante în aplicarea Legii nr. 136/1995 consta, astfel cum a şi recunoscut prin cererea de recurs, în obţinerea unor despăgubiri nelimitate la plafonul instituit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că pârâtul nu poate fi obligat în mod direct la plata sumei solicitate şi nici nu pot fi analizate cererile de plată din speţă, întrucât pârâtul nu a analizat cererile de plată pe fondul acestora, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450.000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, motiv pentru care singura consecinţă admisibilă este obligarea pârâtului la reanalizarea cererilor de plată respinse prin decizia atacată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 504/2019 din 12 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 504/2019 din 12 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 aprilie 2021.