Revision request rejected: final judgment stands, EU-fund repayment of 400,000 RON upheld

Şedinţa publică din data de 26 martie 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea supusă revizuirii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3814 din 23 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, cu opinie majoritară, a admis recursul formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1188 din 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi, rejudecând, a admis acţiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 306694/01.04.2016 şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.01.2016 emise de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 400.000 RON aferentă Cererii de plată nr. x/21.03.2011.

~Opinia separată, pe fondul recursului, a fost în sensul respingerii recursului formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1188 din 4 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei civile nr. 3814 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ. şi pe cele ale art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire se arată că prin decizia a cărei revizuire se solicită instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra fondului, prin două opinii diferite, decizia finală încălcând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nesocotind dispoziţiile art. 126 din Constituţia României care prevăd clar faptul că:

"(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale,", atrăgând astfel aplicabilitatea art. 509 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ.

Astfel, în raport de ultima hotărâre rămasă definitivă în cauze de acelaşi fel, respectiv Decizia nr. 3814/23.07.2020 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat definitiv în sensul admiterii recursului formulat de S.C. A. S.R.L., dispunând casarea sentinţei cu consecinţa admiterii acţiunii reclamantei, a fost încălcat principiul autorităţii de lucru judecat.

Se precizează faptul că instanţele de judecată au fost investite cu un număr de 22 de cauze având acelaşi obiect cu prezenta cauză, respectiv contestarea actelor administrative prin care s-a stabilit în sarcina acestora o creanţă bugetară în raport de modul de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006.

Principiul legal al unităţii terminologice obligă la interpretarea sintagmei "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în conformitate cu definiţia legală şi cuprinsul acestei noţiuni din art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

Prin întinderea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să sancţioneze încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Or, sensul autorităţii de lucru judecat din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este dat de conţinutul art. 430-431 C. proc. civ.

Aşadar noţiunea autorităţii de lucru de judecat, ocrotită prin motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate avea o altă semnificaţie decât cea reglementată prin art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În opinia revizuentului, Legea nr. 310/2018 nu doar deschide uşa unor astfel de revizuiri în procesele începute după intrarea în vigoare a acesteia, ci lămureşte o dată în plus sensul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de revizuire întemeiat pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, revizuentul susţine că obiectul prezentei cauze derivă din modul de interpretare al dispoziţiilor. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006. din perspectiva condiţiilor impuse pentru exercitarea dreptului la obţinerea compensaţiei.

Recuperarea prejudiciului stabilit în sarcina recurentei-reclamante este obligatorie în condiţiile impuse de comunitate, prin actele normative emise de aceasta şi ratificate de Guvernul României, precum şi pentru o judicioasă şi legală gestionare a fondurilor alocate de comunitate.

Primirea unui ajutor financiar nerambursabil incumbă tuturor persoanelor beneficiare (beneficiarul direct, dar şi furnizorii/prestatorii/constructorii) respectarea cu stricteţe a condiţiilor de realizare a obiectivului subvenţionat.

Prin semnarea Ordinului de Finanţare, beneficiarul şi-a asumat în totalitate prevederile acestuia, printre care şi prevederea potrivit căreia "în cazul constatării unei nereguli cu privire ta încheierea ori executarea, acestuia, beneficiarul va. restitui integral sumele primite ca finanţare nerambursabilă".

Practic, Comisia Europeană, Curtea de Conturi şi structura de control a MADR - DGCAI au concluzionat asupra producerii unei pagube efective în bugetul FEP.

Astfel, sub aspectul dreptului material se aplică Regulamentul CE nr. 1198/2006 (document menţionat atât în Ordinele de finanţare cât şi în Procesul-verbal şi decizia de soluţionare).

Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/47 din 26.10.2012, versiunea consolidată:

"pentru exercitarea competentelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sate si se aplică direct în fiecare stat membru".

MADR are obligaţia luării tuturor măsurilor corective necesare, pe toata perioada de valabilitate a Contractului de Finanţare şi indiferent de momentul constatării neregulilor, cu privire la recuperare prejudiciului creat printr-o neregulă.

Cu toate acestea instanţa de recurs, în opinie majoritară, în mod eronat a dispus admiterea recursului formulat de S.C. A. S.R.L..

Dispoziţiilor art. 30 alin, (5) Ut. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 li s-a dat o interpretare prin recomandările emise de Comisie, acestea fiind în sensul că în legislaţia incidenţă nu a fost prevăzută calcularea unei indemnizaţii anuale şi însumarea cifrelor rezultate pentru fiecare an, ci doar calcularea unei singure indemnizaţii, excepţionale, pentru o perioadă de maxim 2 ani.

