Administrator escapes joint tax liability as insolvency regime displaces bad faith finding

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, B., C., D., E., F., S.C. G. - prin lichidator judiciar H., solicitând instanţei să dispună anularea Deciziei nr. DJG-DEJ 6427-13/03.07.2018 şi a Deciziei nr. CRR-REG 23308/15.10.2018, ambele emise de DGFRP Craiova, prin care, pentru datoriile G. S.A., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova i-a angajat reclamantului răspunderea solidară în limita sumei de 78.411.550 RON, din care debit 43.932.867 RON si accesorii 34.478.683 RON.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 337 din data de 26 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, B., C., D., E., F., S.C. G. - prin lichidator judiciar H. şi a dispus anularea Deciziei nr. DJG-DEJ 6427-13/03.07.2018, emisă de DGRFP Craiova şi a Deciziei nr. CRR-REG 23308/15.10.2018, emisă de DGFRP Craiova.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 337 din data de 26 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, criticând sentinţa civilă pentru nelegalitate.

3.1. Prin recursul declarat, recurentul-reclamant A., în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat sentinţa recurată sub aspectul dezlegării date excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale cuprinse în decizia de impunere, precum şi cu privire la considerente referitoare la incidenţa în cauză a deciziei nr. 28/16.04.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În esenţă, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, organul fiscal nu mai putea antrena răspunderea solidară a recurentului-reclamant pentru creanţe fiscale prescrise, în condiţiile în care termenul de prescripţie pentru creanţele fiscale născute în 2009 a început să curgă la 01.01.2010 şi s-a împlinit la 01.01.2015.

În ceea ce priveşte incidenţa deciziei nr. 28/2018 referitoare la dezlegarea dată interpretării prevederilor art. 1473 din Legea nr. 571/2003 a arătat că respectiva decizie are aplicabilitate în cauză sub aspectul aplicării cu prioritate a legii insolvenţei atunci când se află în concurs cu Codul de procedură fiscală.

Or, în cauză decizia contestată stabileşte o creanţă fiscală de 78.411.550 RON, deşi în procedura insolvenţei creanţa înscrisă la masa credală este în cuantum de 16.935.528 RON, restul sumei până la 78.411.550 RON fiind înlăturată din tabloul definitiv al creanţelor ca tardiv formulată.

În atare situaţie, conform dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 28/2018, dacă s-a constatat, prin hotărâre definitivă, că o creanţă fiscală nu mai poate fi valorificată în procedura insolvenţei ca urmare a depunerii tardive, aceeaşi creanţă nu mai poate fi valorificată de organul fiscal într-o altă procedură fiscală, în speţă procedura de angajare a răspunderii solidare, întrucât creditorul - organul fiscal - este decăzut din dreptul de a depune cerere de creanţă.

3.2. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În esenţă, criticile recurentei-pârâte au vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, reaua credinţă a recurentului-reclamant fiind dovedită prin conduita pasivă manifestată în sensul neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate.

A învederat recurenta-pârâtă că recurentul-reclamant a fost singura persoană care a gestionat resursele financiare ale societăţii debitoare G. S.A. şi cu toate că prin procesul-verbal de sechestru nr. x/31.01.2011 au fost indisponibilizate de către organul fiscal drepturile federative de joc ale jucătorilor de fotbal care îşi desfăşurau activitatea la clubul craiovean, recurentul-reclamant a exercitat dreptul de dispoziţie asupra drepturilor federative de joc ale jucătorului I., încheind la data de 24.03.2011 acordul de transfer cu privire la vânzarea drepturilor federative de joc ale respectivului jucător în schimbul sumei de 1.100.000 euro, fără ca această sumă să fie virată în contul indicat de organul fiscal.

Prin urmare, este vădită frauda realizată de recurentul-reclamant care a încheiat un acord patrimonial fără acordul creditorilor şi viza administratorului judiciar.

În opinia recurentei-pârâte, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii administratorului societăţii debitoare, de vreme ce acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale şi a manifestat dezinteres faţă de situaţia societăţii debitoare.

4. Apărările formulate în cauză.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 26.11.2019, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, arătând în principal că motivele de recurs reprezintă o preluare a întâmpinării formulată la judecata în primă instanţă, constituind-u-se, mai degrabă, în critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, condiţia relei credinţe nefiind dovedită de organul fiscal. Mai mult, după intrarea în faliment a societăţii, recurentul-reclamant nu mai putea face plăţi potenţialilor creditori, aceştia având obligaţia de a se înscrie în tabelul creanţelor constituit în cadrul procedurii.

