Validity of lease contracts as proof of right of use over agricultural land and relevance of expired deadlines in preliminary sales contracts for EU payment scheme eligibility

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 14.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. Braşov a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plaţi şi Intervenţie pentru Agricultură, anularea procesului-verbal nr. x/19.05.2016 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/08.05.2014, precum şi a deciziei nr. 446/27.09.2016, de soluţionare a contestaţiei administrative.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 95 din data de 13 iunie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea şi a anulat decizia nr. 446/27.09.2016 (înregistrată la APIA sub nr. x/04.10.2016) şi procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/19.05.2016, emise de pârâtă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 95 din data 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi solicitând casarea sentinţei iar, în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reclamantei.

În motivare arată că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008.

Potrivit primului temei de drept invocat, pentru a benefica de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să îndeplinească condiţia de a prezenta documentele care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează suprafeţele de teren pentru care au depus cererea.

Potrivit art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, sunt documente doveditoare ale dreptului de folosinţă a terenului agricol, după caz: titlul de proprietate, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată sau alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverinţa eliberată de primărie, conform înscrisurilor din registrul agricol.

Potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi Ordin, documentele care dovedesc dreptul de folosinţă trebuie depuse până la data depuneri cererii de plată sau a modificării acesteia, în conformitate cu prevederile art. 124 din Regulamentul CE nr. 73/2009.

Exploatarea terenurilor agricole este criteriul hotărâtor în acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, însă justificarea dreptului de folosinţă printr-un titlu real, complet şi perfect valabil este, de asemenea, o condiţie pentru acordarea plăţilor. Beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze, prin înscrisurile ataşate formularului de cerere de plată unică pe suprafaţă, existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar.

Prin "drept de folosinţă" se înţelege acel atribut al dreptului de proprietate, în temeiul căruia proprietarul are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acesta.

Folosirea în conţinutul normei juridice din art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 a sintagmei "alte asemenea" este justificată prin varietatea raporturilor juridice ce pot conferi un drept de folosinţă asupra terenurilor agricole şi are în vedere existenţa oricărui titlu de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului, însă extinderea acestei noţiuni în sensul invocat de reclamantă nu este în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Pe raza comunei Cezieni, judeţul Olt, intimata-reclamantă a solicitat şi obţinut sprijin financiar pentru suprafaţa totală de 103 ha primită în arendă, iar în dovedirea dreptului de folosinţă au fost prezentate contractele de arendă încheiate cu arendatorul B. S.R.L. nr. 9/01.01.2010, nr. 20/10.03.2011 şi nr. 24/15.05.2012.

În urma analizării promisiunilor de vânzare-cumpărare şi a sentinţei care atestă dreptul de a dispune de folosinţa bunurilor al B. S.R.L., s-a constatat că o seamă de antecontracte aveau termen pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare datele de 01.01.2010, 01.08.2010, 31.12.2011, 23.12.2012, în baza acestor promisiuni de vânzare-cumpărare B. încheind contractele de arendă. La data încheierii contractelor de arendă, arendatorul avea dreptul să dispună doar de suprafeţele pentru care avea documente valabil încheiate (promisiuni de vânzare-cumpărare, coroborate cu hotărâri judecătoreşti), aşa încât reclamanta a dovedit dreptul de folosinţă cu documente opozabile APIA în campania 2014 pentru suprafaţa de 63,9737 ha, iar pentru suprafaţa de 39,03 ha nu a putut prezenta documente doveditoare.

