Admissibility of constitutional review for statutory suspension of public sector retirement benefits

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 12.07.2019 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, a solicitat obligarea pârâtului la plata ajutoarelor salariale suplimentare aşa cum sunt prevăzute în art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. VII la Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877/28.10.2010, în cuantum de 12 salarii ale funcţiei de bază, avute la data ieşirii la pensie, respectiv 30 de salarii ale funcţiei de bază, pentru cei 15 ani întregi rămaşi până la vârsta standard de pensionare, sume actualizate cu indicele inflaţiei la data efectuării plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 675/2019 Tribunalul Sibiu a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârât, precum şi acţiunea reclamantului, ca nefondată.

2. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 675/2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu a declarat recurs reclamantul A. care a solicitat casarea acesteia şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs incident pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări care a solicitat casarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului ca prematur formulată.

La termenul din 7 iulie 2020, în dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a depus la dosar cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114 din 28 decembrie 2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018 prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 115 alin. (6) din Constituţie.

3. Hotărârea instanţei de recurs cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09.08.2020 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de reclamantul recurent A. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi 115 alin. (6) din Constituţie, reţinând că nu este îndeplinită cerinţa ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică. Pe de altă parte, Curtea de Apel a reţinut că recurentul-reclamant nu ridică o problemă reală de conformitate cu Constituţia a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, ci doar o problemă de contrarietate sau de necorelare între normele legale incidente, însă aceste aspecte nu intră în competenţa Curţii Constituţionale şi pe cale de consecinţă a apreciat că cererea de sesizare este inadmisibilă.

4. Cererea de recurs.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 09.08.2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea de acordare a ajutoarelor la încetarea raporturilor de serviciu cu Ministerul Afacerilor Interne în baza dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice "deoarece acestea nu se mai acordă" în timp ce la data încetării raporturilor mele de serviciu (2016) erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În cadrul apărărilor pe fond şi în recurs, angajatorul nu a contestat dreptul reclamantului la acordarea acestor ajutoare, dar a susţinut că nu le poate acorda datorită dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, care suspendă acordarea acestora şi în perioada 2019-2021.

Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a arătat că, dispoziţiile art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul că evenimentul legislativ "suspendarea" dispusă prin art. 41 alin. (1) din O.U.G nr. 114/2018 nu poate surveni datorită abrogării Legii nr. 284/2010, neputând exista suspendare fără dispoziţie legala în vigoare; încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, principiu de rang constituţional prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că legiuitorul delegat a instituit prin textul O.U.G. nr. 114/2018, o retroactivare a prevederilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 284/2010, abrogate şi art. 115 alin. (6) din Constituţie deoarece, a suspendat prin acest act normativ drepturi prevăzute prin lege, respectiv Legea nr. 360/2002 şi Legea nr. 284/2010, demers interzis de dispoziţiile constituţionale precizate.

În chestiunea admisibilităţii excepţiei, consideră că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, astfel:

- este vorba despre lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă. Dispoziţiile asupra cărora a solicitat controlul de constituţionalitate sunt cuprinse în art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018;

- legea, ordonanţa ori dispoziţia criticată este în vigoare. Prin Decizia nr. 766/2011, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "în vigoare" este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele or dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. în acest sens, O.U.G. nr. 114/2018 este în vigoare, iar dispoziţiile Legii nr. 284/2010 au fost abrogate, continuând să-şi producă efecte prin suspendare acordării ajutoarelor.

- legea, ordonanţa ori dispoziţia criticată are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Solicită să se observe că, în speţă, dispoziţiile O.U.G. nr. 114/2018 şi ale Legii nr. 284/2010 au fost invocate şi de Inspectoratul General pentru Imigrări, în actele de procedură depuse, iar instanţa de fond a cuprins în hotărâre dispoziţii din aceste acte normative.

În legătură cu dispoziţiile din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la art. 29 alin. (5) acestea stabilesc:

"Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

În interpretarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investită cu soluţionarea Recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 36/2006, analizând acelaşi text de lege precizat anterior, respectiv:

"Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile", hotărăşte că:

"încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului".

