Eligibility re-verification instruction as individual rather than normative administrative act

Şedinţa publică din data de 01 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 februarie 2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene-Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice", a solicitat anularea Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015, emisă de pârât.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin încheierea din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia lipsei de interes a acţiunii, invocată de către pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.R.L., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut de către instanţa de control judiciar, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare mai sus menţionat, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici în privinţa sentinţei recurate:

În mod greşit instanţa de fond a reţinut că Instrucţiunea nr. 4254/26.02.2015 reprezintă un act administrativ individual.

Prima instanţă a realizat o confuzie în ceea ce priveşte organismele intermediare pentru Programul Operaţional Creşterea Competitivităţii Economice, care sunt cele ce aplică în timp instrucţiunea contestată, în timp ce aceasta se adresează beneficiarilor contractelor de finanţare.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aprecierea primei instanţe în sensul că instrucţiunea s-ar aplica unei categorii determinate de destinatari, respectiv beneficiarilor cu care s-au încheiat contracte de finanţare, acest fapt nu determină caracterul individual al instrucţiunii.

Astfel, Instrucţiunea nr. 4254/26.02.2015 cuprinde reglementari cu caracter general, impersonale, destinate a se aplica în mod repetat şi care produc efecte faţă de toate persoanele aflate într-o anumită situaţie, fără a fi nominalizate expres în conţinutul actului, ceea ce îi conferă instrucţiunii un caracter normativ.

De asemenea, caracterul normativ al instrucţiunii este confirmat şi prin raportare la emitentul şi denumirea acestui act administrativ, conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000.

În acest sens, luând în considerare forma intrucţiunii contestate şi faptul că aceasta a fost emisă de conducătorul unei autorităţi publice centrale, rezultă că instrucţiunea are un caracter normativ, fiind evident că acest act administrativ trebuie să îndeplinească condiţia publicării în Monitorul Oficial, precum şi cerinţele de formă expres prevăzute de Legea nr. 24/2000.

Fiind astfel stabilit caracterul de act normativ al instrucţiunii, se constată că aceasta este nelegală, raportat la faptul că produce efecte retroactive şi nu îndeplineşte condiţia publicării în Monitorul Oficial.

Totodată, anterior emiterii instrucţiunii, conform Ghidului Solicitantului, se impunea verificarea eligibilităţii beneficiarilor în raport de data depunerii cererii de finanţare, iar în cauză, suspiciunea de neregulă s-a raportat la situaţia societăţii reclamante de la data încheierii contractului de finanţare şi nu de la data depunerii cererii de finanţare, aşa cum prevede Ghidul Solicitantului.

Astfel, există prevederi legale (Ghidul Solicitantului) care stabilesc în mod expres momentul la care se evaluează eligibilitatea beneficiarilor, iar instrucţiunea contestată derogă de la aceste prevederi cu forţă juridică superioară.

Faptul că Instrucţiunea nr. 4254/26.02.2015 încalcă şi modifică actul normativ în baza căruia a fost emisă, rezultă atât din prevederile instrucţiunii, cât şi din modalitatea în care aceasta a fost aplicată de autoritatea competentă.

De asemenea, schimbările intervenite în situaţia juridică a reclamantei între momentul depunerii cererii de finanţare şi cel al semnării contractului, au relevanţă cu privire la legalitatea instrucţiunii atacate, întrucât tocmai ca urmare a acestor schimbări, a decis intimatul să emită instrucţiunea contestată, urmărind diminuarea ajutorului financiar acordat.

3.2. Împotriva încheierii din 13 iunie 2018 şi a sentinţei civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs incident pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent, Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene), întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi, rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat, în esenţă, următoarele critici în privinţa celor două hotărâri atacate:

Deşi în cauza de faţă, pârâtul a formulat apărări şi a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii, din considerentele hotărârilor recurate nu rezultă că aceste apărări au fost analizate temeinic de către instanţa de fond.

Mai mult, aceste hotărâri cuprind motive contradictorii, în sensul că prima instanţă, deşi prin încheierea din 13 iunie 2018 a respins excepţia lipsei de interes, cu motivarea că instrucţiunea contestată are legătură cu condiţiile de eligibilitate şi cu reducerea ajutorului financiar, în cuprinsul sentinţei recurate a arătat că reclamanta a fost vătămată prin actul adiţional nr. x/2015 încheiat la contractul de finanţare şi nu prin instrucţiunea atacată.

Astfel, deşi instanţa de fond a apreciat că reclamanta justifică un interes în introducerea acţiunii în anulare, în motivarea sentinţei a reţinut că urmare a reverificării efectuate în temeiul Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015, între părţi a fost încheiat actul adiţional nr. x/2015 la contractul de finanţare, prin care s-a redus intensitatea sprijinului financiar acordat, de la 70% la 60%.

