Scope of moral damages assessment and legal interest accrual under policyholders' guarantee fund liability in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 12101/22.12.2017, emisă de pârât, în sensul obligării acestuia la plata întregii sume solicitate prin cererea de plată, respectiv 100.000 RON, cu titlu de daune morale, şi nu doar cuantumul de 28.000 RON cât este precizat în decizie, precum şi la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea cerută.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3900 din 3 octombrie 2018, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat parţial Decizia nr. 12101/22.12.2017 emisă de pârât, obligându-l la admiterea cererii de plată a reclamantei pentru suma de 50.000 RON, cu dobânda legală de la pronunţarea prezentei hotărâri.

Totodată, a respins celelalte pretenţii formulate, ca nefondate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Criticile recurentului în ceea ce priveşte soluţia dată capătului cerere privind obligarea Fondului la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii sunt încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prima instanţa rezumându-se doar la admiterea în parte a cererii, respectiv la acordarea dobânzii de la data pronunţării sentinţei, respingând în rest celelalte pretenţii.

Or, acordarea dobânzii legale, chiar şi de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, conduce la nesocotirea prevederilor: art. 4 şi art. 11 din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 2199 şi 2223 din C. civ., art. 9 alin. (2) din Norma 16/2015, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, a arătat, pe de o parte, că sentinţa dobândeşte caracter executoriu, a cărei executare era de fapt suspendată odată cu formularea recursului, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, rămânând fără obiect beneficiul prevăzut în favoarea debitorului care deşi îşi putea executa obligaţia doar odată cu rămânerea definitivă a hotărârii, se vede constrâns odată cu acumularea dobânzii, să execute hotărârea de la chiar data pronunţării.

Pe de alta parte, a apreciat că se încalcă dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, întrucât dreptul de creanţă al reclamantei a luat naştere la 20.03.2016, anterior datei deschiderii procedurii insolventei asigurătorului B. (15.02.2017), astfel încât nu poate fi adăugată creanţei nicio dobândă, majorare sau penalitate.

Totodată, a apreciat că în mod greşit s-a acordat dobânda legală la întreaga sumă de 50.000 RON, fără a se ţine seama de împrejurarea că, din acest cuantum, suma de 28,000 RON a fost deja achitată reclamantei încă de la data de 06.12.2017 (aspect necontestat) or, nu se poate percepe şi achita accesorii la un debit principal deja stins la data instituirii obligaţiei de plată (03.10.2018).

De asemenea, se încalcă şi art. 11 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 213/2015, pentru că Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, dat fiind că dobânda legală nu constituie creanţă de asigurări. Aşadar, Fondul plăteşte din disponibilităţile sale în cazul falimentului unul asigurător doar creanţe de asigurări.

În continuare, a făcut trimitere la O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, şi la art. 2199 din C. civ., arătând că despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc (compensaţie echitabilă) acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibilă în natură, cum este cazul daunelor morale care nu reprezinte preţul plătit pentru suferinţele psihice care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale.

Prin prisma textelor normative menţionate, a arătat că în nicio situaţie nu sunt incluse dobânzile sau penalităţile de întârziere în noţiunea de despăgubiri.

Aşadar, a arătat că Fondul plăteşte despăgubiri doar creditorilor de asigurări, acesta neputând desfăşura alte activităţi sau plăti alte sume decât strict cele prevăzute în sarcina sa prin legea de organizare, respectiv despăgubiri şi indemnizaţii.

Totodată, a arătat că dispoziţiile coroborate ale art. 9 şi art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 prevăd că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare. Prin prisma momentului la care ia naştere obligaţia de plată a dobânzii/penalităţilor de întârziere, aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acţiune sau inacţiune a societăţii de asigurare.

Prin urmare, în ce priveşte soluţia instanţei de obligarea a Fondului la plata dobânzii legale a unui debit parţial stins la momentul instituirii obligaţiei de plată şi care constituie creanţă anterioară a unui asigurător faţă de care s-a deschis procedura falimentului, a apreciat că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. 3.2. În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul a criticat soluţia privind majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale, arătând că prima instanţă nu numai că anulează în parte decizia atacată, dar procedează şi la stabilirea despăgubirilor, atribuindu-şi astfel competenţe care erau date de legiuitor în competenţa autorităţii administrative - respectiv Comisiei speciale din cadrul autorităţii pârâte.

Or, consecinţa anulării deciziei este aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată., reformarea deciziei putând avea loc doar în situaţia în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal lipsind litigiul de finalitatea sa firească, ceea ce nu se regăseşte în cauză. instanţa a stabilit criterii proprii şi a procedat şi la individualizarea întinderii prejudiciului.

Potrivit recurentului, în mod legal a adoptat criterii obiective de cuantificare a daunelor morale având în vedere obligaţia instituită în sarcina acestuia, care trebuie să instrumenteze cererile de plată ţinând cont de legislaţia aplicabilă contractului de asigurare, în cauză contractului de asigurare pentru răspundere civilă obligatorie ale cărui clauze pentru transparenţă au fost transpuse în Norma ASF nr. 23/2014, la nivelului Fondului s-a adoptat, prin Decizia nr. 142/26.05.2016, Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau deces.

