FGA liability for moral damages and late-payment penalties in insolvency: appeal dismissed, guarantee fund not liable for contractual penalties

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 iulie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea în parte a Deciziei nr. 6716/26.06.2017, emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata către reclamant a restului de despăgubire până la concurenţa sumei de 100.000 RON, respectiv 64.000 RON cu titlu de daune morale rezultate în urma evenimentului rutier din data de 02.03.2015, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% din cuantumul despăgubirii, calculate de la data avizării daunei, 07.04.2015, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind intrarea în faliment a asigurătorului B. S.A., 28.04.2016;

(ii) obligarea pârâtului la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea solicitată;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1007 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1007 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurentul-reclamant susţine că soluţia de respingere a diferenţei de despăgubire nu este corectă, în cuantificarea prejudiciului pârâtul luând în considerare doar numărul de zile de îngrijiri medicale, care reprezintă un etalon utilizat în practica medicală pentru evaluarea aproximativă a perioadei necesare vindecării fizice a pacienţilor, precum şi pentru încadrarea juridică a faptelor penale. Pârâtul FGA nu a avut în vedere şi alte criterii de stabilire a despăgubirii, precum situaţia familială, profesională, socială, psihică a reclamantului, iar procedura internă utilizată de Fond nu este una justă şi echitabilă, stabilind despăgubiri cât mai mici în favoarea păgubiţilor.

Arată recurentul că, fiind vorba de un prejudiciu moral, nici pârâtul şi nici instanţa de fond nu se puteau limita la folosirea un criteriu obiectiv în stabilirea despăgubirii reale, ci era necesară analiza unor criterii subiective precum consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost resimţite consecinţele vătămării, etc. Martorul audiat de către instanţa de judecată a confirmat că suferinţele recurentului-reclamant au fost însemnate, afectându-i viaţa pe mai multe paliere.

În privinţa diferenţelor dintre veniturile încasate anterior accidentului şi ulterior acestui moment, recurentul susţine că acestea nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci au fost invocate ca probă a repercusiunilor suferite în plan profesional şi social.

În concluzie, recurentul consideră că prejudiciul pe care l-a suferit este mai mare decât suma stabilită de FGA cu titlu de despăgubire, soluţia de respingere a diferenţei până la suma solicitată fiind nelegală.

Referitor la penalităţile de întârziere solicitate de recurentul-reclamant, susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, a art. 37 alin. (1) lit. a) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât legea nu face diferenţiere între penalităţile de întârziere şi debitul principal, iar aceste penalităţi se datorează culpei asigurătorului. Deşi penalităţile curg din nerespectarea prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, izvorul lor juridic este tot contractul de asigurare, astfel încât despăgubirea menţionată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este formată atât din debitul principal, cât şi din penalităţi.

Mai arată recurentul că a solicitat penalităţile de întârziere de la data avizării daunei, 07.04.2015, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind intrarea în faliment a asigurătorului (28.04.2016), însă, având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 22 din Legea nr. 503/2004, Fondului îi revine obligaţia de a plăti întreaga despăgubire.

Referitor la dobânda legală solicitată, susţine recurentul că instanţa de fond a interpretat greşit normele O.G. nr. 13/2011, FGA datorând dobânda de la data la care a fost notificat cu privire la despăgubirea ce trebuia achitată reclamantului (28.04.2016), potrivit art. 3 alin. (2)1 din acest act normativ. Dobânda penalizatoare a fost solicitată pentru neîndeplinirea la scadenţă, de către FGA, a obligaţiei de plată a despăgubirii, fiind aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului, în condiţiile art. 10 din O.G. nr. 13/2011, raportat la art. 1381 şi art. 1535 şi următoarele din C. civ.

Prin urmare, consideră reclamantul că, de la data de 28.04.2016 şi până la data plăţii sumei de 36.000 RON, dobânda legală se raportează la suma de 100.000 RON, iar de la data menţionatei plăţi până la achitarea efectivă a întregii despăgubiri pretinse, la suma de 64.000 RON.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamantul A..

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la greşita stabilire a valorii despăgubirilor pentru prejudiciul moral vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a cuantumului lor, în raport de circumstanţele particulare relevate de probatoriul administrat în speţă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 50 pct. 1 lit. f) Norma ASF nr. 23/2014 (în temeiul căruia a fost emisă decizia contestată), daunele morale se acordă "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România". În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Aşadar, în stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, despăgubirile trebuind să fie rezonabile, juste şi echitabile, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei, în aşa fel încât să nu fie derizorii, dar nici să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească despăgubirea.

În cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit cuantumul despăgubirilor morale în raport de numărul de zile de îngrijiri medicale şi de procedura de acordare a despăgubirilor utilizată de asigurătorul Societatea de Asigurare Reasigurare B. S.A. şi, ulterior, de lichidatorul judiciar al societăţii în faliment, stabilind suma de 450 de RON pentru fiecare zi de îngrijiri medicale acordate reclamantului. Or, susţine reclamantul prin cererea de recurs, acest criteriu de cuantificare obiectiv, validat de instanţa de fond, a fost aplicat în mod exclusiv, fără a se ţine cont de situaţia specifică, respectiv de o criteriul subiectiv al suferinţelor de natură fizică şi psihică resimţite de reclamant în urma accidentului rutier.