Rezultă că singurul motiv prin prisma căruia a fost justificat interesul societăţii reclamante şi a fost respinsă excepţia lipsei de interes, a fost desfiinţat prin sentinţa pronunţată în cauză, contradicţie de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului principal declarat de reclamantă, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamantă, ca nefondat, reiterând, în principal, apărările formulate pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului incident declarat de pârât, arătând că argumentele prezentate de reclamantă nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi nici în celelalte motive de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului incident declarat de pârât, ca nefondat, susţinând că nu există contradictorialitate între încheierea din 13 iunie 2018 şi sentinţa civilă pronunţată în cauză, aceste două hotărâri fiind în deplină concordanţă.

De asemenea, soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei de interes este legală, condiţiile prevăzute de art. 33 din C. proc. civ. fiind îndeplinite în speţă.

5. Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 15 decembrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a învederat că înţelege să invoce şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., arătând că acestea reprezintă motive de casare de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu de către instanţa de recurs.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menţionate, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă nu a făcut trimitere la nicio prevedere legală în formularea concluziei referitoare la caracterul de act administrativ individual a Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015.

Totodată, sentinţa civilă pronunţată în cauză este nemotivată în drept, nefiind indicate motivele de drept şi temeiurile juridice care au determinat soluţia criticată.

6. Prin precizările depuse la dosar la data de 30 martie 2021, recurentul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a invocat, în principal, excepţia tardivităţii în privinţa cererii precizatoare formulată de recurenta-reclamantă, precum şi excepţia nulităţii acestei cereri, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii precizatoare ca nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate de către recurenţi, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu privire la recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L.

În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., examinând cu prioritate, excepţia tardivităţii cu privire la cererea de completare a motivelor de casare, formulată de recurenta-reclamantă la data de 15 decembrie 2020, se reţine că excepţia în discuţie este întemeiată.

Susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora motivele de casare pe care le-a invocat prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 15 decembrie 2020, reprezintă motive de casare de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu de către instanţa de recurs, nu pot fi primite.

Prin cererea precizatoare mai sus menţionată, recurenta-reclamantă a învederat că înţelege să invoce şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că prin sentinţa civilă pronunţată în cauză, prima instanţă nu a făcut trimitere la nicio prevedere legală în formularea concluziei referitoare la caracterul de act administrativ individual a Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa civilă este nemotivată în drept, nefiind indicate motivele de drept şi temeiurile juridice care au determinat soluţia instanţei de fond.

Conform dispoziţiilor art. 498 alin. (3) din C. proc. civ., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţa publică."

În cauză, prin cererea precizatoare depusă la dosar, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., prin intermediul cărora a criticat concluzia primei instanţe vizând caracterul de act administrativ individual a Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015, şi totodată, a susţinut că sentinţa pronunţată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind nemotivată în drept.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate prin cererea precizatoare formulată de reclamantă la data de 15 decembrie 2020, nu reprezintă motive de casare de ordine publică, reţinându-se că reclamanta a formulat, în fapt, noi motive de casare, în completarea celor depuse iniţial la dosar la data de 12 iulie 2018, criticile prezentate de reclamantă în cuprinsul acestei cereri precizatoare neputând fi calificate drept motive de casare de ordine publică.

În condiţiile arătate, constatând că reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, la data de 12 iulie 2018, şi făcând aplicarea în cauză a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., conform acestora din urmă recursul fiind nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), ipoteză care nu se regăseşte în speţă, Înalta Curte apreciază întemeiată excepţia tardivităţii cu privire la cererea de completare a motivelor de casare, urmând a admite excepţia în discuţie, cu consecinţa respingerii ca atare a acestei cereri.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă la data de 12 iulie 2018, examinând criticile recurentei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora în mod greşit instanţa de fond a reţinut caracterul de act administrativ individual al Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015, sunt neîntemeiate.

Instrucţiunea nr. 4254/26.02.2015, contestată în cauză, a fost emisă la nivelul Autorităţii de Management POS CCE în vederea punerii în aplicare a recomandării Autorităţii de Audit, urmare a misiunii de audit finalizate în luna decembrie 2014 privind realizarea pentru toate proiectele, până la cererea de rambursare finală sau până la finalul perioadei de durabilitate, a verificării încadrării beneficiarului în condiţiile de eligibilitate pentru care a depus formularul Anexei 2 - Calculul pentru întreprinderi partenere sau legate din Legea 346/2004 şi Declaraţia privind încadrarea în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii din cadrul contractelor de finanţare cu beneficiari privaţi, cu finanţare nerambursabilă.

