Land restitution claim upheld; Special Restitution Commission ordered to issue in-kind restitution decision for 74 sqm, compensatory measures declared for remaining 1,450 sqm.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 octombrie 2016, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a solicitat anularea Deciziei nr. 5939/17.08.2016, emisă de pârâtă şi restituirea imobilului situat în judeţul Argeş, municipiul Piteşti, str. x, reprezentând teren în suprafaţă de 1.524 mp, în natură sau prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 183 din 17 februarie 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 23 februarie 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 54 din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare;

(ii) a anulat Decizia nr. 5939/17.08.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România;

(iii) a constatat dreptul reclamantei la restituirea în natură a suprafeţei de 74 mp, astfel cum a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P;

(iv) a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară topografică întocmit de expert A.;

(v) a constatat dreptul reclamantei de a primi măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru diferenţa de teren nerestituită de 1450 mp, delimitată de punctele C-D-E-F-G-L-M-N-O-C, astfel cum a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2;

(vi) a obligat pârâta la plata sumei de 9373 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, onorariu expertiză topografică, cheltuieli deplasare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 54 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, cât şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de 74 mp, astfel cum a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P şi să se dispună restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite de Legea nr. 165/2013, pentru diferenţa de teren nerestituită de 1.450 mp, delimitată de punctele C-D-E-F-G-L-M-N-O-C, astfel cum a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2.

Recurenta-reclamantă precizează că nu contestă soluţia instanţei de fond sub aspectul anulării Deciziei nr. 5939/17.08.2016 şi nici sub aspectul stabilirii suprafeţelor ce se pot restitui în natură şi a celor care se pot restitui prin măsuri reparatorii în echivalent.

Arată recurenta că, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, contestaţia împotriva deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare se judecă potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, respectiv conform art. 1 alin. (1) din această lege.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei produse ca urmare a vătămării în dreptul de proprietate, cererea având caracterul unei acţiuni în realizare, iar nu a unei acţiuni în constatare, cum în mod nelegal a fost soluţionată instanţa de fond, cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 22 alin. (6) şi art. 35 C. proc. civ., motiv de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Stabilirea întinderii dreptului reclamantei s-a făcut în mod corect de către prima instanţă, însă consecinţa recunoaşterii dreptului, în acord cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 era restituirea în mod direct, de către instanţă, a imobilului.

Totodată, apreciază recurenta că în cauză este incident şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa făcând o aplicare greşită a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 şi ale Legii nr. 554/2004. Ca urmare a anulării actului administrativ şi recunoaşterii dreptului pretins, în condiţiile contenciosului de plină jurisdicţie, instanţa trebuia să dispună direct restituirea imobilului, constatarea dreptului la restituire în natură sau prin măsuri reparatorii fiind contrară art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dreptului de acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, TFUE şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Mai susţine recurenta că, în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziei de respingere a cererii de retrocedare, instanţa de judecată se substituie unităţii emitente a deciziei, dispunând aceleaşi măsuri pe care aceasta le poate stabili conform art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv retrocedarea imobilului şi/sau propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa recurată este dată cu greşita interpretare a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 şi ale pct. 3 din Normele metodologice de aplicare ale acestui articol, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, potrivit cărora nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000 imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator.

Arată recurenta că cererea de retrocedare depusă de reclamantă indica doar adresa imobilului, nu şi suprafaţa, vecinătăţile sau alte date de identificare, iar din analiza înscrisurilor anexate cererii de retrocedare a reieşit că terenul a fost deja restituit în proprietatea reclamantei, în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991. Pentru a lămuri obiectul cererii de retrocedare, pârâta a emis adrese către Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti şi Parohia Romano-Catolică Piteşti, în vederea depunerii unor note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat, adrese cărora nu li s-a dat curs.

Potrivit art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din aceeaşi ordonanţă, proba dreptului de proprietate şi a preluării abuzive este în sarcina solicitantului, iar din înscrisurile anexate cererii de retrocedare rezulta că pentru imobilul situat în municipiul Piteşti, str. x, jud. Argeş, s-a reconstituit dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar.

