VAT deduction rights for upstream supplier fraud: non-applicability of reverse charge to used pipes and limits on verifying counterparty conduct

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x din 26.09.2017 reclamanta societate A. S.R.L. - în insolventa, în temeiul prevederilor art. 218 din O.G.92/2003 modificată, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să dispună anularea:

- în parte, pentru obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 1.348.706 RON, a Deciziei de impunere nr. x/26.11.2014 (înregistrată sub nr. x/27.11.2014) şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/26.11.2014, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 1.438.927 RON, respingându-se cererea de restituire TVA, prin neacordarea dreptului de deducere, şi

- în tot a Deciziei nr. 180/27.03.2017, privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/26.11.2017, cu privire la respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei administrative pentru obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 1.348.706 RON, respectiv pentru respingerea la rambursare a TVA în sumă de 1.348.706 RON.

De asemenea, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie admisă contestaţia şi desfiinţată în parte Decizia nr. F-CT 1177/26.11.2014, să se dispună anularea obligaţiilor de plată stabilite suplimentar în sumă de 1.348.706 RON urmând a se acorda societăţii dreptul de restituire TVA pentru suma de 1.348.706 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 73/CA din 14 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi; a fost anulată în parte Decizia de impunere x/26.11.2014 şi Raportul de inspecţie fiscală x/26.11.2014, în ceea ce priveşte măsura de respingere la rambursare pentru TVA în sumă de 1.348.706 RON; a fost anulată Decizia nr. 180/27.03.2017 privind reluarea soluţionării contestaţiei, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 73/CA din 14 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a formulat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-au admis şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, iar situaţia de fapt reţinută de instanţa se reduce doar la constatările cuprinse în raportul de expertiză întocmit în cauză, instanţa de fond limitându-se doar a prelua concluziile expertului desemnat.

Este evident faţă de motivele cererii introductive de instanţa şi apărările formulate pe fiecare motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat, că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor apărărilor, hotărârea necuprinzând motivarea în fapt şi în drept pentru care susţinerile părţilor au fost înlăturate ori admise.

Întrucât nu se poate analiza legalitatea şi temeinicia sentinţei civile nr. 26/04.02.2019 din perspectiva motivelor care au format convingerea judecătorului ce a condus la anularea actului administrativ fiscal contestat, motive care trebuie să fie în concordanţă cu argumentele părţilor şi dispoziţiile legale incidente, în lipsa indicării unor astfel de motive se impune casarea cu reţinere spre rejudecare.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a arătat, referitor la contestarea TVA în cuantum de 649.473 RON că, în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că pentru operaţiunea de achiziţie ţeavă uzată nu se aplică taxarea inversă.

Reiterând circumstanţele factuale ale inspecţiei fiscale, recurenta-pârâtă a arătat că pentru achiziţiile de ţeavă uzată de la S.C. B. S.R.L. intimata reclamantă trebuia să aplice măsurile de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, întrucât stornarea facturilor emise în perioada decembrie 2012- ianuarie 2013 reprezintă o recunoaştere implicită a faptului că marfa achiziţionată (ţeavă uzată) nu mai putea fi folosită ca atare în procesul de valorificare, reprezentând deşeuri feroase, supuse reglementărilor art. 160 alin. (2) lit. a) Codul fiscal.

Referitor la operaţiunea de declasare invocată de intimata-reclamantă a arătat că nu are la bază niciun document justificativ, fiind efectuată doar pentru a justifica deducerea TVA aferent mărfii cumpărate.

În ceea ce priveşte contestarea TVA în sumă de 699.233 RON aferentă operaţiunilor de prestări servicii consemnate în facturile fiscale emise de B. S.R.L. a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a reţinut îndeplinirea condiţiilor legale pentru a beneficia de dreptul de deducere, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate.

În opinia recurentei-pârâte, împrejurarea că societatea prestatoare de servicii B. S.R.L. nu a avut angajaţi proprii, iar urmare a controalelor încrucişate la furnizorii acesteia s-a constatat că nu au depus situaţiile financiare anuale aferente anului 2012, precum şi faptul că începând cu data de 1.08.2013 a fost scos din evidenţa plătitorului de TVA, justifică concluzia organului de control în sensul că operaţiunile respective nun au existat.