A doua situaţie constatată a fost aceea că pe raza comunei Drăghiceni, judeţul Olt, intimata-reclamantă a solicitat şi obţinut sprijin financiar pentru suprafaţa totală de 644,85 ha, iar pe raza comunei Dioeşti judeţul Olt pentru suprafaţa de 1,41 ha, însă a prezentat în dovedirea dreptului de folosinţă adeverinţa nr. x/08.05.2014 a Primăriei Comunei Drăghiceni, contractul de arendare nr. x/19.04.2013, contractul de arendare nr. x/19.04.2013 şi contractul de arendare nr. x/07.05.2014 încheiate cu B. S.R.L. precum şi contractul de schimb de folosinţă nr. 14/17.10.2013 încheiat cu C. S.R.L., prin care A. a cedat folosinţa terenului în suprafaţă totală de 121 ha situată în extravilanul localităţii Caracal, judeţul Olt şi a terenului de 83,88 ha din extravilanul comunei Drăghiceni, primind în schimb folosinţa terenului în suprafaţă de 204,50 ha situat în extravilanul comunei Drăghiceni, judeţul Olt, aflat pe amplasamentul indicat în anexa 3 la contract. A fost prezentat şi actul adiţional nr. x/7.05.2014 la contractul de schimb prin care, pentru anul agricol 2013-2014, A. a cedat folosinţa terenului în suprafaţă totală de 102,3913 ha situată în extravilanul localităţii Caracal şi a terenului de 83,88 ha din extravilanul comunei Drăghiceni, primind de la C. folosinţa terenului în suprafaţă de 204,50 ha situat în extravilanul comunei Drăghiceni, aflat pe amplasamentul indicat în anexa 3 a contractului.

Actul adiţional fiind încheiat la 7.05.2014 nu poate fi luat în considerare pentru campaniile 2013 şi/sau 2014, întrucât potrivit Manualului de procedură privind administrarea cererilor unice de plată pe suprafaţă pentru anii 2013 şi 2014 (versiunile 11.0 şi 12.0), capitolul E II.2 - Controlul administrativ formal/vizual, documentele doveditoare trebuie să fie încheiate până la data depunerii cererii de plată sau a modificării acesteia, în conformitate cu art. 124 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 73/2009.

A mai prezentat reclamanta contractele de arendare încheiate cu B. S.R.L. precum şi o seamă de contracte de arendare încheiate cu persoane fizice.

În cea ce priveşte contractele de arendare nr. x/19.04.2013, y/19.04.2013 şi 21/7.05.2014 încheiate cu B. S.R.L., care totalizează suprafaţa de 524,8865 ha, primăria comunei Drăghiceni a comunicat, la solicitarea echipei de verificare, că B. S.R.L. deţinea în anul 2014 suprafaţa totală de 483,15 ha în proprietate. Astfel, intimata-reclamantă face dovada dreptului de folosinţă pentru această suprafaţă.

În privinţa contractului de schimb de folosinţă nr. 14/17.10.2013, primăria Drăghiceni a comunicat echipei de verificare că C. S.R.L. deţinea în anul 2014 suprafaţa totală de 408,54 ha, în arendă. Astfel, intimata-reclamantă nu face dovada dreptului de folosinţă pentru cele 204,50 ha primite la schimb.

În concluzie, intimata-reclamantă nu a prezentat documente opozabile APIA care să dovedească dreptul de folosinţă pentru suprafeţele de 39,0263 ha localizate în comuna Cezieni şi 163,11 ha în comunele Drăghiceni şi Dioeşti. Pentru aceste motive, s-a întocmit procesul-verbal nr. x/19.05.2013 prin care s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante un debit în valoarea de 514.504 RON.

Soluţia pronunţată în fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale anterior enunţate, referitoare la justificarea dreptului de folosinţă asupra terenului care face obiectul cererii de ajutor financiar.

Instanţa de fond nu a ţinut cont că la data încheierii contractelor de arendă nr. x/2010, nr. y/2011 şi nr. 24/2012 cu B. S.R.L., aceasta din urmă avea dreptul să dispună doar de suprafeţele pentru care avea documente valabil încheiate.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. invocă excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei arată că, deşi recurenta a invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate nu supune instanţei de control judiciar examinarea conformităţii sentinţei cu regulile de drept aplicabile. APIA nu face decât să reia susţinerile din întâmpinarea formulată în fond şi să afirme că soluţia instanţei este eronată şi criticabilă, fără însă a combate în vreun fel concluziile şi demonstraţia amănunţită şi exactă a instanţei.