Arată recurenta-pârâtă că, în cadrul procedurilor administrative, reclamanta nu a probat că imobilul solicitat nu este identic cu cel pentru care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Reclamanta nu a depus la dosarul administrativ un raport topo care să lămurească situaţia exactă a terenului şi nu a precizat în mod expres, în cererea de retrocedare, că solicită doar restituirea diferenţei de teren, care nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, context în care, prin Decizia nr. 5939/17.08.2016, Comisia Specială de Retrocedare a respins în mod corect cererea reclamantei.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că suprafaţa de teren în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, întrucât considerentele deciziei Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă nr. 2481/27.09.1995 nu beneficiază de putere de lucru judecat, conform normelor de procedură în vigoare la momentul pronunţării.

Cât priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin sentinţa recurată, arată recurenta-pârâtă că au fost acordate eronat, întrucât nu se află în culpă procesuală.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, atât a dreptului de proprietate, cât şi a modalităţii de preluare abuzivă a terenului. Cât priveşte identificarea imobilului solicitat prin cererea de retrocedare, arată că întreg imobilul a fost descris detaliat în cuprinsul cererii, iar la dosar au fost depuse atât actele de dobândire a dreptului de proprietate, cât şi hotărârile judecătoreşti prin care s-a restituit parte din acest teren, în suprafaţă de 1.587 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, rămânând o diferenţă de restituit de 1.524 mp, ce face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Referitor la considerentele deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2481/27.09.1995, arată că acestea beneficiază de putere de lucru judecat, chiar sub imperiul vechiul C. proc. civ., astfel cum s-a stabilit la nivelul jurisprudenţei naţionale şi europene, dar şi prin decizii ale Curţii Constituţionale.

Mai învederează recurenta-reclamantă că suprafaţa de teren în litigiu nu a făcut obiectul restituirii conform Legii nr. 10/2001, cererea formulată în temeiul acestei legi fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin Dispoziţia emisă de Primarul municipiului Piteşti nr. 2177/12.05.2005, pe motiv că imobilul este supus prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

4.2. Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, susţinând că, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond nu avea decât posibilitatea de a obliga Comisia să emită o nouă decizie, iar nu să dispună în mod direct restituirea în natură a imobilului şi acordarea de măsuri compensatorii.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Prin recurs, reclamanta a formulat o unică critică de nelegalitate la adresa sentinţei recurate, subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a susţinut a fi greşită soluţia instanţei de fond de constatare a dreptului său la restituirea în natură, respectiv la acordarea de măsuri compensatorii pentru terenul în litigiu, instanţa având posibilitatea de a dispune în mod direct restituirea în natură şi acordarea de măsuri compensatorii, consecutiv anulării deciziei atacate.

Înalta Curte apreciază că această critică nu se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea unor reguli de procedură, ci se circumscrie pct. 8 al aceluiaşi articol, care sancţionează încălcarea normelor de drept material incidente cauzei, urmând a fi analizată din această perspectivă. Mai exact, chestiunea disputată în recurs priveşte soluţiile pe care instanţa de judecată le poate dispune potrivit O.U.G. nr. 94/2000, raportat la Legea nr. 554/2004, iar nu eroarea procedurală invocată de reclamantă (încălcarea principiului disponibilităţii).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat doar în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la constatarea dreptului reclamantei la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 74 mp, astfel cum a fost evidenţiată în raportul de expertiză administrat în dosarul de fond.

Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz.", iar potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"(1) Proprietarii care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestor imobile un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei Comisiei speciale de retrocedare sau, după caz, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului."

Totodată, potrivit pct. 8.1. din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000:

"Decizia Comisiei speciale de retrocedare rămâne definitivă la momentul expirării termenului de 30 de zile prevăzut pentru atacarea în instanţă a acesteia sau, în cazul în care este urmată procedura judecătorească, la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins contestaţia împotriva deciziei."