Statul Roman a optat pentru recuperarea sumelor alocate nelegal din bugetul naţional, iar în acest sens Parlamentul României a adoptat Legea privind unele măsuri referitoare la plăţile beneficiarilor Sit Natura 2000.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 683/2016, a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate a legii şi dispoziţiile acesteia au fost declarate neconstituţionale, urmând ca beneficiarii să restituie sumele încasate nelegal.

Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu cererea de recurs nu poate interpreta dispoziţiile art. 30 alin, (5) Ut. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 într-un alt mod, contrar celui avut în vedere de instituţiile europene, însă, în ipoteza existentei unei îndoieli, avea obligaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebare preliminară.

Din conţinutul art. 30 alin. (5) Ut. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 reiese, în mod indubitabil, că indemnizaţia este excepţională (unică) şi se acordă pentru maximum doi ani, fără să se prevadă că se acordă o indemnizaţie pentru fiecare an, cum în mod greşit, autorităţile române competente au realizat în concret.

Pentru acest motiv, neregula este sistemică şi sunt incidente dispoziţiile art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, iar procesul-verbal de constatare a fost întocmit legal.

Sumele stabilite prin titlul de creanţă reprezintă fonduri cu regim juridic special, plătite necuvenit beneficiarului, din bugetul comunitar şi bugetul naţional, reprezentând prejudiciu cert adus acestor bugete.

Aşadar, sumele stabilite prin Procesul-verbal contestat nu provin din patrimoniul societăţii ci din fonduri europene, fiind plătiţi recurentei-reclamante urmare depunerii de către aceasta a unei cereri de finanţare.

Paguba nu este una potenţială, ci una reală şi efectivă, Comisia Europeană punând în vedere României să întreprindă măsuri în vederea reîntregirii bugetului FEP.

De asemenea, neregulile financiare semnalate de către Comisia Europeană au fost confirmate şi de către Curtea de Conturi, fiind vorba de o eroare sistemică.

Potrivit art. 3 lit. q) din Regulamentul CE nr. 1198/2006, prin neregulă se înţelege:

"orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar avea ca efect prejudicierea bugetului generai al Uniunii Europene prin imputarea bugetului general cu o cheltuială nejustificată",

Deci, Regulamentul nr. 1198/2006 are în vedere şi producerea unui prejudiciu eventual. Având în vedere că, la data săvârşirii neregulii, respectiv emiterea ordinului de finanţare pentru acordarea de prime/compensaţii în vederea acoperirii pierderilor aferente, erau în vigoare atât Regulamentul nr. 1198/2006 cât şi O.G. nr. 79/2003, sub aspectul elementelor de drept substanţial, are prioritate de aplicare Regulamentul nr. 1198/2006, în considerarea art. 148 din Constituţia României, republicată.

Revizuentul consideră că instanţa de recurs, în opinia majoritară, a fost într-o gravă eroare datorită manoperei dolosivă manifestată de recurenta-reclamantă, admiţând recursul şi nesocotind aplicabilitatea obligatorie şi directă a prevederilor Regulamentului nr. 1198/2006, considerând că situaţia de fapt nu poate fi calificată drept neregulă, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Analizând decizia atacată, în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate de intimată, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Deci, invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunţat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- să existe două hotărâri, definitive, cea de-a doua fiind dată cu încălcarea principiului forţei lucrului judecat, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu fondul litigiului;

- cele două hotărâri definitive trebuie să se fi dat în aceeaşi "pricină", dar în dosare diferite.

Pentru existenţa acestui motiv de revizuire se cere să existe identitate de părţi, de cauză şi de obiect, adică "elementele caracteristice lucrului judecat", hotărârile să fi fost date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoştinţă de existenţa primei hotărâri ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se excepţia autorităţii lucrului judecat, instanţa a omis să soluţioneze această excepţie. În cazul în care excepţia a fost respinsă, împotriva hotărârii nu se poate face cerere de revizuire, întrucât, judecându-se o asemenea cerere, instanţa ar realiza un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepţia autorităţii lucrului judecat.

Condiţiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiţii duce la respingerea cererii de revizuire.

Această condiţie presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, iar în cauză aceste condiţie nu este îndeplinită.

Printr-o definiţie cu caracter general, obiectul litigiului reprezintă pretenţia pe care o formulează şi o susţine reclamantul prin acţiunea sa.

C. proc. civ., în cadrul condiţiilor cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire mai impune, pe lângă îndeplinirea elementelor autorităţii de lucru judecat şi condiţia potrivit căreia, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa a omis să se pronunţe asupra ei.

