Insureds' Guarantee Fund liability for claims where premium suspension did not exist at time of risk event

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 decembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 11116/15.11.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.366,98 RON cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2736 din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2736 din 12 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 şi ale art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi ale art. 10.1 şi ale art. 19.6 din Anexa 02 la Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011 încheiat între societatea recurentă şi asigurătorul intrat în faliment.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele şi pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Prin cererea de plată nr. x înregistrată la data de 03 august 2016, la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamanta a solicitat plata sumei de 1.366,98 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autovehiculului asigurat.

Prin Decizia nr. 11116/15.11.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a respins cererea de plată, reţinându-se că reclamantul nu a dat curs solicitării de a depune la dosar dovada achitării tuturor ratelor scadente, fiind achitate doar 46 rate din cele 48, nerespectându-se astfel prevederile art. 16 din Legea nr. 213/2015 şi cele ale art. 10.2, ale art. 10.6, precum şi ale 10.7 din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculelor.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă, validând raţionamentul autorităţii administrative şi reţinând, în esenţă, că poliţa de asigurare a reclamantei era suspendată şi doar asigurătorul B. avea dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, în termenii oricărui contract, cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului şi nu o obligaţie.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia instanţei de fond şi constată că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material incidente speţei.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Dispoziţiile art. 11 din din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar conform art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

Din analiza acestor dispoziţii legale, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu a avut în vedere, în soluţionarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât şi condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Se reţine că între B. S.A., în calitate de asigurător, societatea C. S.R.L., în calitate de broker şi societăţile D. S.R.L., E. S.R.L., D. S.R.L. şi A. S.R.L., în calitate de clienţi s-a încheiat Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011, prin care părţile au reglementat raporturile juridice dintre asigurător - broker - clienţi privind activitatea de asigurare. Acest protocol s-a încheiat pe o perioadă de 1 an, a început să producă efecte de la data de 01 iunie 2011, fiind prelungit automat cu perioade egale de 1 an dacă niciuna dintre părţi nu solicita încetarea protocolului în condiţiile stabilite de către acestea.

Din Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011 face parte integrantă inclusiv Anexa 02 - Condiţii de asigurare privind asigurarea de avarii şi furt (CASCO) a autovehiculelor noi şi second-hand comercializate în Sistem Leasing/Credit.

Având în vedere că Protocolul de colaborare nr. 407/01.06.2011 era în vigoare, la data de 28 noiembrie 2011 a fost emisă Poliţa de asigurare F. nr. x de către B. S.A., cu valabilitate de la data de 28 noiembrie 2011 până la data de 27 noiembrie 2015. Pentru aceasta poliţă s-a stabilit o primă de asigurare în cuantum de 2.888 euro, ce a fost eşalonată în 48 de rate a câte 60,17 euro fiecare, iar reclamanta a achitat 46 rate, fără a achita ratele nr. 47 şi 48.

Înalta Curte are în vedere că riscul asigurat s-a produs la data de 29 iulie 2015, dată la care rata nr. 44 devenise scadentă şi era achitată, nefiind achitată rata nr. 47, care devenea scadentă la data de 20 octombrie 2015, precum şi rata nr. 48, care devenea scadentă la data de 20 noiembrie 2015.

Este adevărat că prevederile art. 10.6 din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculelor aparţinând persoanelor juridice dispun: "În caz de neplată la scadenţă a unei rate de primă următoare celei dintâi: a) rata de primă restantă poate fi plătită într-o perioadă de graţie de 15 zile calendaristice (considerată ca începând cu ziua următoare datei scadente), timp în care, deşi Asiguratul este de drept în întârziere, efectele Contractului de asigurare rămân nemodificate dacă prima restantă este plătită în acest interval; b) dacă rata de primă nu este plătită nici în perioada de graţie, executarea oricărei obligaţii a Asigurătorului, asumată prin contractul de asigurare, este suspendată retroactiv începând cu ziua următoare datei scadente; (…)" dar, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se identifică ipoteza anterior enunţată.

Totodată, Înalta Curte reţine că potrivit art. 6.6. din Condiţiile de asigurare privind asigurarea de avarii şi furt (CASCO) a autovehiculelor noi şi second-hand comercializate în Sistem Leasing/Credit, "Nu se acordă despăgubiri pentru evenimente asigurate apărute în perioada cât asigurarea este suspendată sau generate de riscuri produse în perioada cât asigurarea este suspendată".

În speţă, la momentul producerii accidentului, toate ratele scadente, respectiv primele 44 de rate, erau achitate, ratele nr. 47 şi nr. 48 nefiind scadente. În consecinţă, având în vedere că riscul asigurat s-a produs într-un moment în care toate ratele scadente erau achitate şi nu era intervenită starea de suspendare a poliţei, se reţine că asiguratul era îndrituit la plata despăgubirilor, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 19.6. din Condiţiile de asigurare privind asigurarea de avarii şi furt (CASCO) a autovehiculelor noi şi second-hand comercializate în Sistem Leasing/Credit, conform cărora "Societatea are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, în termenii oricărui contract, cu orice indemnizaţie cuvenită Asiguratului sau Beneficiarului".

În aceste condiţii, nu se poate reţine nici încălcarea art. 16 din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Informaţiile solicitate se transmit comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia". Recurenta-reclamantă nu avea cum să se conformeze solicitării autorităţii pârâte, în sensul de a transmite dovada achitării ratelor de primă nr. 47 şi 48, iar această împrejurare nu este de natură să ducă la respingerea cererii de plată, decizia contestată fiind nelegală.

În concluzie, se reţine că în mod nelegal autoritatea publică a respins cererea de plată a reclamantului fără a o analiza pe fond, Înalta Curte constatând că hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul nedepunerii dovezilor privind achitarea tuturor ratelor scadente, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 11116/15.11.2017, emisă de pârât şi va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate, respingând, în rest, pretenţiile reclamantei.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul - pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de de 1.476 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond şi recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond, taxa judiciară de timbru achitată în calea de atac a recursului, precum şi onorariul avocaţial, conform dovezilor de la dosarul instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2736 din 12 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 11116/15.11.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată nr. x/03.08.2016.

Obligă intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 1.476 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2021.