În raport de dispoziţiile legale evocate mai sus, Înalta Curte constată că dreptul de proprietate este (re)dobândit de persoana solicitantă prin decizia emisă de Comisia Specială de Retrocedare, decizia reprezentând titlul de proprietate al beneficiarului, efectele sale producându-se la momentul expirării termenului de 30 de zile prevăzut pentru atacarea în instanţă a deciziei sau la data rămânerii definitive a acestui act, după parcurgerea procedurii judecătoreşti de contestare.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei, întemeiate pe dispoziţiile art. 3 alin. (6) şi (7) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în sensul că instanţa de contencios administrativ poate dispune în mod direct restituirea în natură a terenului, atât timp cât, potrivit textelor de lege precitate, dreptul de proprietate se dobândeşte prin decizia emisă de Comisia Specială de Retrocedare, această decizie ţinând loc de titlu de proprietate, iar instanţa de judecată nu se poate substitui în competenţele autorităţii emitente a titlului.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 menţionează că dreptul de proprietate se dobândeşte "pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz.", însă Înalta Curte consideră că menţiunea referitoare la hotărârea judecătorească nu poate fi interpretată în sensul că acest act procedural ţine locul deciziei de restituire în natură emise de Comisia Specială de Retrocedare, în cazul admiterii contestaţiei şi anulării actului administrativ prin care s-a respins cererea de retrocedare. Acest text de lege trebuie interpretat şi aplicat în coroborare cu art. 8 din O.U.G. nr. 94/2000, ca referindu-se la hotărârea judecătorească definitivă menţionată de pct. 8.1 din normele metodologice, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei comisiei, caz în care sunt consolidate efectele deciziei emise de Comisia de Retrocedare, dreptul de proprietate fiind definitiv stabilit în favoarea beneficiarului în limitele deciziei menţinute.

În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1), precum şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc soluţiile pe care le poate dispune instanţa de contencios administrativ şi anume anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală cu privire la constatarea dreptului reclamantei la restituirea în natură a suprafeţei de 74 mp teren. În speţă, anulând decizia contestată şi concluzionând asupra dreptului reclamantei la restituirea terenului solicitat, instanţa de fond trebuia să dispună obligarea Comisie Speciale de Retrocedare la emiterea unei decizii în acest sens, conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, nu doar să constate dreptul reclamantei la restituire. Finalitatea anulării deciziei atacate şi recunoaşterii dreptului pretins prin cererea de retrocedare trebuie să fie aceea a obligării autorităţii pârâte la emiterea actului administrativ în favoarea reclamantei.

Aceste considerente nu se aplică, însă, şi soluţiei de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, în cazul cărora este suficientă constatarea dreptului reclamantei de a beneficia de astfel de măsuri, ele urmând a fi acordate potrivit art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, de autoritatea învestită de lege (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), în condiţiile Legii nr. 165/2013.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, va casa, în parte, sentinţa recurată şi va obliga pârâta Comisia Specială de Retrocedare să emită, în favoarea reclamantei, decizie de restituire în natură a suprafeţei de 74 mp, astfel cum a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

II. 2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, Înalta Curte îl constată a fi nefondat, în raport de cazul de casare invocat, pentru considerentele ce se succed:

Recurenta-pârâtă a susţinut legalitatea procedurii administrative finalizate cu emiterea deciziei contestate, arătând că intimata-reclamantă nu a identificat corespunzător imobilul solicitat prin cererea de retrocedare, iar din înscrisurile depuse ar fi rezultat că acesta a făcut obiectul restituirii conform Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte constată a fi neîntemeiate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la insuficienţa elementelor de identificare a terenului ce face obiectul cererii de retrocedare. Din cuprinsul cererii existente la dosarul Tribunalului Argeş, rezultă că recurenta-reclamantă a indicat nu doar adresa situării terenului, ci şi suprafaţa aproximativă rămasă de restituit (1500 mp - din raportul de expertiză administrat în cauză au rezultat 1524 mp - n.r.), modul de dobândire a dreptului de proprietate, modalitatea de preluare prin confiscare a imobilului şi a prezentat situaţia demolării construcţiilor existente pe teren, anexând înscrisuri ale tuturor acestor susţineri, inclusiv planuri ale terenului şi construcţiilor.

