Scope of Insolvency Fund’s liability: exclusion of statutory interest and legal costs as non-insurance claims under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 februarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea art. 2 din Decizia nr. 3586/31.01.2017, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea de plată cu privire la suma de 1318 RON;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 1318 RON;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin notele de şedinţă înregistrate la dosarul cauzei la data de 31 mai 2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 3586/31.01.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3470 din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3470 din 4 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că, prin decizia contestată nu s-a reţinut, ca motiv al respingerii cererii de plată, că dobânda nu reprezintă o creanţă de asigurări, ci doar că raportul dintre reclamantă şi FGA nu este un raport care decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ. Ulterior, în faţa instanţei de fond, pârâtul şi-a circumstanţiat poziţia, susţinând că obligaţia sa legală este aceea de a achita creanţa de asigurări, în care se include doar despăgubirea, nu şi dobânda.

A arătat reclamanta că instanţa de fond nu s-a rezumat la analiza motivelor de fapt şi de drept reţinute în cuprinsul actului contestat şi pe care reclamanta le-a atacat prin acţiune, ci a analizat aspectele invocate de FGA prin notele de şedinţă depuse la 31.05.2017, dată la care pârâtul era decăzut din dreptul de a mai invoca excepţii şi de a propune probe. Instanţa de fond, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, era ţinută strict de analiza motivelor de fapt şi de drept invocate de pârât în cuprinsul actului administrativ contestat, cu omiterea aspectelor noi, invocate în cuprinsul notelor de şedinţă; aceste apărări trebuiau înlăturate atât din perspectiva nerespectării termenului prevăzut de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., cât şi din perspectiva faptului că nu aveau legătură cu motivele de fapt şi de drept expuse în decizia contestată.

Recurenta-reclamantă mai susţine că atât cheltuielile de judecată, cât şi dobânda legală fac parte din categoria creanţelor de asigurări. Prin cererea de plată adresată FGA, reclamanta a solicitat a-i fi achitate sumele de bani reprezentând dobânda legală şi cheltuielile de judecată, astfel cum au fost stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 4788/24.09.2015, pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2015. Prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevăd plata despăgubirilor cu respectarea plafonului de garantare şi în limita resurselor financiare disponibile, fără a prevedea o limitare a acestor plăţi. În lipsa unei limitări exprese, sunt aplicabile prevederile Legii asigurărilor, care includ în categoria despăgubirilor atât cheltuielile de judecată, cât şi dobânda legală datorată ca urmare a neefectuării plăţii de către asigurător.

Arată recurenta că dobânda legală rezultă din nerespectarea obligaţiilor ce decurg din contractul de asigurare, fiind un accesoriu al obligaţiei principale, astfel încât nu se poate susţine că nu face parte din creanţele de asigurări. Atât timp cât între asigurat şi asigurător a existat un raport contractual, rezultă că şi obligaţia de achitare a daunelor interese sub forma dobânzii legale, pentru neachitarea la timp a despăgubirii, reprezintă o creanţă de asigurări a cărei achitare revine în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin concluziile scrise depuse în dosarul instanţei de recurs, reclamanta a solicitat a fi avută în vedere, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 518/06.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte prima categorie de critici formulată de reclamantă, acestea se referă, în esenţă, la salvgardarea actului atacat, de către instanţa de fond, pe temeiul unor argumente care nu se regăsesc în cuprinsul actului. Mai exact, reclamanta susţine că diferenţa de 1318 RON, din suma totală de 2495 RON, solicitată cu titlu de dobândă legală, a fost respinsă la plată de către FGA pe motiv că dobânda nu poate fi calculată potrivit dispoziţiilor care reglementează raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, iar în faţa instanţei de judecată pârâtul a invocat un motiv nou, respectiv lipsa caracterului de creanţă de asigurări a dobânzii legale, apărare care a fost validată de instanţa de fond.