Pe fondul recursului, arată că instanţa a aplicat corect prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi pe cele ale art. 4 şi 6 din Ordinul nr. 246/2008.

S- a reţinut în mod corect că, prin contractele de arendare nr. x/2010, y/2011 şi 24/2012, se face dovada dreptului de folosinţă asupra terenurilor pe care intimata-reclamantă le-a utilizat în campania 2014, în suprafaţă de 103 ha teren agricol, în extravilanul comunei Cezieni, judeţul Olt.

Instanţa a reţinut existenţa contractelor de arendare, conforme cu normele de drept aplicabile şi înscrierea lor în registrul special de evidenţă întocmit de primăria comunei Cezieni şi, ca atare, opozabilitatea lor erga omnes, inclusiv faţă de autoritatea pârâtă. Eventuala nevalabilitate a contractelor ar putea fi constatată numai în condiţiile legii, or recurenta nu probează desfiinţarea acestor contracte prin hotărâre judecătorească.

Demersul APIA, care nu s-a limitat la verificarea dreptului de folosinţă al A., efectuând acest control şi cu privire la arendatorul B., este abuziv. De altfel, APIA nu a efectuat o analiză amănunţită cu privire la situaţia juridică a terenurilor arendate de către B., ci a socotit discreţionar şi nelegal că B. nu avea dreptul de dispoziţie aspra terenurilor, "neavând documente valabil încheiate".

Or, un contract de arendare este valabil şi dacă arendatorul are numai calitatea de deţinător legal al bunului agricol arendat, aşa cum a reţinut instanţa de fond. B. deţine în fapt posesia asupra tuturor terenurilor indicate în antecontractele de vânzare-cumpărare analizate de APIA pe parcursul controlului, întrucât predarea bunurilor s-a realizat la momentul semnării fiecărui antecontract de vânzare-cumpărare (conform unei clauze anticipatorii), B. achitând integral preţul vânzării şi deţinând folosinţa terenurilor începând cu data încheierii promisiunilor de vânzare-cumpărare.

Contractele de arendare nr. x/2013, y/2013, z/2015 (împreună cu actul adiţional nr. x/2015) şi contractul de schimb nr. x/17.10.2013 fac dovada dreptului de folosinţă asupra suprafeţei de 652,97 ha situată în comuna Drăghiceni, judeţul Olt.

În privinţa acestor contracte de arendare încheiate cu B., sunt valabile consideraţiile expuse în precedent. Prin contractul de arendă, arendatorul transmite numai folosinţa asupra terenurilor, nu proprietatea, astfel că era posibil ca B. să deţină dreptul de folosinţă asupra suprafeţei de teren arendate A. şi pe care APIA nu a luat-o în considerare pentru simplul motiv că primăria Drăghiceni a arătat printr-o adeverinţă strict ce suprafaţă de teren deţine în proprietate B. la acel moment, respectiv 483,15 ha.

Raportat la contractul de schimb de folosinţă nr. 14/17.10.2013, APIA nu combate modalitatea în care instanţa de fond a analizat acest contract. Acesta nu este un contract de schimb, în sensul prevederilor art. 1763-1765 din C. civ., ci un contract nenumit. În consecinţă, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei privitoare la nedovedirea dreptului de proprietate asupra suprafeţelor de teren agricol date la schimb de societatea C. S.R.L., întrucât, pentru încheierea contractului de schimb de folosinţă, singura cerinţă obligatorie este deţinerea dreptului de folosinţă iar nu a dreptului de proprietate asupra terenurilor respective. C. avea dreptul de folosinţă asupra suprafeţelor de teren ce au făcut obiectul schimbului de folosinţă, în calitate de arendaş, ştiut fiind că arendarea este o formă de locaţiune, conform art. 1778 alin. (1) din C. civ.. Prin urmare, contractul de schimb de folosinţă se încadrează în enumerarea exemplificativă din art. 4 al Ordinului nr. 246/2008 şi face dovada dreptului de folosinţă al A. asupra celor 204,5 ha.