Pornind de la elementele principale în raport de care actele administrative se clasifică în acte cu caracter normativ şi acte cu caracter individual, şi anume scopul în vederea cărora aceste acte au fost emise şi întinderea efectelor juridice pe care le produc actele respective, în mod corect prima instanţă a reţinut că pentru determinarea naturii juridice a actului administrativ, nu prezintă relevanţă denumirea actului.

În speţă, Instrucţiunea nr. 4254/26.02.2015 nu cuprinde reglementări de principiu, cu caracter general şi obligatoriu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, care produc efecte erga omnes, ci instrucţiunea menţionată se adresează unor persoane determinate, în concret doar organismelor intermediare pentru Programul Operaţional Creşterea Competitivităţii Economice, aceştia fiind singurii titulari ai obligaţiilor stabilite prin instrucţiunea respectivă.

Astfel, instrucţiunea contestată prevede în sarcina organismului intermediar POS CCE o singură obligaţie, şi anume aceea de verificare a contractelor de finanţare din cadrul Axei prioritate 1- POS CCE, sub aspectul încadrării beneficiarului în condiţiile de eligibilitate, respectiv în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, astfel cum este definită de Legea nr. 346/2004.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar apreciază că argumentele de text deduse din interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 11 din Legea nr. 24/2000, nu pot fi primite pentru stabilirea caracterului de act normativ a Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015, esenţial din acest punct de vedere fiind conţinutul concret al actului administrativ, în speţă reţinându-se că instrucţiunea a fost emisă numai în scopul aducerii la îndeplinire a sesizării autorităţii de audit, destinatarii acesteia fiind pe de o parte, organismele intermediare pentru POS CCE, iar pe de altă parte, persoanele fizice sau juridice care la momentul emiterii instrucţiunii deţineau contracte de finanţare aflate în implementare.

În consecinţă, nefiind un act administrativ normativ, nu se impune ca Instrucţiunea nr. 4254/26.02.2015 să respecte cerinţele de formă prevăzute de Legea nr. 24/2000 şi nici să îndeplinească condiţia publicării în Monitorul Oficial.

Criticile recurentei-reclamante vizând pretinsul caracter retroactiv al efectelor instrucţiunii contestate, sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Contrar susţinerilor recurentei, instrucţiunea în litigiu cuprinde o procedură administrativă de verificare, incidentă la momentul desfăşurării controlului, dreptul substanţial aplicabil fiind cel reglementat de Legea nr. 346/2004, în vigoare la data încheierii contractelor de finanţare.

Împrejurarea că sunt supuse reverificării şi contractele deja încheiate, nu denotă caracterul retroactiv al efectelor instrucţiunii, având în vedere că pe de o parte, nicio dispoziţie legală nu interzice în această materie efectuarea mai multor verificări în privinţa îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate, iar pe de altă parte, verificările se efectuează în baza instrucţiunii, la un moment ulterior emiterii acesteia.

Înalta Curte nu poate reţine nelegalitatea instrucţiunii contestate nici din perspectiva faptului că s-a dispus reverificarea condiţiilor de eligibilitate la un anumit moment, respectiv cel al semnării contractului de finanţare.

Aşa cum în mod judicios a constatat prima instanţă, nu există nicio prevedere legală care să limiteze dreptul autorităţii pârâte de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate la un astfel de moment, iar eventualele schimbări intervenite în situaţia juridică a reclamantei între momentul depunerii cererii de finanţare şi cel al semnării contractului, nu au relevanţă în ceea ce priveşte legalitatea instrucţiunii atacate, putând avea relevanţă numai în privinţa legalităţii actelor administrative sau a contractelor administrative încheiate ori emise, ca urmare a reverificării dispuse.

De asemenea, Instrucţiunea nr. 4254/26.02.2015 nu derogă de la dispoziţiile cu forţă juridică superioară, ci respectă aceste dispoziţii, instrucţiunea fiind emisă în executarea legii.

Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora instrucţiunea menţionată derogă de la prevederile Ghidului Solicitantului 2011, în privinţa momentului la care se verifică îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, nu pot fi primite, reţinându-se că instrucţiunea nu aduce modificări criteriilor de eligibilitate stabilite prin Ghidul Solicitantului.