De asemenea, reclamanta a ataşat cererii de retrocedare şi sentinţa civilă nr. 7886/24.09.1992, pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. x/1992 şi decizia civilă nr. 2481/27.09.1995, pronunţată în dosarul nr. x/1995 de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei în limitele permise de Legea nr. 18/1991, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1.587 mp, rămânând de recuperat diferenţa de 1.524 mp, care nu a făcut obiectul legii fondului funciar, conform considerentelor deciziei instanţei supreme.

Aşadar, din cuprinsul acestor înscrisuri rezultă indubitabil că cererea de retrocedare formulată de reclamantă priveşte doar diferenţa de teren din totalul de 3111 mp, care nu a făcut obiectul restituirii conform Legii nr. 18/1991. Aceste înscrisuri se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară administrat de instanţa de fond, faţă de care pârâta nu a formulat obiecţiuni şi care confirmă că reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 s-a făcut pentru suprafaţa de 1.587 mp, rămânând o suprafaţa nerestituită de 1.524 mp, a cărei retrocedare s-a solicitat conform O.U.G. nr. 94/2000.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la nedovedirea distincţiei între terenul ce a făcut obiectul legii fondului funciar şi terenul solicitat prin cererea de retrocedare formulată conform O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta depunând, în procedura administrativă, toate înscrisurile necesare identificării terenului de către Comisia Specială de Retrocedare, iar situaţia juridică astfel expusă a fost confirmată prin administrarea probei cu expertiză tehnică topografică în faţa instanţei de fond.

Cât priveşte criticile pe marginea considerentelor deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2481/27.09.1995, care, în opinia pârâtei, nu beneficiază de putere de lucru judecat, conform normelor de procedură în vigoare la momentul pronunţării, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Deşi prevederile C. proc. civ. de la 1865 nu cuprind o dispoziţie expresă în privinţa considerentelor hotărârilor judecătoreşti, puterea de lucru judecat a motivelor decizorii, care susţin soluţia pronunţată, a fost recunoscută în mod constant în jurisprudenţa instanţelor naţionale. Mai exact, instanţele naţionale au reţinut că intră în puterea lucrului judecat acele considerente care îşi găsesc corespondentul în modul de soluţionare a cauzei, astfel cum rezultă din dispozitiv. Cu titlu de exemplu, indicăm decizia nr. 1211/1955 a Tribunalului Suprem - colegiul de conducere, potrivit căreia:

"Considerentele au putere de lucru judecat numai în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta." şi decizia nr. 2/1987 a aceleiaşi instanţe, care a reţinut:

"Considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conţin sau lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi cuprinse în dispozitiv."

Or, în speţă, considerentele deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2481/27.09.1995, astfel cum au fost reţinute de instanţa de fond, explică soluţia de menţinere a sentinţei Judecătoriei Piteşti, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei de a primi titlu pe proprietate pentru 1.587 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, din totalul avut în proprietate, de 3.111 mp. În consecinţă, aceste considerente beneficiază de putere de lucru judecat alături de soluţia din dispozitiv, pe care o susţin, după cum în mod corect a constatat instanţa de fond.

Vor fi respinse, ca nefondate, şi criticile referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pârâta Comisia Specială de Retrocedare fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată antamate de reclamantă ca urmare a constatării culpei sale procesuale, respectiv a emiterii unui act administrativ nelegal, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 2000 de RON, reprezentând onorariu avocaţial dovedit prin depunerea la dosarul cauzei a facturii seria x nr. x/15.01.2021 şi a dovezii viramentului bancar din 19.01.2021, cheltuieli reduse conform art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în limitele admiterii căii de atac şi potrivit complexităţii cauzei şi volumului de muncă depus de avocatul reclamantei în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 54 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Obligă pârâta Comisia Specială de Retrocedare să emită, în favoarea reclamantei, decizie de restituire în natură a suprafeţei de 74 mp, astfel cum a fost evidenţiată în raportul de expertiză întocmit de expert A. în Anexa 2, cu dimensiunile L-M-N-O-P.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 2000 de RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.