Pentru a ajunge la această dispoziţie, instanţa supremă, analizează prevederile legale incidente, aspecte ce prezintă relevanţă şi pentru acest recurs, stabilind: Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, «Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale». Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile".

Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a constatat anterior neconstituţionalitatea sa.

Dispoziţiile legale menţionate au caracter special şi derogă în mod evident de la regulile generale instituite de C. proc. civ. şi de C. proc. pen. cu privire la competenţa materială de soluţionare a recursului.

În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se atribuie instanţei imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială, limitată exclusiv la examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Aflându-ne în prezenţa unei hotărârii a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - recurs în interesul legii, sunt obligatorii dispoziţiile C. proc. civ. cu privire la efectele şi întinderea acestora, care prevăd:

Art. 517 alin. (2) "Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Art. 518 "Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării".

Având în vedere dispoziţiile legale precizate, respectiv art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Legea nr. 134/2010 şi Decizia ICCJ nr. 36/2006, recurentul consideră că instanţa de recurs, care a fost investită prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, trebuia să se limiteze "la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă legea sau ordonanţa a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a constatat anterior neconstituţionalitatea sa" aşa cum precizează instanţa supremă, deoarece recursul în interesul legii îşi produce şi în prezent efectele, datorită faptului că niciunul din ipotezele încetării aplicabilităţii deciziei, prevăzute de art. 518 C. proc. civ., nu au intervenit.

5. Punctul de vedere al intimatului

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Astfel, intimatul a arătat că instanţa de recurs a reţinut în mod corect faptul că excepţia de neconstituţionalitate nu poate avea ca obiect o problemă de interpretare a actelor normative care s-ar putea aplica în cauză sau o problemă de contradictorialitate a acestora, pentru interpretarea normelor de drept incidente în cauză fiind reglementate alte mecanisme juridice prevăzute de C. proc. civ.. Aşadar, nu este îndeplinită cerinţa ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează salarizarea, ci partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Aşadar, Curtea a constatat corect să reclamantul nu a ridicat o problemă reală de conformitate cu Constituţia a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, ci doar o problemă de contrarietate sau de necorelare între normele incidente, aspecte care nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând încheierea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Prin cererea depusă pentru termenul din 7 iulie 2020, în dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitata sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114 din 28 decembrie 2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018 prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Prin încheierea din data de 09.08.2020 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de reclamantul recurent A. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi 115 alin. (6) din Constituţie.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, recurentul a arătat că acestea încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Înalta Curte constată că obiectul cauzei cu care petentul a învestit instanţa de contencios administrativ, respectiv, instanţa de control judiciar chemată să analizeze legalitatea încheierii curţii de apel, îl reprezintă obligarea intimatului-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări la plata ajutoarelor salariale suplimentare aşa cum sunt prevăzute în art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. VII la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877/28.10.2010, în cuantum de 12 salarii ale funcţiei de bază, avute la data ieşirii la pensie, respectiv 30 de salarii ale funcţiei de bază, pentru cei 15 ani întregi rămaşi până la vârsta standard de pensionare, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.

Având în vedere particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile petentului au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, criticile aduse textului a cărui neconstituţionalitate se solicită privesc "suspendarea" indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă pentru perioada 2019-2021.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va admite recursul, va casa încheierea din data de 09.08.2020 şi va rejudeca cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

7. Condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Înalta Curte constată că cererea este admisibilă, în cauză fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie sa aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa instanţei de recurs, are ca obiect o dispoziţie dintr-o lege în vigoare, iar, pe de altă parte, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat, anterior, printr-o decizie de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor legale criticate ca fiind neconforme cu legea fundamentală.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 reprezintă temeiul de drept avut în vedere la soluţionarea acţiunii deduse judecăţii, precum şi faptul că aceste dispoziţii au fost invocate în mod repetat de către intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de recurs. Sub acest aspect, intimatul-pârât a arătat că "instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 care dispun în sensul că «în perioada 2019-2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă» şi că, în mod evident, ar fi trebuit să se reţină că acţiunile promovate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018 sunt prematur formulate, dreptul nefiind actual, considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul Deciziei nr. 5/2018 putând fi aplicate mutatis mutandis."

8. Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal exprimată în condiţiile art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992 este că textul de lege menţionat mai sus nu încalcă prevederile constituţionale aşa cum au fost enumerate, pentru următoarele argumente:

- În opinia recurentului evenimentul legislativ "suspendarea" dispusă prin art. 41 alin. (1) din O.U.G nr. 114/2018 nu poate surveni datorită abrogării Legii nr. 284/2010, neputând exista suspendare fără dispoziţie legală în vigoare; încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, principiu de rang constituţional prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că legiuitorul delegat a instituit prin textul O.U.G. nr. 114/2018, o retroactivare a prevederilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 284/2010, abrogate şi art. 115 alin. (6) din Constituţie deoarece, a suspendat prin acest act normativ drepturi prevăzute prin lege, respectiv Legea nr. 360/2002 şi Legea nr. 284/2010, demers interzis de dispoziţiile constituţionale precizate.

Dreptul solicitat de recurentul-reclamant este cel prevăzut de articolul 20 din Cap. II al Anexei VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform căruia "(1) La trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate, astfel:

Vechime efectivă:

- până la 5 ani - un ajutor egal cu 3 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 5-10 ani - un ajutor egal cu 6 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 10-15 ani - un ajutor egal cu 8 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 15-20 ani - un ajutor egal cu 10 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 20-25 ani - un ajutor egal cu 12 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- între 25-30 ani - un ajutor egal cu 15 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază;

- peste 30 ani - un ajutor egal cu 20 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază.

(2) Personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, trecuţi în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat, cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzute de lege, mai beneficiază, pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare sau, în situaţia în care pot desfăşura activitate peste această limită, până la limitele de vârstă în grad la care pot fi menţinute în activitate categoriile respective de personal, de un ajutor egal cu două solde ale funcţiei de bază, respectiv cu două salarii ale funcţiei de bază".

Conform art. 20 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. VII la Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - act normativ aplicabil reclamantului în perioada de referinţă - la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept de pensie, poliţiştii beneficiază de un ajutor pecuniar stabilit în raport de salariul funcţiei avut în luna schimbării poziţiei de activitate.

Conform art. 9 din Legea nr. 118/30.06.2010 "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă".

Aceste dispoziţii legale au fost preluate succesiv în actele normative referitoare la reglementarea anuală a măsurilor privind salarizarea în sistemul bugetar, respectiv prin art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, art. 9 din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 9 din O.U.G. nr. 3/2014, art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2016 şi O.U.G 9/2017.

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că, în intervalul 2011 - 01.07.2017, nu a fost suprimat dreptul la plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Anexa VII, Capitolul II, Secţiunea a 3-a din Legea - cadru nr. 284/2010, ci doar a fost suspendat exerciţiul acestuia.

Prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, s-a prevăzut că "la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: […] Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare". Această lege a intrat în vigoare la data de 01.07.2017 şi nu produce efecte retroactive.

De asemenea, instanţa de recurs are în vedere dispoziţiile art. 521 C. proc. civ. potrivit cărora dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, caracter obligatoriu care se aplică şi considerentelor.

Astfel, prin Decizia nr. 20/2019 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, "în cazul normelor care suspendă exerciţiul unor drepturi şi al consecinţelor produse pe planul dreptului subiectiv afectat, cu referire punctuală chiar la cele aduse în discuţie prin prezenta cerere de hotărâre prealabilă, instanţa supremă s-a pronunţat, în mai multe rânduri, arătând că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, aceste drepturi nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă. În acelaşi sens s-a statuat că lipsa caracterului actual al dreptului şi inexistenţa unei "speranţe legitime" de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017".

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile legale ce fac obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sunt constituţionale.

9. Soluţia instanţei.

Pentru aceste considerente, în temeiul 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursul, va casa încheierea recurată şi rejudecând, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 115 alin. (6) din Constituţie, formulate de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează încheierea recurată şi rejudecând:

Admite cererea de sesizare şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 115 alin. (6) din Constituţie, formulate de reclamantul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2021.