4.2. Intimata-pârâtă G. S.A. prin lichidator judiciar H., prin întâmpinarea depusă la data de 23.12.2019, a învederat lipsa calităţii procesuale pasive, întrucât actul administrativ fiscal contestat vizează o altă persoană.

Pe fond, a arătat că recurenta-pârâtă s-a înscris în tabelul definitiv consolidat al creanţelor cu o creanţă totală de 16.811.552 RON, creanţa din prezenta cauză neavând un caracter cert.

5. Procedura derulată în recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 05 martie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 03 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursurilor pentru considerentele ce succed.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal decizia de soluţionare a contestaţiei nr. CRR-REG 23308/15.10.2018 şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJG-DEJ 6427-13/03.07.2018 prin care autoritatea fiscală Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, în temeiul art. 25 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 207/2015 a angajat răspunderea solidară a recurentului-reclamant în calitate de administrator al G. S.A. în limita sumei de 78.411.550 RON reprezentând obligaţii înregistrate la 28.06.2018 la bugetul general consolidat .

În esenţă, pentru a hotărî atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, organul fiscal a reţinut că societatea debitoare înregistra la data de 28.06.2018 obligaţii bugetare în cuantum de 78.411.550 RON din care debite în cuantum de 43.932.867 RON reprezentând obligaţii la bugetul general consolidat provenite din deciziile de impunere nr. x/30.06.2011 şi nr. y/31.10.2014, declaraţii depuse şi neachitate la scadenţă şi accesorii în cuantum de 34.478.683 RON.

Nefiind recuperate creanţele fiscale prin măsuri de executare silită, prin proces-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/4.12.2015 s-a declarat starea de insolvabilitate a societăţii debitoare. Prin sentinţa civilă nr. 89/15.02.2006 a Tribunalului Dolj s-a deschis procedura insolvenţei faţă de societatea debitoare, iar prin sentinţa civilă nr. 1124/9.04.2014 a aceleiaşi instanţe a fost infirmat planul de reorganizare depus de debitoare şi s-a dispus intrarea acesteia în procedura falimentului, dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului de administrare al debitoarei de la data pronunţării sentinţei.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a găsit întemeiate criticile recurentului-reclamant vizând lipsa unei condiţii legale pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv a relei credinţe, reţinând totodată că excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale cuprinse în decizia de impunere nu poate fi lămurită în cauza având ca obiect analiza legalităţii deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Răspunzând punctual criticilor formulate prin cele două memorii de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Criticile recurentei-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt apreciate ca nefondate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, temeiul angajării răspunderii solidare a recurentului-reclamant, "Pentru obligaţii de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspuns solidar cu acesta următoarele persoane: (...) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat declararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Analizând legalitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare din perspectiva dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru emiterea acesteia.

Astfel, prin decizia contestată, autoritatea fiscală a angajat răspunderea solidară a recurentului-reclamant pentru suma de 78.411.550 RON datorată de debitoarea S.C. G. S.A. la data de 28.06.2018, sumă ce provine din alte două decizii de impunere emise în anul 2011, respectiv 2014, societatea debitoare aflându-se în procedura insolvenţei deschisă prin sentinţa civilă nr. 89/15.02.2006.

Înalta Curte reţine că deschiderea procedurii insolvenţei marchează începutul unei perioade fiscale speciale, debitorul în procedură având obligaţia să achite datoriile născute anterior deschiderii procedurii, cu respectarea ordinii de prioritate şi a procedurilor prevăzute de lege. Recuperarea creanţelor împotriva unui debitor în insolvenţă este guvernată de dispoziţiile legii speciale, care reglementează o procedură colectivă, concursuală şi egalitară care are în vedere recuperarea tuturor creanţelor, inclusiv recuperarea creanţelor fiscale.

Atât legea insolvenţei, cât şi Codul fiscal conţin dispoziţii cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de reglementare, dar, în condiţiile în care la procedura colectivă, egalitară şi concursuală a insolvenţei participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei.