Astfel, în Ghidul Solicitantului sunt prezentate condiţiile de eligibilitate pe care solicitantul trebuie să le îndeplinească conform Legii nr. 346/2004, iar în dovedirea îndeplinirii acestor criterii, cererea de finanţare se depune însoţită de documentele menţionate în Anexa 1, pct. 6 la Ghid, respectiv de Formularul D - Declaraţia privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

Totodată, Ghidul Solicitantului prevede la pct. IV.1. - Amendamente la contractul de finanţare, obligaţia beneficiarului de a cunoaşte faptul că dacă pe perioada de valabilitate a contractului intervin modificări de natură să afecteze obiectivul proiectului, sau modificări care afectează condiţiile de eligibilitate prevăzute pentru apelul de proiecte în cadrul căruia s-a obţinut finanţarea nerambursabilă, proiectul poate fi declarat neeligibil, finanţarea nerambursabilă se va sista, iar sumele acordate până în acel moment se vor recupera în conformitate cu legislaţia naţională şi prevederile contractuale.

Sub acest aspect, în mod întemeiat instanţa de fond a reţinut că nu se poate face confuzie între legalitatea dispoziţiei de a se efectua reverificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate la un anumit moment şi actele administrative emise drept o consecinţă a reverificării, acestea din urmă putând fi verificate din punct de vedere al legalităţii, inclusiv prin prisma posibilităţii sau imposibilităţii pârâtului de a aprecia îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate la un moment ulterior depunerii cererii de finanţare.

Pentru argumentele expuse anterior, reţinând că sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei, Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

Cu privire la recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene

Criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Încheierea din 13 iunie 2018 şi sentinţa civilă nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, recurate de pârât, satisfac cerinţele instituite de dispoziţiile de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în conţinutul acestor hotărâri regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii primei instanţe cu privire la soluţiile pronunţate.

Astfel, hotărârile atacate cuprind în motivare argumentele care au fundamentat soluţiile criticate, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârilor recurate rezultă că judecătorul fondului a arătat în mod explicit argumentele care l-au determinat să respingă excepţia lipsei de interes a acţiunii, invocată de pârât, reţinându-se că motivul de casare mai sus analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care o parte a înţeles să convingă instanţa de judecată

Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici criticile recurentului-pârât potrivit cărora hotărârile recurate cuprind motive contradictorii, aceste afirmaţii reflectând dezacordul recurentului-pârât în privinţa argumentelor avute în vedere la adoptarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes, fără a susţine însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele celor două hotărâri au fost expuse, în mod clar şi logic, argumentele pe care se întemeiază soluţiile primei instanţe.

Astfel, considerentele sentinţei recurate nu contrazic argumentele expuse în motivarea încheierii din 13 iunie 2018, constatându-se că în cuprinsul sentinţei a fost prezentată situaţia de fapt care a condus la emiterea Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015, context în care s-a reţinut că urmare a reverificării efectuate în temeiul acestei instrucţiuni, între părţi a fost încheiat actul adiţional nr. x/02.06.2015 la contractul de finanţare, prin care s-a redus intensitatea sprijinului financiar acordat, de la 70% la 60%.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, prin considerentele criticate nu s-a concluzionat în sensul că reclamanta nu ar fi fost prejudiciată prin instrucţiunea contestată ci prin actul adiţional încheiat la contractul de finanţare.

Aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de fond a reţinut că în temeiul instrucţiunii s-a procedat la efectuarea unei reverificări, în urma căreia s-a impus încheierea actului adiţional şi reducerea intensităţii sprijinului financiar, rezultând în mod explicit că prejudiciul patrimonial suferit de reclamantă a fost produs prin emiterea instrucţiunii, urmare a reverificării efectuate în baza acestui act administrativ, fiind încheiat actul adiţional la contractul de finanţare.

Înalta Curte achiesează la argumentele primei instanţe şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei de interes a acţiunii.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea în anulare promovată, reclamanta justifică un interes în sensul dispoziţiilor art. 33 din C. proc. civ., folosul urmărit în speţă, prin introducerea acţiunii în anulare fiind acela de acordare a diferenţei de 10%, reprezentând sprijin financiar nerambursabil, redus la 60%, ca urmare a emiterii Instrucţiunii nr. 4254/26.02.2015.

În consecinţă, încheierea actului adiţional la contractul de finanţare a fost generată de emiterea instrucţiunii a cărei anulare s-a solicitat prin cererea dedusă judecăţii, iar în acest context, reclamanta justifică un interes în formularea acţiunii în anulare.

În raport de argumentele arătate în cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârât.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, şi recursul incident declarat de pârât împotriva încheierii din 13 iunie 2018 şi a aceleiaşi sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii cu privire la cererea de completare a motivelor de casare depusă la data de 15 decembrie 2020, de către recurenta-reclamantă A. S.R.L.

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene împotriva încheierii din 13 iunie 2018 şi a sentinţei civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018 ale Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2021.