În ceea ce priveşte actul adiţional nr. x/7.05.2014 la contractul de schimb de folosinţă nr. 14/2013, arată că cererea de plată a fost depusă la 8.05.2014 astfel că, în mod evident, APIA a reţinut în mod eronat inaplicabilitatea acestui act adiţional pentru campania 2014, de vreme ce au fost respectate reglementările pe care le invocă prin recursul declarat.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, sub aspectul nemotivării acestuia, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte o va respinge, găsind-o neîntemeiată.

Astfel, se constată că motivele de recurs se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. Chiar dacă recurenta-pârâtă reiterează argumente expuse şi prin întâmpinarea formulată în fond, reiese totuşi formularea unor critici de nelegalitate a sentinţei pronunţate în fond, circumscrise greşitei aplicări a temeiurilor de drept material anterior enunţate, în contextul analizei chestiunii dovedirii dreptului de folosinţă asupra terenurilor exploatate de beneficiara ajutorului financiar.

În măsura în care astfel de critici pot fi decelate, acestea vor fi analizate pe fond, în cele ce urmează:

Prima instanţă a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 446/27.09.2016 (înregistrată la APIA sub nr. x/4.10.2016) şi procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare din 16.05.2016, înregistrat la APIA sub nr. x/19.05.2016, reţinând următoarele principale motive de nelegalitate a actelor administrative anterior menţionate: neîndeplinirea de către decizia de soluţionare a contestaţiei administrative a cerinţei motivării, impusă de art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011 şi caracterul nefondat al argumentelor autorităţii pârâte, expuse prin procesul-verbal de nereguli şi reiterate prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, care au condus la retragerea sprijinului financiar. În acest sens, instanţa de fond a arătat că reclamanta, în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din OMADR nr. 246/2008, a dovedit dreptul său de folosinţă prin contractele de arendare nr. x/2010, nr. y/2011, nr. z/2012 încheiate cu B. S.R.L., pentru suprafeţele de teren de pe raza comunei Cezieni, contracte opozabile APIA şi a căror valabilitate nu a fost contestată în condiţiile legii. Drept urmare, acestea au fost greşit înlăturate ca acte doveditoare ale dreptului de folosinţă.

În ceea ce priveşte contractele de arendare nr. x/2013, nr. y/2013 şi nr. 21/2015, încheiate cu acelaşi arendator, pentru suprafeţe de teren de pe raza comunei Drăghiceni, instanţa a reţinut că arendatorul nu trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului arendat, conform C. civ., contractul de arendare fiind valabil încheiat şi când arendatorul are calitatea de deţinător legal al bunului agricol arendat (iar această calitate nu este contestată de către pârâtă). Deci, şi în acest caz, autoritatea pârâtă a înlăturat nelegal actele doveditoare ale dreptului de folosinţă prezentate de reclamantă.

Referitor la contractul de schimb de folosinţă nr. 14/2013 încheiat de reclamantă cu C. S.R.L., autoritatea pârâtă a reţinut că, pentru valabila lui încheiere era necesar ca C. să fi justificat dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 204,50 ha date la schimb, or din evidenţele autorităţii publice locale rezultă că C. deţine pe raza comunei Drăghiceni numai terenuri în arendă. Instanţa de fond a reţinut că acest contract este unul nenumit, iar nu un contract de schimb propriu-zis, care transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor, drept urmare nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 1763-1765 din C. civ.. Pe cale de consecinţă, a reţinut că, şi în acest caz, autoritatea pârâtă a înlăturat nejustificat contractul, ca act doveditor al dreptului de folosinţă al reclamantei, deşi nevalabilitatea lui nu a fost contestată în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte actul adiţional nr. x/2014 la contractul de schimb de folosinţă, instanţa a validat criticile reclamantei referitoare la greşita lui înlăturare pentru campania 2014, câtă vreme a fost încheiat înaintea depunerii cererii de plată, în acord cu prevederile Manualului de procedură.