În aceste condiţii se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul fiscal, concursul dintre legea specială şi legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, raportat la modalitatea de realizare a creanţelor faţă de un debitor aflat în procedura de insolvenţă, se aplică cu prioritate dispoziţiile legii insolvenţei, organul fiscal neputând să îşi mai valorifice propria creanţă întrucât altfel s-ar încălca drepturilor altor creditori.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din situaţia de fapt fiscală, autoritatea fiscală s-a înscris la masa credală cu suma de 16.811.552 RON, cererea de înscriere în tabelul suplimentar al creditorilor G. S.A. cu suma de 61.589.227 RON rezultată din decizia de impunere nr. x/31.10.2014 fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 687/18.05.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, ca tardiv formulată.

Având în vedere că, după deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei - februarie 2006 - recurentul-reclamant, în calitate de administrator şi-a desfăşurat activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi a judecătorului sindic, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că recurentul-reclamant nu putea face plăţi către creditor, între care şi recurenta-pârâtă, întrucât dată fiind aplicarea prioritară a legii insolvenţei, creditorii, inclusiv organul fiscal, aveau obligaţia de a-şi înscrie creanţa în tabelul creanţelor, constituit în procedura insolvenţei.

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu se poate reţine reaua credinţă a recurentului-reclamant în privinţa neachitării la scadenţă a obligaţiei fiscale datorate de societatea debitoare.

În ceea ce priveşte comportamentul recurentului-reclamant invocat de recurenta-pârâtă în dovedirea relei sale credinţe, constând în vânzarea drepturilor federative de joc ale jucătorului I. deşi acestea se aflau sub sechestru, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-pârâte nu fac dovada tezei probatorii invocate.

Aceasta întrucât, prin decizia penală 887/A/15.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa penală a statuat că sechestrul nu a fost legal instituit, relevante fiind statuările instanţei penale referitoare la faptul că dreptul de dispoziţie asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu este un bun sechestrabil.

Se impune precizarea că legalitatea sechestrului a fost analizată de instanţa penală ca o chestiune prejudicială care a condus la achitarea inculpaţilor, printre care şi recurentul-reclamant, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunea de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 244 C. pen.

Mai mult, şi instanţa civilă investită cu soluţionarea acţiunii civile având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul adus bugetului de stat prin diminuarea patrimoniului debitorului S.C. G. S.A. prin fapta ilicită de sustragere de sub sechestru instituit prin procesul-verbal de sechestru din data de 31.01.2011 (materializată prin excluderea S.C. G. S.A. din cadrul J., desfiinţarea contractelor civile dintre jucători şi S.C. G. S.A. şi legitimarea acestor jucători la alte cluburi sportive fără nicio contraprestaţie), ce a constituit obiectul dosarului x/2017 a statuat că nelegalitatea sechestrului constatată de instanţa penală produce efecte retroactive, echivalând juridic cu situaţia în care sechestrul nu ar fi existat niciodată.

Prin urmare, în mod corect a concluzionat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant.

6.2. Criticile recurentului-reclamant vizând dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile cuprinse în cele două decizii de impunere sunt, de asemenea, nefondate.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale afectează legalitatea deciziei de impunere prin care s-au stabilit obligaţii de plată şi poate fi analizată doar în cadrul litigiului având ca obiect verificarea legalităţii deciziei de impunere.

Având în vedere că în prezenta cauză sunt supuse analizei aspecte ce ţin de legalitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare a recurentului-reclamant cu debitorul insolvabil, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că excepţia invocată nu poate fi analizată în cauză.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea deciziei nr. 28/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în ceea ce priveşte răspunderea administratorului solidar cu debitorul insolvabil, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că problema de drept dezlegată - interpretarea dispoziţiilor art. 1473 din Legea nr. 571/2003 - este diferită de problema de drept supusă analizei în prezenta cauză.

Referitor la concursul dintre răspunderea administratorului întemeiată pe prevederile Legii 85/2014 si antrenarea răspunderii administratorului în solidar cu debitorul insolvabil prevăzută de Codul de Procedura Fiscală, Înalta Curte reţine că cele două forme de răspundere nu se exclud reciproc, fiecare dintre acestea reglementând răspunderea administratorului, însă pentru fapte diferite, cu condiţii şi termene proprii de reglementare.

Astfel, răspunderea administratorului întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală intervine în situaţii diferite celor reglementate de dispoziţiile art. 169 din Legea 85/2014, iar împrejurarea că recurentului-reclamantul nu i-a fost antrenată răspunderea în temeiul Legii 85/2014, nu se constituie într-un motiv de nelegalitate independent care să atragă nelegalitatea deciziei de antrenare a răspunderii în temeiul Codului de procedură fiscală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 337 din 26 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.