Prin cea de-a doua categorie de critici, recurenta-reclamantă a argumentat cu privire la încadrarea dobânzii legale în categoria creanţelor de asigurări, a căror plată reprezintă o obligaţie legală a FGA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de dobândă legală nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă şi asigurător):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Reclamanta din speţa de faţă nu pretinde plata prejudiciului, respectiv contravaloarea pierderii suferite, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânda legală a cărei cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna. Despăgubirea stabilită prin sentinţa civilă nr. 4788/24.09.2015, pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2015, în sumă de 64.416,41 RON, a fost încasată de reclamantă în urma executării silite, cererea de plată adresată FGA vizând doar cheltuielile de judecată stabilite în acest dosar şi dobânda legală penalizatoare, aferentă despăgubirii.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, dobânzile legale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

Această concluzie, la care a ajuns şi instanţa de fond, determină caracterul nefondat al motivelor de recurs prin care reclamanta a invocat natura de creanţă de asigurare a dobânzii legale, dar, totodată, produce efecte şi asupra criticilor referitoare la depăşirea limitelor învestirii instanţei de fond.

Înalta Curte reţine că autoritatea pârâtă a respins la plată suma de 1318 RON, apreciind a fi greşit calculul dobânzii legale, realizat de reclamantă conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, considerând că sunt incidente, în schimb, prevederile art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ. Ulterior, prin notele de şedinţă depuse în dosarul instanţei de fond, pârâtul s-a sesizat cu privire la plata nedatorată a sumelor reprezentând dobânda legală şi cheltuieli de judecată, susţinând că aceste sume nu reprezintă creanţe de asigurări.

Chiar dacă aspectele referitoare la lipsa naturii de creanţă de asigurări a dobânzii legale nu au fost invocate prin decizia contestată, Înalta Curte consideră că nu se poate face abstracţie de aceste susţineri în analiza motivelor de nelegalitate ale actului administrativ cu care instanţa a fost învestită de reclamantă. Judecătorul cauzei nu se poate pronunţa strict cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii legale (astfel cum susţine recurenta-reclamantă), ignorând inexistenţa dreptului reclamantei asupra sumelor solicitate cu acest titlu, aspect care ţine de aplicarea normelor de drept material incidente.

Instanţa învestită cu analiza legalităţii Deciziei nr. 3586/31.01.2017 examinează pretinsa creanţă inclusiv din perspectiva existenţei obligaţiei legale de plată. Aceasta întrucât, în lipsa unui temei de drept care să oblige pârâtul să dezdăuneze reclamanta cu sumele reprezentând dobânzi legale, nu prezintă relevanţă nici cuantumul dobânzii, asupra căreia părţile au formulat opinii contrare. Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect inexistenţa unui astfel de temei, întrucât dobânda legală nu este creanţă de asigurări, pârâtul nu este răspunzător de producerea pagubei şi nici nu are calitatea de succesor în obligaţiile asigurătorului, obligaţia FGA fiind aceea de garant pentru despăgubirile datorate de asigurătorul falit, iar nu de continuator al obligaţiilor contractuale ale acestuia. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, care stabilesc rata dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesionişti şi autorităţile contractante, câtă vreme între pârâtul FGA şi societatea reclamantă nu există astfel de raporturi, stabilite direct ori prin subrogare.

Înalta Curte mai reţine că eroarea autorităţii pârâte, care a recunoscut dreptul reclamantei la încasarea dobânzii legale din disponibilităţile Fondului, deşi această creanţă nu făcea parte din creanţele de asigurări, nu poate beneficia reclamantei decât în limitele deciziei emise, respectiv pentru suma de 1177,13 RON, faţă de care decizia nu a fost atacată şi şi-a produs efectele, iar nu şi pentru suma de 1318 RON, care a fost respinsă la plată şi asupra căreia poartă litigiul.

Cât priveşte decizia de speţă invocată de recurenta-reclamantă (decizia nr. 618/06.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017), Înalta Curte, analizând considerentele din cuprinsul acestei hotărâri, observă că aceasta nu a dezlegat în vreun fel chestiunea disputată în prezenta speţă, vizând natura de creanţe de asigurări a dobânzilor legale.

Instanţa de recurs care a pronunţat decizia nr. 618/2020 şi-a întemeiat soluţia pe argumentul autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 999/22.10.2015, pronunţate de Tribunalul Arad, în cuprinsul căreia s-a stabilit că rata dobânzii legale datorate de asigurător este cea prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, fără a antama problema de drept a calificării sumelor solicitate cu titlu de dobândă legală ca făcând sau nu parte din creanţele de asigurări, întrucât aceasta nu a fost invocată şi, prin urmare, nu a fost nici discutată/soluţionată de către instanţa de fond. Aşadar, chestiunile litigioase dezlegate de instanţele de recurs sunt distincte în speţa de faţă, respectiv în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de reclamantă nu sunt fondate, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea sentinţei recurate.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3470 din 4 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.