În recurs, pârâta APIA nu combate decât unele dintre motivele de nelegalitate reţinute prin sentinţă. Mai exact, pot fi decelate critici referitoare la caracterul de acte doveditoare ale dreptului de folosinţă a contractelor de arendare şi, respectiv, a contractului de schimb de folosinţă.

Astfel, recurentareia argumentele expuse atât în actele administrative atacate cât şi în faţa instanţei de fond, potrivit cărora art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 ar impune două condiţii distincte, respectiv atât dovedirea dreptului de folosinţă asupra terenurilor agricole la care se raportează cererea unică de plată pe suprafaţă, cât şi dovada utilizării efective a acestor terenuri, iar în privinţa dreptului de folosinţă, reclamanta nu l-a dovedit pentru suprafaţa de 39.0263 ha din comuna Cezieni, câtă vreme antecontractele de vânzare-cumpărare pe baza cărora B. a arendat terenul către A. au stipulat ca termene pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare date anterioare încheierii contractelor de arendare şi depunerii cererii de plată.

Cu alte cuvinte, APIA susţine că nu este dovedit dreptul de folosinţă al arendatorului asupra terenurilor, concluzie pe care o deduce din stipularea în antecontractele de vânzare-cumpărare a unui termen pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, acest drept de folosinţă nu este dovedit nici de către arendaşul A. S.R.L..

Înalta Curte nu contestă dreptul APIA de a verifica, în cadrul controlului administrativ pe care îl exercită cu privire la dreptul de folosinţă al solicitantului din cererea de sprijin financiar, inclusiv existenţa atributului dispoziţiei asupra acestui drept al celui care l-a conferit solicitantului de sprijin financiar.

Însă, în cauză, se constată că recurenta-pârâtă, pornind de la premisa că un contract de arendare este un document care dovedeşte dreptul de folosinţă şi luând în considerare cele trei contracte de arendare prezentate de reclamantă, precum şi antecontractele de vânzare-cumpărare, în baza cărora arendatorul B. a dobândit dreptul de folosinţă transmis reclamantei, consideră totuşi că dreptul de folosinţă al arendatorului suferă de un viciu care îi afectează existenţa. Acesta ar fi împlinirea, anterior încheierii contractului de arendare şi depunerii cererii de plată, a termenului stipulat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Termenul menţionat este apreciat de APIA ca unul de la care încetează dreptul promitentului-cumpărător B. de a culege fructele bunului, şi de aici survine considerarea nedovedirii dreptului de folosinţă.

Înalta Curte constată că APIA, având poziţia de terţ faţă de promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate, nu poate să înlăture valabilitatea titlului locativ conferit promitentului-cumpărător prin antecontract pe motivul împlinirii termenului până la care părţile antecontractului s-au obligat să încheie actul translativ de proprietate asupra terenului.

Acest termen ar putea avea relevanţă, între părţile contractante, din perspectiva prescripţiei dreptului de a cere executarea obligaţiei de vânzare, însă împlinirea lui nu este aptă, per se, să atragă încetarea dreptului de folosinţă dobândit de promitentul cumpărător, în baza unei implicite clauze anticipatorii ale cărei efecte sunt, în principiu, recunoscute de către APIA.

O interpretare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 potrivit căreia autoritatea administrativă ar putea să nege dreptul de folosinţă prin luarea în considerare a unui termen stipulat în titlul de care se prevalează arendatorul, termen a cărui relevanţă ţine exclusiv de dreptul de dispoziţie al părţilor contractante, încalcă principiul proporţionalităţii, care trebuie să guverneze exercitarea controlului administrativ asupra utilizării fondurilor destinate acordării de sprijin financiar în agricultură, respectiv, în cauza de faţă, asupra obligaţiei de prezentare a unui titlu valabil care să ateste dreptul de folosinţă al utilizatorului terenului.