Totodată, a susţinut că prima instanţă nu a arătat motivele pentru care a înţeles să înlăture concluziile raportului de expertiză medico-legală, din care rezultă că reclamanta a necesitat pentru vindecare 65-70 de zile şi nu câteva luni cum s-a reţinut, afirmând că stabilirea timpului de recuperare medicală sau a legăturii cauzale între accident şi leziunile traumatice şi urmările acestora este în competenţa Institutului Legal de Medicină Legală Mina Minovici.

3.3. Cu privire la aceeaşi soluţie, de majorare a sumei acordate cu titlu de daune morale, recurentul a invocat şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată fie nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie acestea sunt contradictorii, şi, totodată, a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, prima instanţă enumeră anumite aspecte de natură a circumstanţia starea de fapt şi de drept, fără însă a prezenta un raţionament integrat, care să cuprindă argumente care se coroborează sau se susţin reciproc, iar unele dintre acestea fiind contradictorii.

În acest sens, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că este firesc ca Fondul să ţină seama de criterii determinante, iar pe de altă parte a făcut trimitere la raportarea simplistă a acestuia strict la numărul de zile de îngrijiri medicale, fără a analiza şi alte elemente.

Or, a arătat că la emiterea actului administrativ au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză medico-legală, înlăturate de instanţă fără să se indice motivele, iar în cauză nu s-a verificat o coroborare a concluziilor ce rezultau din analiza probelor administrate, raţionamentul instanţei fiind întemeiat pe declaraţia unui martor, care nu poate fi coroborată cu alte probe, respectiv cu înscrisuri medicale care să ateste vreo afecţiune care ar imobiliza-o la domiciliu, făcând trimitere şi la religia reclamantei.

În opinia recurentului, în raport cu cele declarate de martor, în măsura în care existau complicaţii în urma accidentului sarcina probei îi revenea reclamantei, care avea posibilitatea să îşi reevalueze starea de sănătate prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Totodată, a susţinut că prima instanţă a refuzat sa verifice legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale - incidenţa procedurii adoptate prin Decizia FGA nr. 142/2016, recurgerea la o procedura standardizată pentru a răspunde la cerinţa de legală de constituire a rezervelor de daună - obligaţie instituită în sarcina Fondului,

În continuare, recurentul a apreciat că nu s-ar putea susţine că Fondul ar fi stabilit în mod arbitrar şi netransparent cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la valorile menţionate în Anexa 1 a Deciziei nr. 142/26.05.216, astfel că nu se poate retine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a acestor daune, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei speciale din cadrul FGA (în lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitatea generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu.

Aşadar, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale si nici este de natură a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţă în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru potenţialii creditori de asigurare.

Prin urmare, admiterea în parte a contestaţiei pentru motivele reţinute constituie o greşită aplicare a normelor de drept material, iar sumele acordate sunt prea oneroase raportat la materialul probator luat în analiză de către pârât şi depăşesc graniţele unor daune morale rezonabile şi funcţia pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare pentru persoanele vătămate care au fost supuse unor suferinţe psihice.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe fond, respingerea acţiunii.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a invocat excepţia nulităţii, apreciind că motivele de casare nu se încadrează în prevederile art. 488 din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate, răspunzând punctual criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, cu precizarea prealabilă că dată fiind similitudinea unor critici formulate, acestea vor fi analizate grupat şi vor primi răspuns prin argumente comune.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 12101/22.12.2017, emisă de pârât, în sensul obligării acestuia la plata întregii sume solicitate prin cererea de plată, respectiv 100.000 RON, cu titlu de daune morale, şi nu doar cuantumul de 28.000 RON cât este precizat în decizie, precum şi la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea cerută.

Curtea de apel a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a anulat în parte decizia atacată, obligând pârâtul la plata sumei 50.000 RON, cu titlu de daune morale, cu dobânda legală de la pronunţarea hotărârii, respingând celelalte pretenţii formulate.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1 Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident faţă de soluţia de anulare a deciziei atacate şi de majorare a cuantumului despăgubirilor, deşi consecinţa anulării deciziei atacate fiind aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.

Astfel, nu se poate reţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, sintagmă prin care se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, ţinând cont că autoritatea publică pârâtă a analizat temeinicia pretenţiilor formulate prin cererea de plată a reclamantei, considerând că se impune admiterii acestora în parte.

Altfel spus, pârâtul a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fostînvestit de către reclamant, apreciind cu privire la cuantumul sumei solicitate drept despăgubiri.

Or, în aceste condiţii nu se poate susţine că prima instanţă a nesocotit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conţinutului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fără a trata în mod diferenţiat contenciosul obiectiv (de anulare) şi contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) şi (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situaţia în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, şi, în acest scop, poate să dea curs solicitării acestuia atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluţiile pe care instanţa de contencios administrativ este îndrituită să le pronunţe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate fi calificată drept o ingerinţă în atribuţiile administraţiei publice, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susţine recurentul, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

1.2. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau sunt contradictorii, apreciind că nu este prezentat un raţionament integrat, nefiind verificată legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, atât în privinţa daunelor, cât şi a dobânzii acordate, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr

"ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva întrunirii prevederilor legale pentru stabilirea prejudiciului şi aplicarea dobânzii legale, raportându-se la dispoziţiile 1387 alin. (1) şi art. 1391 din C. civ., la prevederile Legii nr. 213/2015, precum şi la actele de reglementare incidente, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

1.3. Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, criticile recurentului sunt centrate pe susţinerile conform cărora prima instanţă, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale şi a dobânzii legale, a încălcat prevederile legale incidente.