Totodată, a învederat că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu s-a demonstrat conivenţa intimatei-reclamante, în condiţiile în care din analiza efectuată de organul fiscal rezultă că nici unul din contribuabilii pretinşi a efectua prestările de servicii aferente demolării activului C. S.A. Iaşi nu şi-au respectat obligaţiile contractuale, nu aveau nici forţa de muncă suficientă şi nici calificată pentru operaţiunile de dezafectare cât şi nici utilaje corespunzătoare, întregul lanţ de contracte de subantrepriză şi prestări servicii fiind între firme care în mod obişnuit aveau relaţii comerciale, unele fiind şi afiliate astfel că nu se putea decela interesul real al reprezentanţilor societăţilor implicate în contracte cu interes diferite în condiţiile în care erau deţinute de aceleaşi persoane, singurul scop al acestor contracte fiind acela al deductibilităţii TVA aferent în sumă de 699.233 RON, în mod nelegal.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea depusă la data de 1.04.2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. în insolvenţă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele reţinute de instanţa de fond.

În esenţă, a arătat că hotărârea recurată este temeinic motivată, fiind rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt fiscală.

În opinia intimatei-reclamante nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 160 alin. (2) lit. a) Codul fiscal achiziţiei de ţeavă uzată, întrucât aceasta a fost înregistrată în gestiune sub acest titlu, iar nu ca deşeu feros şi, ulterior comercializată tot ca ţeavă uzată.

Referitor la caracterul nereal al operaţiunilor de prestări servicii consemnate în facturile încheiate cu prestatorul Societatea B. S.R.L., a învederat că neregulile reţinute în actul de control vizează activitatea furnizorilor intimatei, deşi aceasta nu are nicio obligaţie legală de a verifica activitatea furnizorilor săi.

Prin urmare, dreptul de deducere al contribuabilului nu poate fi refuzat pentru nereguli săvârşite de emitentul facturii pentru serviciile prestate, atâta timp cât nu a ştiut că livrarea respectivă este implicată într-o fraudă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, prin rezoluţia din data de 28 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 17 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune în anularea deciziei nr. 180/27.03.2017 emisă de recurenta-pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/26.11.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/26.11.2014 prin care s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 1.348.706 RON reprezentând TVA.

În esenţă, urmare a inspecţiei fiscale parţiale desfăşurată la sediul societăţii intimate care a avut ca obiect verificarea soldului sumei negative a TVA, societatea intimată solicitând rambursarea soldului negativ al decontului TVA pentru perioada 1.03.2012 - 30.04.2014, autoritatea fiscală a respins cererea de restituire TVA şi a stabilit în sarcina societăţii intimate-reclamante obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.348.706 RON, reţinând că societatea a dedus în mod greşit suma solicitată cu titlu de TVA deductibil, respectiv:

- TVA în sumă de 649.473 RON pentru operaţiunile consemnate în facturile emise de societatea B. S.R.L., reprezentând achiziţie de ţeavă uzată, şi pentru care organul de control a apreciat că furnizorul avea obligaţia de a aplica măsurile de simplificare/taxare inversă;

- TVA în sumă de 699.233 RON pentru prestările de servicii consemnate în facturile emise de societatea B. S.R.L., pentru care organul de control a susţinut că nu se face dovada realităţii prestaţiilor respective.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a găsit întemeiate criticile de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă, reţinând pe de o parte că achiziţiile de ţeavă uzată în baza contractului de vânzare -cumpărare nr. x/9.06.2011 modificat prin acte adiţionale nu se supun prevederilor art. 160 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, iar pe de altă parte realitatea tranzacţiilor încheiate cu furnizorul B. S.R.L., eventualul comportament fiscal neadecvat al furnizorilor intimatei-reclamante neputând pune în discuţie dreptul de deducere TVA.

Soluţia instanţei de fond este însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt fiscale.

Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate formulate în recurs, Înalta Curte reţine că un prim motiv de recurs este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocând neexaminarea tuturor aspectelor de nelegalitate invocate prin întâmpinare, pretinzând o nemotivare a primei instanţe asupra susţinerilor sale şi o nesocotire a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma celor menţionate mai sus, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanţa de fond a sistematizat şi examinat toate cererile şi susţinerile părţilor, fiind preocupată să identifice obiectul cererii şi împrejurările de fapt care au constituit situaţia premisă a declanşării mecanismului judiciar.