Textul art. 509 pct. 8 C. proc. civ. nu dă posibilitatea ca în cadrul cererii de revizuire să se poată analiza dacă soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat a fost corectă, ci numai dacă a fost invocată sau nu şi, dacă a fost invocată, numai în cazul în care instanţa a omis să se pronunţe, poate să fie admisă cererea de revizuire.

Condiţia impusă de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. are în vedere tocmai caracterul forţei obligatorii a unei hotărâri judecătoreşti, iar pe calea extraordinară a revizuirii poate fi schimbată o hotărâre judecătorească irevocabilă numai în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege, pentru că altfel s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deci, cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunţată în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi căutate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarîetate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat".

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârile potrivnice să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanţei de recurs şi celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conţin elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat - "una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Prin hotărâri definitive potrivnice se înţeleg acelea care s-au pronunţat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar.

Prin "una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.

Înalta Curte apreciază că această cerinţă nu este îndeplinită, hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluţionarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare, raporturile procesuale se desfăşoară între părţi diferite, cu obiecte diferite (anularea unor Decizii şi ale unor Procese-verbale de stabilire a obligaţiilor bugetare diferite), cu temeiuri de drept diferite care nu îndeplinesc condiţiile reglementate de textul legal anterior citat.

Astfel, revizuentul susţine faptul că Decizia nr. 3814/2020 pronunţată la data de 23.07.2020 de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, se află în contradicţie cu soluţiile adoptate în dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2017, dosarul nr. x/2017 şi dosarul nr. x/2017, dosare care, însă, au privit cu totul alte părţi, alţi reclamanţi, obiecte diferite şi temeiuri de drept diferite.

Revizuentul circumscrie, aşadar, noţiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluţionare a unor cauze similare, cu privire la anularea unor decizii si a proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare emise de către revizuent, precum şi situaţia restituirii sumelor care fac obiectul proceselor-verbale contestate, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicţie este împrejurarea ca acelaşi litigiu, supus judecăţii a doua oară, şi purtând între aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză, primeşte o altă rezolvare.

Or, în speţă, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., soluţiile pronunţate nu sunt contrare unele altora, nu se contrazic, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunţate în litigii diferite, între părţi diferite, cu obiect şi cauze, de asemenea, diferite.

Condiţia triplei identităţi nu este îndeplinită în cauză, de vreme ce, în dosarele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contrare s-au judecat cereri de chemare în judecată diferite, întemeiate pe diverse temeiuri legale, cereri de chemare în judecată formulate, de asemenea, de reclamanţi diferiţi si împotriva unor procese-verbale de stabilire a obligaţiilor bugetare diferite.

Intre cauzele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu şi identitatea cerută în mod expres prin dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la "existenţa unor hotărâri definitive potrivnice date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esenţiale ale judecăţii -respectiv obiect cauză şi părţi - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Înalta Curte constată că revizuentul nu pretinde o altă cauză juridică şi care să fi fost deja analizată prin hotărârile anterioare, de care se prevalează în invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., ci invocă alte hotărâri, pronunţate într-un litigiu ce a purtat între cu totul alte părţi, cu obiect, şi acesta, diferit, invocând, practic, jurisprudenţa instanţelor în cauze similare.

În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Cu privire la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se impun a fi făcute următoarele precizări:

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituţionale.

Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispoziţiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituţionale, iar prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislaţiei, conform acestei decizii a Curţii Constituţionale, subsecvent, au fost declarate neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei;

În consecinţă, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce priveşte tezele întâi şi a treia, iar teza întâi este constituţională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecinţă rezultând, per a contrario, din aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale).

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne.

Principiul priorităţii dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, faţă de dreptul naţional, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Înalta Curte constată că revizuentul nu a dovedit cerinţa esenţială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar şi, astfel, nu este îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Contrar susţinerilor revizuentului, interpretarea în mod eronat a dispoziţiilor art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 de către instanţa nu se circumscrie motivelor de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Revizuentul invocă de fapt nemulţumirea sa referitoare la modul în care i-a fost soluţionată cererea de către instanţă, în încercarea de a provoca o nouă judecare a cauzei, ceea ce este inadmisibil, cât timp revizuirea este o cale extraordinară de atac, care permite retractarea unei hotărâri numai pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 509 C. proc. civ.

Prin pronunţarea Deciziei nr. 3814/2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a încălcat principiul prioritării dreptului Uniunii Europene, ci dimpotrivă, a acordat caracter prioritar legislaţiei europene în detrimentul celei naţionale, interpretând în mod legal dispoziţiile art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006.

Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 513 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva deciziei civile nr. 3814 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2021.