Prin decizia contestată, recurentul-pârât a admis în parte cererea intimatei-reclamante pentru suma de 28.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând cererea pentru diferenţa solicitată. În stabilirea cuantumul daunelor, pârâtul a ţinut seama de criterii determinante şi încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă şi de practica instanţelor de judecată în situaţii similare, în raport cu numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea vătămărilor corporale suferite ca urmare a accidentului în care a fost implicată.

În cauză, din probele administrate (raportul de expertiză medico-legală nr. x/12.08.2016), rezultă că reclamanta a suferit leziuni traumatice care necesită 65-70 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii traumatismului, dacă nu survin complicaţii, iar din declaraţia martorului audiat nemijlocit de instanţă (C. - dosar fond) rezultă în mod evident, urmare a accidentului suferit de reclamantă, existenţa unor suferinţe fizice, dar şi psihice determinate de modul de afectare a vieţii obişnuite a acesteia, cum corect a reţinut prima instanţă.

În lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri precişi/exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă largă de apreciere a autorităţii investită cu cererea ce poate fi analizată în concret doar prin raportare la nerespectarea caracterului proporţional al despăgubirilor acordate, în raport de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, precum şi de importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Aşa fiind, se reţine că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în principiu, elementele care stau la baza evaluării despăgubirilor băneşti pentru daune morale sunt reprezentate de:

(A) Gravitatea prejudiciului moral - rezultat din durerile fizice şi psihice este reflectată şi poate fi evaluată prin intermediul indicatorului medico-legal denumit "durata îngrijirilor medicale".

(B) Importanţa prejudiciului moral - depinde de valorile nepatrimoniale cărora li s-a adus atingere, de măsura în care au fost lezate aceste valori şi de intensitatea cu care persoana vătămată a perceput consecinţele vătămării.

(C) Durata menţinerii consecinţelor vătămării - determinată de prezenţa consecinţelor posttraumatice sub forma sechelelor şi a complicaţiilor având legătură cauzal cu accidentul.

(D) Consecinţele prejudiciului pe plan social, familial, perturbările care au apărut în condiţiile de viaţă personală, socială şi profesională a reclamantei, dificultăţile înregistrate în demersul de reintegrare în societate, de redobândire a echilibrului sufletesc.

Din această perspectivă, sunt relevante dispoziţiile art. 1387 alin. (1) din C. civ., care prevăd că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

De asemenea, art. 1391 alin. (1) din C. civ. prevede că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Instanţa de control judiciar reţine că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorilor, ci garantează în condiţiile şi limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenţei şi întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Aşadar, nu pot fi primite susţinerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcţie de gravitatea vătămării şi numărul de zile de îngrijiri medicale, normele interne, reprezentate de Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016, nu prevalează dispoziţiilor art. 1391 din C. civ.

O reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport cu o normă legală cu forţă juridică indiscutabil superioară, astfel, nivelurile prevăzute în Procedura invocată reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporţionalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale şi situaţiile concrete deduse analizei Fondului şi subsecvent instanţelor de judecată.

Prin urmare, în raport cu toate probele administrate, nefiind avută în vedere doar declaraţia martorului audiat cum greşit afirmă recurentul, se reţine că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că o reparaţie corespunzătoare ar fi trebuit acordată la nivelul sumei de 50.000 de RON, luând în considerare prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, raportat la circumstanţele particulare a cauzei.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Or, prin stabilirea despăgubirilor acordate reclamantei într-un cuantum inferior acestui nivel la care a făcut referire în cuprinsul actului administrativ atacat, pârâtul şi-a exercitat dreptul de apreciere într-o modalitate care încalcă dreptul părţii la despăgubiri.

Cât priveşte sancţiunea aplicării dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei, se reţine, contrar susţinerilor recurentului, că în mod corect, în virtutea calităţii sale de garant, pârâtul a fost obligat la plata despăgubirii şi a dobânzii de la data pronunţării hotărârii, aceasta fiind data când despăgubirea a devenit certă, lichidă şi exigibilă, fiind incidente prevederile O.G. nr. 13/2011, şi nu prevederile legale invocate de acesta.

Rolul Fondului, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este acela de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, acesta garantând, potrivit art. 2 alin. (3) din lege, plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, potrivit art. 5 din lege.

În fine, se mai reţine că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanţă, conform circumstanţelor particulare, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, aşa încât apare ca necenzurabilă critica părţii din această perspectivă.

În concluzie, reclamanta fiind îndreptăţită, în temeiul Legii nr. 213/2015, la repararea prejudiciului moral, se constată că în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantumul acordat., plus dobânda legală.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 3900 din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.