În acest sens, este de menţionat hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva D., în care se arată următoarele:

32 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafeţe agricole, cât şi de un terţ care utilizează efectiv aceste suprafeţe fără a deţine vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafeţelor menţionate sunt "la dispoziţia", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre aceşti solicitanţi sau nu sunt la dispoziţia niciunuia dintre cei doi.

33 În această privinţă, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau a unor circumstanţe excepţionale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 şi care se află la dispoziţia sa la o dată stabilită de statul membru.

34 Constatând în acelaşi timp că expresia "la dispoziţia sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziţie din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susţinerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziţia solicitantului.

35 Curtea a statuat deja în această privinţă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte documentele justificative şi dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafeţele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susţinerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafeţele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată şi principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporţionalităţii (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini şi alţii, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 şi 86).

Cât priveşte contractele de arendare nr. x/2013, nr. y/2013, nr. z/2015, încheiate de intimata-reclamantă tot cu B. S.R.L., pentru suprafeţe de teren din extravilanul comunei Drăghiceni, recurenta-pârâtă continuă să susţină că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al arendatorului.

Însă, aşa cum a reţinut instanţa de fond şi cum rezultă şi din practica administrativă a APIA, dovedită chiar în prezenta cauză (în care pentru unele suprafeţe de teren arendate au fost luate în considerare, ca titlu al arendatorului, promisiuni de vânzare-cumpărare, care au permis arendatorului să intre posesia terenurilor, asemănător unui uzufructuar) nu numai titlul de proprietate conferă un drept de folosinţă în patrimoniul arendatorului. Prin urmare, stricta referire la nedovedirea dreptului de proprietate al arendatorului nu este aptă să atragă concluzia nedovedirii tilului de folosinţă al acestuia.

În plus, instanţa a reţinut că pârâta nu ar contesta calitatea arendatorului de "deţinător legal al bunului agricol arendat", în sensul de invocare a unui alt titlu decât cel de proprietar, care ar permite arendarea, iar acest argument nu a fost combătut prin recurs.

În fine, în ceea ce priveşte contractul de schimb de folosinţă suprafeţe de teren nr. 14/2013, deşi instanţa de fond a reţinut că acesta nu este un contract de schimb, în sensul art. 1763 si urm. C. civ., pentru a cărui încheiere valabilă se cere, în persoana coschimbaşilor, dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor date la schimb, recurenta nu combate aceste argumente ale instanţei, continuând să susţină, cu ignorarea motivării sentinţei, că C., în calitate de parte în contractul de schimb de folosinţă terenuri, s-a dovedit a deţine suprafeţele a căror folosinţă a dat-o la schimb, cu titlu de arendaş.

Astfel, se constată că recurenta nu aduce critici pertinente motivelor de nelegalitate reţinute de instanţa de fond, care a stabilit, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor C. civ., că respectivul contract nu este unul de schimb, în sensul art. 1763 din acest Cod, ci este unul nenumit şi acesta reprezintă titlu de folosinţă pentru beneficiara ajutorului financiar.

În ultimul rând, este de menţionat că recurenta, deşi reiterează aspecte referitoare la actul adiţional la contractul de schimb de folosinţă, încheiat la 7.05.2014, despre care apreciază că nu putea fi luat în considerare pentru campania 2014, nu formulează critici propriu-zise la adresa sentinţei, prin care s-a reţinut că este respectată cerinţa Manualului de procedură privind administrarea cererilor unice de plată pe suprafaţă pentru anii 2013 şi 2014, actul adiţional fiind încheiat înainte de data depunerii cererii de plată.

În concluzie, instanţa de fond a analizat cu corecta aplicare a legii condiţia dovedirii dreptului de folosinţă, pe care a apreciat-o a fi îndeplinită, în contextul argumentelor expuse anterior.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata - reclamantă A. S.R.L..

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei civile nr. 95 din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2021.