În lumina jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor şi apărărilor invocate de părţi, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu implică obligaţia instanţei de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligaţiei fiind variabilă, în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenţei, clarităţii, relevanţei în economia litigiului şi fundamentării respectivelor motive şi apărări (e.g. cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

În contextul în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a supus dezbaterii părţilor argumentele de nelegalitate şi le-a analizat în cuprinsul considerentelor, în limitele investirii, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma motivului de casare invocat.

Criticile încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând nelegala recunoaştere a dreptului de deducere TVA aferent operaţiunilor consemnate în facturile emise de societatea B. S.R.L. sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, referitor la achiziţiile de tablă uzată de la furnizorul B. S.R.L., autorităţile fiscale au apreciat că toate facturile emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/9.06.2011 se supun prevederilor art. 160 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, întrucât obiectul achiziţiei l-a constituit deşeuri feroase, iar nu ţeavă uzată, dispunând reîncadrarea operaţiunii drept o operaţiune cu taxare inversă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 160 alin. (2) lit. a) "(1) Prin excepţie de la prevederile art. 150 alin. (1), în cazul operaţiunilor taxabile persoana obligată la plata taxei este beneficiarul pentru operaţiunile prevăzute la alin. (2). Condiţia obligatorie pentru aplicarea taxării inverse este ca atât furnizorul, cât şi beneficiarul să fie înregistraţi în scopuri de TVA conform art. 153.

(2) Operaţiunile pentru care se aplică taxarea inversă sunt:

a) livrarea următoarelor categorii de bunuri:

1. livrarea de deşeuri feroase şi neferoase, de rebuturi feroase şi neferoase, inclusiv livrarea de produse semifinite rezultate din prelucrarea, fabricarea sau topirea acestora."

În dezlegarea dată chestiunii de drept în dispută, respectiv reîncadrarea operaţiunii din perspectiva obiectului achiziţiei (ţeavă uzată sau deşeuri feroase), judecătorul fondului a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară care a statuat că, în perioada martie 2012- aprilie2013, intimata-reclamantă a achiziţionat de la furnizorul B. S.R.L. o cantitate de ţeavă uzată de 9.794,64 tone, în valoare totală de 3.355.614 RON, din care TVA 649.474 RON, facturile fiscale emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/9.06.2011, modificat prin actele adiţionale nr. x/30.12.2011 şi nr. y/31.12.2011 fiind înregistrate în contabilitatea societăţii, expertul judiciar menţionând că respectivele documente justificative îndeplinesc cerinţele prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Constatând, aşadar, că intimata-reclamantă a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor de fond şi de formă prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, în sensul că au fost prezentate facturile fiscale care întrunesc exigenţele prevăzute de art. 155 alin. (5) Codul fiscal, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/9.06.2011 şi actele adiţionale ulterioare, documente de transport, dovada înregistrării operaţiunilor în evidenţele contabile, în mod corect instanţa de fond a constatat că intimata-reclamantă are dreptul să deducă taxa pe valoare adăugată aferentă achiziţiilor de ţeavă uzată.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că împrejurarea ulterioară achiziţiei de ţeavă uzată constând în declasarea unei cantităţi de 1.648,02 tone de ţeavă uzată în deşeuri reciclabile, conform proceselor-verbale de declasare întocmite pentru fiecare livrare nu este de natură să conducă la reîncadrarea operaţiunii de vreme ce, potrivit art. 63 din Directiva 2006/112/CE, "Faptul generator intervine şi TVA devine exigibilă atunci când sunt livrate bunurile sau sunt prestate serviciile"; care se coroborează cu dispoziţiile art. 146 alin. (1) Codul fiscal 2003, conform cărora "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 […]".

Faptul că în cursul valorificării mărfii achiziţionate, recurente-reclamantă a decis vânzarea doar a unei părţi a acesteia ca deşeu (ca urmare a declasificării) întrucât nu mai putea fi folosită ca atare urmare a procesului de valorificare, conform art. 6 şi urm. din Legea nr. 211/2011, nu prezintă relevanţă în relaţia comercială dintre B. S.R.L. şi A. S.R.L., care a avut ca obiect cumpărarea unui produs - ţeavă uzată - destinat comercializării, neputându-i-se reproşa reclamantei comportamentul fiscal al societăţilor din amontele achiziţiei, cu care nu s-a demonstrat vreo conivenţă.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europenă de Justiţie (CJUE), în cauzele conexate C 95/07 şi C 96/07, având ca obiect cereri de pronunţare a unor hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 234 CE de Commissione tributaria provinciale di Genova (Italia), în procedurile E. SpA împotriva F., în paragraful 64 al Hotărârii din 08.05.2006, statuându-se că: "64. (...) din moment ce administraţia fiscală dispune de informaţiile necesare pentru a stabili ca persoana impozabilă, în calitate de destinatar al prestării de servicii în cauză, este obligată la plata TVA ului, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce priveşte dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiţii suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se vedea Hotărârea Bockemühl, citată anterior, punctul 51)."