Înalta Curte constată că intimatul-pârât a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv şi rezonabil în stabilirea despăgubirilor morale solicitate de persoanele vătămate, ceea ce nu exclude de la aplicare principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., dar şi de jurisprudenţa instanţelor naţionale. Durata îngrijirilor medicale, indicată printr-un certificat sau un raport de expertiză, este pertinentă în stabilirea daunelor acordate pentru compensarea suferinţelor morale, însă nu reprezintă un criteriu unic, atât timp cât, fiind lezate valori fără conţinut economic, intensitatea suferinţelor resimţite trebuie privită în raport de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.

Cu toate acestea, în speţă reclamantul nu a dovedit, nici în procedura administrativă şi nici în procedura judiciară, circumstanţe extraordinare care să conducă spre concluzia că prejudiciul moral suferit excede valorii stabilite prin decizia contestată. Astfel, cum în mod corect a sesizat şi instanţa de fond, cererea de plată depusă de reclamant a fost însoţită doar de biletul de ieşire din spital şi de certificatul medico-legal care atestă leziunile suferite de reclamant şi numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare (70-80 de zile). În faţa instanţei de fond, reclamantul a mai prezentat certificatele de acordare a concediului medical, un raport de examinare medicală întocmit la 28.05.2016 şi adeverinţă din partea angajatorului, înscrisuri care nu au fost prezentate pârâtului FGA până la emiterea deciziei contestate. Totodată, reclamantul a solicitat şi i-a fost încuviinţată audierea martorului propus.

Întregul probatoriu a fost analizat în mod adecvat de prima instanţă, care a concluzionat cu privire la modalitatea corectă de evaluare a prejudiciului moral de către autoritatea pârâtă. Contrar susţinerilor reclamantului, în analiza sa, prima instanţă nu a avut în vedere exclusiv criteriul obiectiv al numărului zilelor de îngrijiri medicale, ci a examinat şi probele noi administrate de reclamant (înscrisuri şi proba testimonială), concluzionând că acestea nu sunt de natură a infirma cuantumul despăgubirilor stabilit prin decizia FGA (a se vedea în acest sens paragrafele 5-9 din pagina nr. 11 şi primele două paragrafe din pagina 12 ale hotărârii recurate), consecinţele negative de ordin psihic suportate de reclamant fiind considerate acoperite prin plata sumei de 36.000 RON.

În recurs, recurentul nu a prezentat argumente care să infirme concluziile instanţei de fond, rezumându-se la susţineri cu caracter general referitoare la caracterul însemnat al suferinţelor resimţite, fără a contraargumenta, punctual, considerentele sentinţei recurate.

Prin urmare, în cauză nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond cât priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral suferit, instanţa de fond luând în considerare, deopotrivă, criteriul obiectiv al numărului de zile de îngrijiri medicale şi criteriile subiective ce decurg din circumstanţele personale ale reclamantului, nefiind încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi criticile recurentului vizând neacordarea penalităţilor de întârziere.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de asigurător de la data avizării daunei (07.04.2015), până la intrarea în faliment (28.04.2016), nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului şi asigurător):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, penalităţile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

Nefondate sunt şi criticile reclamantului A. vizând respingerea pretenţiilor reprezentate de dobânda legală.

Înalta Curte observă că prin cererea de plată adresată FGA, reclamantul nu a solicitat şi plata dobânzii legale, aceste pretenţii fiind menţionate pentru prima dată în cererea de chemare în judecată. Reclamantul a invocat prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, arătând că solicită plata dobânzii calculată în raport de creanţa de 100.000 RON, de la data formulării cererii de despăgubire - 26.02.2016 şi până la data plăţii sumei de 36.000 RON, iar de la data plăţii sumei de 36.000 RON până la achitarea diferenţei de 64.000, dobânda trebuie raportată la restul de plată. În recurs, reclamantul a arătat că solicită plata dobânzii începând cu data de 28.04.2016, la care FGA a fost notificat cu privire la plata despăgubirii, dată care nu concordă cu cea indicată în acţiunea iniţială.

Trecând peste această neconcordanţă, care pare a fi generată de o eroare materială în redactarea acţiunii sau a cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul susţine că dobânda este imputabilă FGA pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de plată a despăgubirii.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu instituie un termen de soluţionare a cererii de plată şi de achitare a despăgubirii, la expirarea căruia obligaţia pârâtului ar deveni scadentă şi ar datora dobânzi la sumele admise la plată. În mod evident, nu pot fi avute în vedere susţinerile recurentului, care identifică momentul scadenţei obligaţiei cu cel al formulării cererii de despăgubire, fără a lua în seamă necesitatea unei perioade de timp în care autoritatea pârâtă să examineze şi să soluţioneze cererea de plată. Pe de altă parte, în raport de numărul ridicat de cereri de plată care trebuie soluţionate de autoritatea pârâtă, nu poate fi avut în vedere nici termenul general de 30 de zile, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, acesta fiind nerezonabil, imposibil de respectat de către autoritatea pârâtă în condiţiile date. Ca atare, instanţele de judecată examinează durata rezonabilă a termenului de soluţionare a cererii de plată în funcţie de situaţia specifică relevată în fiecare cauză, având în vedere împrejurări precum data depunerii cererii, depunerea sau nu a înscrisurilor doveditoare ale pretenţiilor, volumul de activitate al autorităţii pârâte, data emiterii deciziei contestate, eventuala corespondenţă dintre autoritate şi titularul cererii de plată, etc.

În cauză, Înalta Curte apreciază că cererea de plată formulată de reclamant a fost soluţionată într-un termen rezonabil, cererea fiind înregistrată la data de 19.04.2016, iar decizia fiind emisă la 26.06.2017, în condiţiile în care volumul cererilor adresate FGA a fost unul ridicat.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1007 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.