Prin urmare, este nefondată critica privitoare la dreptul de deducere al TVA aferent achiziţiilor de ţeavă uzată.

Referitor la TVA în sumă de 699.233 RON aferent operaţiunilor de prestare servicii consemnate în facturile emise de societatea dintre B. S.R.L., Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut nelegalitatea refuzului dreptului de deducere a TVA, în condiţiile în care, cu înscrisurile prezentate, respectiv facturi fiscale, procese-verbale de recepţie lucrări întocmite şi semnate de părţile contractante, urmare a lucrărilor de procesare efectuate de către executant, contractul de execuţie lucrări, intimata-reclamantă a făcut dovada realităţii prestărilor de servicii realizate în folosul operaţiunilor taxabile.

Împrejurările reţinute de autoritatea fiscală privitoare la comportamentul fiscal al furnizorilor în lanţul de livrare, respectiv lipsa calităţii de plătitor de TVA al G., furnizorul societăţii B. S.R.L., imposibilitatea determinării modului de evidenţiere în contabilitate a furnizorului G., lipsa condiţiilor minime de desfăşurare a activităţii în cazul furnizorului H. S.R.L., nu pot fi invocate în justificarea refuzului dreptului de deducere a TVA, atâta timp cât toate condiţiile de fond şi de formă instituite de lege au fost îndeplinite în relaţia contractuală directă între intimata-reclamantă şi furnizorul său direct B. S.R.L..

Din această perspectivă prezintă relevanţă cele statuate de CJUE în jurisprudenţa sa, în sensul că dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, ştia sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţionarea acestor bunuri sau a acestor servicii, a participat la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârşită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul acestor livrări sau al acestor prestări (Hotărârea din 6 decembrie 2012, cauza C-285/11, Bonik).

De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, administraţia fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care doreşte să exercite dreptul de deducere a TVA-ului, pe de o parte, să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor şi serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privinţă.

În aprecierea Curţii, prin impunerea, din cauza riscului, în sarcina persoanelor impozabile a acestor măsuri, administraţia fiscală ar transfera persoanelor impozabile propriile atribuţii de control. În principiu, este de competenţa autorităţilor fiscale să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli şi fraude privind TVA-ul, precum şi să aplice sancţiuni persoanei impozabile care a săvârşit aceste nereguli sau aceste fraude (Hotărârea din 21 iunie 2012, cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11, I. şi Peter David).

Aplicând cele statuate de Curtea de Justiţie în speţa supusă judecăţii, se constată nelegalitatea refuzului dreptului de deducere a TVA, atât timp cât toate condiţiile de fond şi de formă au fost îndeplinite, iar autoritatea fiscală nu a dovedit, având în vedere elemente, obiective, că intimata-reclamantă (destinatarul facturii) ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere ar fi implicată într-o fraudă săvârşită de furnizorul său B. S.R.L. sau de un alt operator intervenient pe lanţul de prestaţii (G. şi H. SRL).

În acest context se impune precizarea că prin Ordonanţa nr. 519/P/2014 din 21.04.2015, pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa a fost clasată plângerea penală formulată de AJFP Constanţa împotriva reprezentantului legal al societăţii A.-rămasă definitivă ca urmare a respingerii contestaţiei formulate de DGRFP Galaţi.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut îndeplinirea în cauză a condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reţine că abordarea autorităţii fiscale de a nu lua în considerare tranzacţiile supuse verificării în contextul factual arătat se îndepărtează de la scopul legii şi contravine principiilor generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale care impun aprecierea relevanţei stărilor de fapt fiscale în ansamblul lor şi adoptarea cu bună credinţă a unor soluţii legale adecvate, care să nu depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea obiectivului de a preveni şi înlătura prejudicierea bugetului public.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei nr. 73/CA din 14 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.